Biserica Fortificată Unitariană Dârjiu - monument UNESCO

TIPĂREȘTE

A venit vremea să părăsim fermecătoarea pensiune ce ne-a găzduit, cu multă ospitalitate, în Odorheiu Secuiesc. Următorul popas aveam să-l facem în Miercurea Ciuc, cei 51 km până acolo probabil că nu ne-ar fi luat nici măcar o oră, așa că nu era rost să ne grăbim. Aveam de mult în vizorul nostru turistic Biserica Unitariană din Dârjiu – singura biserică secuiască fortificată inclusă în 1999 pe lista monumentelor UNESCO, alături de alte 6 săsești și penultima ce ne mai rămăsese de vizitat. Nu se prea afla pe ruta noastră; ba chiar trebuia să ne ducem până acolo (cam 20 km) și să ne întoarcem pe același drum, dar n-am văzut o problemă deosebită în asta.

Am găsit de o calitate destul de bună drumurile județene pe care le-am parcurs, am străbătut câteva sate drăguțe și curate, peisajele colinare sunt o adevărată desfătare pentru ochi. Am setat destinația pe GPS, nu prea-i nevoie, sunt indicatoare spre biserică la fiecare răspântie, se vede că-i un obiectiv valoros, demn de a fi promovat. Odată intrați în localitate n-a fost nicio problemă; precum ne așteptam, cetatea-biserică se află fix în inima satului, iar turnul-clopotniță poate fi zărit încă de departe.

Aspectul exterior n-a fost o surpriză pentru noi, admiraserăm cu câteva zile în urmă o machetă foarte reușită în parcul de miniaturi Mini-Transilvania. Am găsit deschisă ușa masivă de lemn, întărită cu benzi metalice, dar n-am putut intra decât într-un fel de gang, pe ai cărui pereți erau expuse fotografii și tot felul de informații, unele doar în maghiară. Cele referitoare la programul de vizitare erau și în română (închis lunea, deschis 10-18 în restul săptămânii, din aprilie până în octombrie inclusiv; preț bilet 10 lei/adult, 6 lei/copil). Dispenserul cu dezinfectant pentru mâini se afla și el la loc de cinste.

Ușa către incintă era însă încuiată (deși ne aflam în intervalul orar bun), așa că am sunat la numărul de telefon afișat și în câteva minute am auzit cum cineva o descuie din interior. Era persoana care are grija locului, o doamnă ceva mai în vârstă, vorbitoare de limba română (cu accent unguresc, desigur ????), care ne-a întâmpinat cu un zâmbet și ne-a invitat să vizităm. De prisos să spun că eram singurii oaspeți și nici n-au mai apărut alții până am plecat de acolo. (Biletele aveam să le plătim la final, iar odată cu ele, doamna ne-a aprovizionat cu o hartă și o broșură descriptivă despre toate cele 7 biserici fortificate UNESCO).

Cum e și firesc, biserica se găsește în centrul incintei înconjurate de ziduri înalte, dublate pe interior de un fel de galerie acoperită, în umbra căreia se zăreau tot felul de obiecte. Totul părea destul de nou și pus la punct, pereții exteriori văruiți în alb sclipitor, acoperișul bisericii și cel atașat galeriei refăcute impecabil. Am început vizita cu lăcașul de cult, desigur, eram curioși să vedem picturile murale care i-au adus celebritatea. Nu înainte de a ne pune măștile de protecție.

Un pic de istorie

Prima capelă a fost ridicată în jurul anului 1300, pe locul unei bazilici romanice mai vechi, iar prima atestare documentară se întâmplă în 1334. Vremurile fiind extrem de tulburi, biserica suferă numeroase atacuri și deteriorări succesive, sfârșind prin a fi incediată de soldații austrieci conduși de generalul Basta, în 1605. Renaște însă din propria cenușă în anii imediat următori, în stil gotic târziu și, mai mult decât atât, suferă un intens proces de fortificare; acoperișul este supraînalțat peste un nivel suplimentar prevăzut cu guri de tragere. Dușmanii încep să se înmulțească, austriecii atacau dinspre apus, turcii și tătarii dinspre răsărit; curând au apărut și zidurile înconjurătoare, dotate cu 5 bastioane și 1 turn cu clopot, precum și coridor de pază și găuri de tragere.

Începând cu sec. 17, pericolele au început a păli, iar cetatea a căpăta valențe mult mai domestice. Sub șarpanta și acoperișul zidurilor se adăpostesc până în zilele noastre imense lăzi de lemn în care localnicii își păstrează cerealele, iar într-o cameră specială din turn stau atârnate, la o temperatură constantă tot timpul anului, slănina, cârnații și carnea afumată. Biserica a suferit numeroase renovări de-a lungul secolelor, dar, în linii mari, aspectul său general a rămas nemodificat. Amvonul frumos decorat vine din sec. 17, iar masa de liturghie pictată din 1867.

În afara celebrelor fresce, biserica mai are o însemnătate istorică: într-unul din pereți, s-a evidențiat o cărămidă cu scriere runică, aceasta fiind considerată cel mai vechi obiect cu scris vechi secuiesc. Mesajul nu e clar, se pare că se referă la unul din parohii lăcașului.

În ceea ce privește pictura murală, specialiștii sunt de acord că aceasta a fost executată în anul 1419, comandată (sau executată, nu se știe sigur) de magisterul Paul, fiul lui István Ungi. După 1507, odată cu Restaurația Bisericii Creștine, frescele au fost acoperite și redescoperite în 1887, cu ocazia unor lucrări de renovare a bisericii.

Se pare că mai întâi au fost scoase la lumină picturile de pe peretele sudic; principala scenă sugerează drumul de la Damasc al soldatului roman Saul (devenit ulterior, prin convertire la creștinism, apostolul Pavel). Dar ceea ce a adus cu adevărat celebritatea acestui lăcaș de cult a fost fresca din partea superioară a zidului nordic, reprezentând scene din viața Sfântului Ladislau.

Ladislau I a fost regele Ungariei din 1077 și până la moartea sa, în 1095. Ajutat de fratele său Geza, l-a detronat pe vărul lor, Solomon și i-a luat locul. Ladislau a fost cel ce a încreștinat cu adevărat țara, mai cu vorba bună (construind numeroase biserici), dar mai ales cu forța; a emis un cod de legi extrem de drastic anti-păgânism și orice erezie era pedepsită fără milă, de obicei cu moartea. Asta nu l-a împiedicat să ducă o politică de expansiune spre teritoriile aparținând azi Sloveniei și Croației, dechizând drumul țării sale până la Marea Adriatică. S-a bătut frenetic și cu dușmanii din est, în special pecenegii și cumanii. A murit (bolnav) cu puțin înainte de a participa la Prima Cruciadă, al cărui comandant ar fi trebuit să fie. A fost canonizat după aproape 100 de ani și este unul din simbolurile cele mai respectate ale poporului maghiar.

Fresca din Dârjiu evocă bătălia de la Chiraleș, din 1064, dintre unguri și cumani (de remarcat că la acel moment Ladislau nu era încă rege al Ungariei), prezentată în mai multe scene succesive: Procesiunea (plecarea lui Ladislau la luptă, călare pe un cal alb, însoțit de binecuvântarea episcopului de Biharia/Oradea); Goana (în fruntea oștenilor săi, viitorul sfânt, purtând în mână o halebardă însângerată, își urmărește dușmanul cuman, ce răpise între timp o fată – posibil chiar fiica episcopului); Lupta (Ludovic îl prinde pe cuman și-l apucă de gât, în timp ce tânăra își rănește și ea răpitorul cu un instrument tăios); Decapitarea (cumanului); Odihna (lupta se sfârșește, tânăra își apleacă fruntea spre viitorul rege, în timp ce pe fundal se zărește capul vrășmașului, înfipt într-o lance). Evident, Ladislau este reprezentat ca un sfânt, cu aureolă și ca un rege, purtând coroană.

Mai există și alte scene religioase redate pe pereții bisericii, unele par a fi profund degradate. Se pare că biserica a fost cândva pictată în întregime în interior, dar și pe zidurile exterioare. Munca de cercetare nu s-a trerminat încă și specialiștii speră să mai poată recondiționa și alte fragmente din fabuloasele fresce medievale.

Vizita noastră

Am poposit câteva minute într-un fel de antreu al bisericii, unde se află expusă o machetă foarte frumoasă a acesteia, iar pe pereți ample explicații în mai multe limbi, însoțite de fotografii.

Am admirat apoi interiorul cald și luminos al bisericii, băncile de lemn albastre, frumoasele decorațiuni pictate în binecunoscutul stil secuiesc, amvonul, orga montată, în mod ciudat, în altar. Și, desigur, frescele vechi, încercând să identificăm personajele și faptele. Am descoperit apoi, în colțul din spate-dreapta, niște trepte în spirală ce duc la nivelul superior; de acolo, de sus, ai o altfel de perspectivă asupra navei bisericii.

Am ieșit apoi în curte pe o ușă laterală și am luat la pas galeria de sub zidurile de incintă. Am amintit de numeroasele lăzi de cereale; am crezut inițial că nu mai sunt funcționale, dar doamna custode ne-a spus la final că multe din ele încă sunt folosite, fiecare familie din sat are lada ei, la care are acces în fiecare dimineață, dacă dorește. În rest, locul este amenajat ca un muzeu în aer liber, ce reunește tot felul de obiecte casnice, agricole, specifice diverselor meșteșuguri practicate în zonă, dar și foarte multe fotografii vechi. În 2 bastioane se poate urca pe niște scări de lemn – solide, dar demersul nu-i lipsit de pericole, trebuie multă atenție.

Se poate urca și în turn. La primul nivel se găsește o mică sală în care sunt expuse arme și armuri vechi, alături de câteva explicații despre celebra armată secuiască, menită să apere granițele de răsărit ale imperiului. Pe urmă, o altă succesiune de scări de lemn te conduce până sus de tot, în vecinătatea clopotului. Pe toate cele 4 laturi (protejate cu plasă de sârmă) se deschid imagini minunate asupra satului și împrejurimilor.

Când am coborât, doamna ne-a deschis „camera slăninii” și ne-a permis să aruncăm o privire. La fel, fiecare familie are cuiul/cuiele ei, de care își poate agăța preparatele, dar, spre deosebire de lăzile cu cereale, aici accesul este permis doar o dată pe săptămână, miercuri dimineață, după cântatul cocoșilor și numai sub supravegherea custodelui.

Ne-am luat rămas bun de la gazda noastră și am plecat. Înainte de a ne urca în mașină, am mai făcut câțiva pași, pentru că mai erau niște lucruri care ne captaseră atenția. Primul este un mic monument închinat ostașilor satului, ce au murit în cele 2 războaie mondiale, lipit de zidul exterior al cetății. Al doilea se află peste drum, în fața Primăriei și face referire la Edictul de la Turda, emis în 1568, pe când principe al transilvaniei era Janos Zsigmond (Ioan Sigismund) – prima declarație de toleranță religioasă într-o Europă măcinată de lupte și violență; chiar așa se și cheamă, Monumentul Libertății Religioase.

---

VIZUALIZĂRI: 818 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI