Între pioșenie și turism, prin Iași

TIPĂREȘTE

În decursul timpului, am fost de mai multe ori în Iași, dar, de cele mai multe ori, în interes de serviciu, cu un program strict, în grupuri mai mari sau mai mici de colaboratori, fără a avea timp liber la dispoziție. Pot să număr pe un singur deget cazurile când am ajuns în Iași în interes personal, dar, și atunci, pentru un anume scop bine determinat, care mi-a ocupat tot timpul. Ca urmare, cunosc destul de bine o serie de instituții și hoteluri din oraș, dar nu intrasem în nici unul din obiectivele de interes ale orașului. Ca urmare, am acceptat imediat propunerea de a vizita, pe cont propriu, timp de trei zile, această frumoasă capitală a Moldovei.

Toată lumea știe că unul din factorii care atrag anual zeci de mii de pelerini și de turiști în Iași este prezența aici a moaștelor Sfintei Cuvioase Parascheva. Una din delegațiile din trecut, ale mele la Iași, s-a întâmplat să fie chiar în zilele praznicului Sfintei. Am rămas cu o amintire neplăcută privind aglomerația de pe străzi când, ieșind din hotel, am rămas practic blocați în mijlocul străzii, fără a putea înainta în oricare direcție. În aceste condiții, am ajuns la concluzia că această perioadă este favorabilă unei vizite și a unei rugăciuni lângă moaște, cărora trebuia să le adresez o rugăminte personală. Ca urmare, primul loc în care trebuia să ajungem a fost Catedrala Mitropolitană.

Noi ne apropiem de Catedrală venind pe B-dul Ștefan cel Mare și Sfânt dinspre Piața Unirii. Pe ultimii metrii înainte de Catedrală, bulevardul devine strict pietonal, rămânând așa până în Piața Palatului. Intrarea spre Catedrală este exact peste drum de Primăria Municipiului Iași. Suntem aici în partea din spate a Catedralei. Odată intrați în incintă, descopăr că suntem de fapt într-un întreg „Ansamblu Mitropolitan”, așa cum ne informează un panou de lângă poartă. În afară de Catedrală, se mai află aici Mitropolia Veche, imediat în stânga intrării, Reședința Mitropolitană ceva mai departe, Căminul Monahal Sfântul Gheorghe pe partea cealaltă a Catedralei și Cancelaria Mitropolitană și Biblioteca „Dumitru Stăniloaie”, în fața Catedralei, simetrice față de intrarea principală. O săgeată indicatoare din incintă ne mai îndrumă către Fântâna lui Mihail de Hodocin, din spatele Catedralei și către un Muzeu, la intrarea principală, ce nu apar pe panoul informativ.

Pentru început ne plimbăm puțin în jurul Catedralei. Cam la jumătatea laturii sudice a acesteia se află mormântul Sfântului Iosif cel Milostiv. Acesta a fost Mitropolit al Moldovei și Sucevei între 1875 și 1902, și a fost cel care a finalizat lucrările la Catedrală, a împodobit-o cu picturi, mobilier și odoare și a adus aici moaștele Sfintei Parascheva, în 1889. Pentru bunătatea și filantropia lui, a rămas în amintirea credincioșilor ca fiind „cel Milostiv”. A fost canonizat de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române în anul 2017, cu zi de prăznuire în 26 ianuarie. Piatra de mormânt este mai sus de nivelul terenului, permițând amplasarea unei ferestre înclinate pe capătul estic. Din nefericire, poziția soarelui la acea oră nu îmi permite să văd ceva în interior.

Mă opresc apoi în dreptul Reședinței Mitropolitane. Este o clădire destul de mare, de o formă relativ pătrată, cu un etaj. Luându-mă după nume, presupun că este actuala reședință a Mitropolitului Moldovei și Sucevei. O plăcuță indicatoare îmi spune că aceasta a fost construită de Mitropolitul Iacob Putneanu între anii 1750 – 1760. Un timp a servit drept palat domnitorului Alexandru Mavrocordat. După incendiul din 1785, palatul este refăcut în 1792. Pentru a ajunge la forma actuală, a mai fost refăcut și extins în 1897 și în 1902 – 1905. Nu rezultă de nicăieri că poate fi vizitat, fiind, probabil, o reședință privată. Remarc deasupra intrării principale un semn heraldic în relief. Nu am suficiente cunoștințe pentru a-l identifica. Totodată, îmi atrage atenția imediat, o icoană foarte frumoasă, încadrată în forma unei ferestre cu boltă, la parter, de dimensiuni mari, un mozaic cu imaginea Sfintei Parascheva. Pe pervaz sunt câteva candele aprinse. Cred că este singurul loc din zonă unde se poate pune o candelă la icoana Sfintei. Pe peluza din fața casei se află un clopot de bronz, acoperit de oxizii verzi ai timpului. Fiind încrustat cu trei rânduri de text, dar, scris cu litere chirilice, nu pot să îl identific în timp. Totuși, cred că la data construcției Catedralei, se renunțase la folosirea alfabetului chirilic.

Ceva mai la vest de Reședința Mitropolitană, la o cotă cu circa 4 m mai joasă, respectiv cota străzii din care se face intrarea principală în ansamblu, se află Cancelaria Mitropolitană. O altă plăcuță indicatoare ne informează că aceasta a fost construită în perioada 1959 – 1962, prin grija Mitropolitului Iustin Moisescu. Clădirea a fost concepută de arhitectul G. M. Cantacuzino, cel care a dat și numele străzii din vecinătate, astfel ca să se încadreze în ansamblul arhitectonic al întregului ansamblu. Clădirea adăpostește birourile administrative mitropolitane, precum și sala de festivități „Dr. Iustin Moisescu”.

Puțin mai la nord de Cancelarie se află Biblioteca „Dumitru Stăniloaie”. Între cele două clădiri este intrarea principală în incintă, urmată de un șir de trepte ce urcă până în fața Catedralei. Construcția Bibliotecii, perfect simetrică cu Cancelaria, gândită de același arhitect, a început tot în 1959, dar s-a finalizat abia în 1986. Gândită de la început drept bibliotecă și arhivă, abia în 1999 s-a realizat acest deziderat, sub păstorirea Patriarhului Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei și Sucevei.

Pe partea stângă a treptelor ce urcă spre Catedrală este intrarea în Muzeu. Din nefericire, fiind zi de luni, muzeul este închis. Documentându-mă, însă, acasă, spre a vedea ce am ratat, rămân foarte surprins. Muzeul, amplasat în demisolul Catedralei, este destul de mare, mai mare decât suprafața acesteia, fiind compus din 6 săli independente și o galerie perimetrală. Fiecare sală are câte un nume legat de obiceiurile si tradițiile creștine și este atât spațiu expozițional cât și liturgic. Rămân cu gândul la „Sala Eclesia”, obținută prin excavarea pământului dintre fundațiile Catedralei și la „Sala Baptisteriu”, un spațiu circular, centrat pe bazinul pentru botez și aflat exact sub Fântâna lui Mihail de Hodocin. Galeria perimetrală, („Calea Crucii”), este un culoar lung și îngust, de 0,80 – 1,50 m, ce înconjoară, practic, prin exterior fundațiile Catedralei. Vizitarea acestuia se face numai în grupuri mici, și cu însoțitor. Apreciez că Muzeul este un obiectiv ce nu trebuie ratat și este pe lista mea pentru o viitoare vizită.

Urcând treptele de lângă intrarea în muzeu, ajungem pe platforma din fața Catedralei Mitropolitane. De aici avem o imagine completă asupra fațadei principale. Este impresionantă, chiar dacă turnul din dreapta este acoperit de o draperie, fiind probabil în reparații. Îmi atrage atenția un detaliu mai rar întâlnit de mine în arhitectura ecleziastică: deasupra intrării este o nișă, cu forma unui sfert de sferă, mare ca dimensiuni. Interiorul acesteia este pictat cu icoanele câtorva sfinți și o imagine intitulată „Întâmpinarea Domnului”, care este unul din hramurile Catedralei.

O scurtă istorie a Catedralei, considerată „maica bisericilor moldave”, ne spune că aceasta a fost construită pe locul a altor două biserici din secolele al XV-lea și al XVIII-lea. De la a doua a preluat și hramul „Întâmpinării Domnului”. Lucrările acesteia au fost începute în 1828, în timpul Mitropolitului Veniamin Costache, dar au fost sistate în 1842, pentru o perioadă de aproape 40 de ani. În 1857 bolta centrală se prăbușește, biserica rămânând într-o stare precară. Lucrările sunt reluate în 1880 la cererea Mitropolitului Iosif Naniescu. Arhitectul Alexandru Orăscu renunță la bolta de mari dimensiuni și împarte naosul cu două șiruri de pilaștri masivi. Picturile Catedralei au fost realizate de Gheorghe Tăttărăscu. Catedrala este târnosită la data de 23 aprilie 1887 în prezența Regelui Carol I și a Reginei Elisabeta, căpătând și hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Dar adevărata finalizare este considerată a fi în 1889, odată cu aducerea aici a moaștelor Sfintei Cuvioase Parascheva. De la acea dată, Catedrala poartă și hramul acestei sfinte.

În prezent, în Catedrală se poate intra fie pe intrarea principală, prin față, fie pe o intrare mai mică prin partea dreaptă a clădirii. Noi alegem intrarea principală. Nu se plătește nici o taxă de intrare, iar filmatul și fotografiatul în interior sunt permise fără restricții.

Prima impresie este de ceva mare, chiar dacă cele două șiruri de stâlpi îngustează mult naosul. La aceasta contribuie mult și catapeteasma, care este neobișnuit de înaltă. În aceste condiții, deși în interior sunt câteva zeci de persoane, biserica pare goală. Impresia este accentuată și de faptul că majoritatea acestora sunt grupați la o coadă, pentru a ajunge la racla cu moaștele Sfintei. Aceasta este amplasată în partea dreaptă a naosului (stând cu fața la altar) între doi dintre pilaștri de consolidare. Ne așezăm și noi la coadă. Deși sunt circa 20 de persoane în față, avansăm destul de repede. Nimeni nu stă mai mult de câteva secunde lângă raclă. Ajung și eu, mă închin, spun în gând rugămintea, stau cu mâna pe raclă câteva momente, mă închin din nou și fac loc următorilor. Nu părăsim imediat Catedrala. Dăm ocol naosului și identificăm mai multe icoane ale sfintei. La fiecare din ele, grupuri de credincioși se roagă. Totul decurge într-o liniște totală.

Părăsind Catedrala, fac o scurtă oprire la Fântâna lui Mihail de Hodocin. Nu mă lămuresc prea tare despre ce este vorba. Este doar un bazin de beton, fără apă, și un obelisc metalic. Tot documentarea de acasă mă va lămuri. La jumătatea secolului al XIX-lea, inginerul Mihailik de Hodocin, originar din Moravia, începe să realizeze sistemul modern de alimentare cu apă a Iașului. În cadrul acestuia, în 1851 realizează și această fântână, dar care, între timp, și-a pierdut funcționalitatea. Obeliscul este realizat din fier forjat, un material „la modă” în acea perioadă.

Simetric cu fântâna față de aleea de acces se află Catedrala Veche. Nu pot să o ocolesc. Construită între 1761 și 1769, sub oblăduirea Mitropolitului Moldovei Gavril Calimachi a slujit drept Mitropolie până la finalizarea noii catedrale. Poartă hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Petrec aici numai câteva minute, în pridvor. Remarc faptul că a fost de curând reabilitată, întrucât fresca de deasupra ușii de intrare înfățișează „Aducerea moaștelor Sfântului Andrei la Iași în 1996”. În pridvor se găsesc mormintele mai multor mitropoliți ai Moldovei: Gavriil Callimachi (1760-1786), Leon Gheucă (1786-1788), Iacov Stamate (1792-1803), Meletie Lefter (1844-1848). Ușa de intrare în biserică poartă un anunț, cum că este defectă și trebuie manevrată cu atenție. Renunț să intru și amân vizita pe data viitoare.

Părăsind Ansamblul Mitropolitan, ne îndreptăm, în continuare, tot pe Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt, către următoarea destinație Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi. Aceasta este pe aceiași parte a bulevardului cu mitropolia, la circa 250 m spre Palatul Culturii. Intrăm în incintă tot prin partea din spate.

Ridicată de domnitorul Vasile Lupu între anii 1637 şi 1639, biserica mănăstirii a fost închinată, aşa cum arată pisania în limba slavonă care se mai păstrează şi astăzi, „Sfinţilor Trei Ierarhi -Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur“. A fost sfinţită de Mitropolitul Varlaam al Moldovei la data de 6 mai 1639. Doi ani mai târziu, pe 13 iunie 1641, aici au fost aduse din Grecia, moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, ocrotitoarea Moldovei, fiind donate de autoritățile bisericești ale acestei țări. În anul 1645, în Biserica Sfinții Trei Ierarhi, a fost uns patriarhul Ierusalimului. După mutarea moaștelor Sfintei Cuvioase Parascheva la Mitropolie, nișa în care au fost păstrate acestea a primit racla cu moaștele Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, primite în dar de voievodul Vasile Lupu, în anul 1650. Confiscate de autoritățile timpului, în anul 1975, moaștele marelui ierarh au fost readuse la Iași, în data de 28 decembrie 2000.

Biserica iese în evidență datorită ornamentelor exterioare care acoperă, în totalitate, toate cele patru fațade și care, la început, erau aurite. Se remarcă peste 30 se registre de basoreliefuri, care nu se repetă, cu motive turcești, arabe, georgiene, armene si persane, combinate cu motive românești. În decursul timpului, biserica a suferit multiple vicisitudini, fiind jefuită în anii 1650 și 1686, și zdruncinata din temelii de cutremurele de pământ din anii 1711,1781,1795 și 1802. O reconstrucție reală se face abia după Războiul de Independență, în mai multe etape, între 1877 și 1904, când se face și re-sfințirea sa. O contribuție importantă în aceste etape o are familia regală, astfel că Regele Carol I-ul și Regina Elisabeta sunt considerați noii ctitori ai bisericii.

O ultimă reabilitare a avut loc în perioada 1995 – 2012, când s-a consolidat structura și s-au recondiționat fațadele.

Odată cu zidirea bisericii, a fost construită şi trapeza mănăstirii, cunoscută astăzi sub numele de „Sala Gotică“. Aceasta a fost, de-a lungul timpului, martoră a numeroase evenimente. Aici, în 1642, a fost adusă de la Kiev, o tiparniță. Opera cea mai importantă a acesteia este, fără îndoială, „Cazania lui Varlaam” din 1643, prima carte românească tipărită în Moldova. Tot în 1642, Mănăstirea „Trei Ierarhi“ a găzduit „Sinodul de la Iaşi” care a adoptat celebra „Mărturisire de credinţă” ortodoxă a Mitropolitului Petru Movilă. De asemenea, în această sală a fost ospătat ţarul Rusiei, Petru cel Mare, cu prilejul vizitei pe care a făcut-o la Iaşi în anul 1711. La 27 februarie 1821, Mitropolitul Veniamin Costachi sfințește aici drapelul Eteriei și binecuvântează pe Alexandru Ipsilanti, dând semnalul luptelor pentru eliberarea Greciei de sub jugul otoman.

În timpul regimului comunist, după 1970, mănăstirea fost închisă, iar în locul ei a funcţionat un muzeu. În biserică s-au putut ține slujbe doar de sărbătoarea hramului şi în ziua de 24 ianuarie. În anul 1990 clădirea a fost redată cultului, iar din 1994 a fost reactivată ca mănăstire pentru călugări.

Prima clădire care ne iese în cale, după ce intrăm în incintă, este cea care adăpostește mănăstirea. Și asta, pentru că remarc de departe două plăci de marmură prinse de peretele ei. Prima semnalează faptul că aici a fost tipărită „Cazania lui Varlaam”, iar a doua omagiază începutul luptei de eliberare a Greciei. Ambele conțin noutăți pentru mine. Ceva mai departe de acestea, pe o platformă, tot lângă clădire, sunt trei clopote. Pe cel mai mare dintre ele descifrez numele Regelui Carol I-ul. Documentarea de acasă îmi spune că este un clopot, la origini turnat de Vasile Lupu în 1639 și re-turnat și mărit, prin grija regelui, în 1869. Pe aceiași platformă se află un bloc de piatră având sculptat pe una din fețe un basorelief, despre care cred că este o stemă a Moldovei, dintr-o anumită etapă istorică. De aici mai departe prin curtea mănăstirii nu mai avem acces. O sfoară legată de copaci ne barează drumul. Putem, totuși, să fotografiem un bust al lui Mihai Eminescu aflat în spatele barierei. O altă placă de marmură de pe peretele clădirii ne spune că poetul a locuit aici un timp, în anul 1874.

Ne orientăm, apoi, către biserică. Pentru început admirăm decorațiunile fațadei. Arată excelent, sunt curate și fără defecte, zici că acum sunt realizate. Îmi aduc aminte că prin anii ’70, la primele delegații ale mele în zonă, erau mult mai închise la culoare, cu patina vremurilor pe ele. Reabilitarea a avut succes. Accesul în biserică se face printr-o ușă de pe fațada sudică, spre colțul vestic al acesteia. Deasupra ușii se află se află o pictură cu imaginea lui Isus, iar mai sus, pisania originală din timpul lui Vasile Lupu. Și ușa aceasta merită atenția noastră. Masivă, probabil din bronz, este foarte frumos sculptată. Intrăm într-o încăpere pe care eu o consider, la început, a fi pronaosul. Dar nu este, este un fel de pridvor închis pe toate laturile. Aici se află pangarul de la care se pot cumpăra lumânări și obiecte bisericești, precum și un afiș prin care, în interior, sunt interzise filmatul și fotografiatul. Nu se plătește intrarea.

Trecem, apoi, printr-o altă ușă, foarte asemănătoare cu prima, și ajungem în interiorul bisericii. Rămân cu impresia că este foarte întunecoasă. Cu greu pot să disting picturile, icoanele sau odoarele expuse. Încet, încet, ochiul se mai obișnuiește. Apoi, după o scurtă discuție cu un preot, și câteva întrebări bine alese, căpătăm dreptul de a face fotografii, însă, fără a folosi blitzul. Având în vedere luminozitatea spațiului, fotografiile nu sunt foarte reușite.

Remarc, totuși, că naosul este despărțit de pronaos printr-un șir de coloane. Pronaosul este renumit pentru mormintele pe care le adăpostește. Săpate în peretele din partea stângă, două cripte adăpostesc pe domnitorul Vasile Lupu, ctitorul bisericii, și familia sa. Pe peretele opus, în mod simetric, sunt alte două cripte. Una adăpostește rămășițele domnitorului Dimitrie Cantemir, adus în țară la 14 iunie 1935 și înmormântat aici cu mari onoruri militare. În a doua criptă își doarme „somnul de veci” domnitorul Alexandru Ioan Cuza, adus aici după al doilea război mondial, după ce, inițial, fusese înmormântat la Ruginoasa.

În naos, două lucruri mi-au atras atenția. Primul este o icoană a Sfinților Trei Ierarhi, frumos încadrată de o ramă de marmură. Al doilea este locul unde au fost păstrate moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva, până să fie mutate la Catedrala Mitropolitană. Pe peretele acestui loc, într-o formă cu boltă, sunt executate nouă icoane în mozaic, având-o în centru, jos, pe sfânta, iar la baza lui se află o mică raclă deschisă, ce adăpostește moaștele Sfântului Vasile cel Mare. În fapt, este numai maxilarul acestuia, frumos protejat într-un ambalaj auriu.

Apoi începe slujba de la ora 17.00, și nu ne mai putem continua plimbarea prin biserică. Este timpul să căutăm un loc de luat cina și să revenim la hotel, căci oboseala drumului de la București până la Iași începe să-și spună cuvântul.

---

VIZUALIZĂRI: 901 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI