„Bolovanii” antici de pe meleagurile Cretei de vest

TIPĂREȘTE

În încheierea seriei mele despre vacanța cretană de anul trecut, - ce-i drept o serie destul de întreruptă şi de intercalată, iată că epidemia de coronavirus m-a „ajutat” s-o termin :) -, nu puteam să nu zic ceva şi despre „pietroaiele antice” din regiunea Chania.

După cum se ştie, Creta este leagănul civilizaţiei minoice, precursoarea celei europene, şi deţine unele dintre cele mai renumite situri antice precum: Knossos, Gortys, Phaistos, însă acestea se află în partea centrală a Cretei, în timp ce vestul nu se poate lăuda cu prea multe vestigii, iar acelea existente nu sunt nici pe departe de o asemenea imporatnță. Ca o mare admiratoare de bolovani antici, în documentarea de dinaintea vacanței, am evaluat ce am putea vizita totuși în răstimpul șederii noastre în acea zonă a Cretei.

O primă destinație a fost situl arheologic de la Aptera. Aptera se află la 13 km est de Chania și la un kilometru în interior de golful Souda, pe un platou înalt de circa 200 m. Legenda spune că la o competiţie muzicală ce se desfășura în acest loc, dintre participantele muze și sirene, ar fi câștigat muzele, iar sirenele şi-ar fi pierdut penele aripilor ce au căzut în mare, unde au dat naștere unor insulițe albe, în golful Souda. De aici denumirea de „fără aripi”, adică Aptera.

Am ajuns cu 45 de minute înainte de finele programului, iar domnul de la casa de bilete ne-a rugat să încheiem vizita măcar cu cinci minute până să închidă. Până la urmă, am avut noroc, pe unii care au ajuns după noi la vreo zece minute nu i-a mai primit. Biletele au fost 3€/persoană și am primit o mică broșură odată cu ele, dar și recomandarea aceluiași domn pentru cele mai importante puncte din sit.

Urmărind indicatoarele, prima oară am luat-o spre teatru, considerat piesa cea mai de seamă a sitului, în același timp, una dintre cele mai vechi construcții ale Apterei.

Aptera a fost unul dintre cele mai semnificative orașe-stat din Creta, întemeiat în vremuri străvechi, înainte de 1500 Î. C., însă cu înflorire considerabilă în jurul anilor 400-300 Î. C., în era elenisitică. Locuitorii săi erau arcași pricepuți și luptau ca mercenari, aducând averea câștigată în cetatea lor. După anul 67 Î. C., Aptera a fost cucerită de romani, iar după anul 300 D. C. a început declinul, în cele din urmă fiind distrusă de un cutremur devastator în secolul al VII-lea D. C. și de raidurile piraților sarazini.

Din perioada creștină timpurie a dăinuit o bazilică ce a funcționat, reconstruită de mai multe ori, până la mijlocul secolului trecut și aceasta se observă imediat în stânga complexului, până a ajunge în sit. Aici se pare că ar fi fost piața orașului, iar biserica, cu hramul Agios Ioannis Theologos a fost construită folosindu-se materiale de construcție ale orașului antic.

În vecinătate, se pot observa cisterne romane neașteptat de mari și părți ale băilor publice și private, precum și clădiri din perioada bizantină. Aici era organizată o expoziție ale cărei panouri erau afișate pe zidurile încăperilor acoperite.

Teatrul antic este micuț și numai parțial rămas în picioare, inițial, fiind săpat în calcarul stâncilor din jur. Are instalație de iluminat și cred că noaptea este frumos pus în evidență, de la acesta se poate privi spre Munții Albi, cu crestele înzăpezite chiar și în iunie. Teatrul a fost construit în perioada romană şi nici acum nu a fost scos la lumină integral.

Se mai pot întâlni ruinele templelor din secolele erei clasice și elenistice, morminte din toate perioadele și zidurile orașului antic, care au o lungime de mai bine de 3,5 km și datează din perioada clasică secolele V-IV Î. C.

De la intrarea în sit se vede un indicator care arată calea către vestigiile unei vile romane cu peristil construită după standardele perioadei de înflorire romană din care astăzi nu a rămas prea mult.

Oricum, situl se află și astăzi în proces de excavare, descoperindu-se din ce în ce mai multe elemente ale moștenirii antice, cele mai valoroase fiind depuse la Muzeul de Arheologie din Chania.

După ce ne-am organizat să ne încadrăm în program, am mai vizitat fără presiune ce era în afara gardului sitului: porți de acces, vila romană, iar mai apoi ne-am îndreptat cu mașină cu tot către Koules, o fortăreață otomană ridicată nu prea departe de situl antic, într-un punct de observație cu o vizibilitate foarte bună.

Se mai numește Cetatea Sousbası, a fost construită după revoluția cretană din 1866 cu scopul de a ține sub control tot traficul spre și dinspre Chania. Are două turnuri, unul spre est, altul spre vest și se află în stare excelentă și astăzi, din păcate fiind închisă în după-amiaza când eram noi pe-acolo. Aam admirat-o doar pe exterior, de la aceasta am surprins imagini frumoase către mare, cetatea Souda situată pe o insuliță în golful omonim, și spre o altă fortăreață otomană, pe nume Itzedin situată mai jos ca înălțime pe o colină mai scundă, care a fost transformată mai târziu în închisoare și în prezent este închisă accesului publicului. Ca fapt divers, unul dintre cei care i-au călcat pragul ca deținut pentru două săptămâni a fost ex-premierul elen Elefterios Venizelos, om de stat emblematic, originar de lângă Chania, acuzat că l-a insultat pe un episcop grec.

Înainte de a merge la plaja Falassarna, ne-am zis să vizităm situl antic din apropierea plajei, aflat practic la distanță de 2 km mai sus de extremitatea nordică a plajei, într-o zonă cu vegetație uscată cam înaltă. E drept că în preajmă erau și lucrători care curățau locul, iar accesul în sit este liber, drumul până acolo nefiind deloc dificil. De cum am ajuns, am avut parte de o întâmplare neobișnuită care atunci m-a speriat foarte tare, acum mă face să zâmbesc când îmi amintesc. Micul nostru Fiat Panda, mașina cam obosită, primită de la firma de închirieri auto, avea frâna de mână care nu prea ținea, lucru sesizat de șofer (soțul meu) de la început, însă fără să-i pus cine știe ce probleme până atunci. Ei, imediat ce a parcat la Falassarna, puțin cam în pantă, am ieșit amândoi din mașină pentru a ne orienta un pic la fața locului cu privirile roată. Deodată, soțul mă strigă cu îngrijorare în voce zicându-mi să aduc repede niște pietre cu care să oprească mașina ce o luase ușurel din loc, în timp ce el se opintea ținând de mașinuță. M-am panicat un pic, dar am găsit repede pietre bune pe care le-am fixat sub roți, stopând deplasarea mașinii.

În fine, pe cărări nu prea umblate, printre bălării, ne îndreptăm spre panourile cu informații să aflăm ce e cu această Falassarna. Am aflat că a fost fondată de dorieni în secolul al VII-lea Î. C. în acel loc, lângă peninsula Gramvoussa, pentru a controla rutele maritime spre nordul Africii și sudul Europei. Era un oraș-stat care avea legi și un sistem politic care au dus la dezvoltarea sa destul de rapidă. Puterea economiei locale s-a bazat pe navigatori și comerțul înflorit în urma acestora, ceea ce a determinat ca Falassarna să devină în cele din urmă o putere navală considerabilă. Avea monedă proprie și era un centru renumit de prelucrare a ceramicii, iar arta și arhitectura de aici erau foarte apreciate de către Atena.

Vestigiile de astăzi relevă urme de turnuri, cheiuri, ziduri de apărare, morminte, un drum public, băi, rezervoare de apă, un altar, depozite și o vinărie, toate în jurul unui port antic, scoase la iveală destul de târziu, abia după anul 1966. Portul, mult timp îngropat și pierdut, a fost adus la lumină și mai târziu.

În secolul al IV-lea î. Hr., Falassarna fortifica orașul cu ziduri uriașe și alte clădiri militare. Geografii antici au descris „portul închis”, pe care falassarnienii l-au „sculptat” dintr-o lagună și înconjurat de chei și turnuri defensive. Arhitectura portului are elemente feniciene, de altfel localnicii făceau comerț cu oameni din toată Mediterana și trebuie să fi avut relații strânse cu fenicienii. Se pare că „tronul” de piatră care poate fi întâlnit chiar de pe drum, până în sit, a fost probabil dedicat zeiței feniciene Astarte, ocrotitoare a marinarilor. Erau, de asemenea, renumiți ca războinici, priceperea lor în luptă i-a făcut bogați ca mercenari, iar istoria îi menționează pe falassarnieni ca lideri ai campaniilor militare ale regilor greci.

Falassarna și-a găsit sfârșitul în anul 67 Î. C. în timpul cuceririi romane, dar a fost ștearsă de pe fața pământului trei sute de ani mai târziu când unul dintre cele mai mari cutremure l-a distrus, iar tsunami-ul creat de acesta a acoperit vestitul port cu 7 m de apă în câteva secunde, iar părțile mai înalte din oraș au fost îngropate de noroi și pierdute încă 1600 ani.

Povestea tristă a Falassarnei ne-a mai înmuiat inima fiindcă nu eram prea încântați de ceea ce găsiserăm la fața locului. Mai departe, pe o colină scundă, se poate zări o biserică albă, micuță, cu hramul Agios Georgios. După ce ne-am plimbat printre ruine și vegetație uscată, bătuți de vânt și în cap de soarele dogoritor, ne-am dus întins la plajă să facem o baie răcoritoare.

Am mai scris câteva cuvinte despre Polyrrinia și cum am ajuns acolo în articolul dedicat satelor de munte cretane. vezi impresii

De data acesta, voi spune câteva cuvinte despre ceea ce are Polyrrinia mai reprezentativ, adică situl arheologic omonim pe care l-am vizitat în aceeași zi, după ce am plecat de la plaja Falassarna, alungați de vântul cam nărăvaș. În orașul de odinioară „bogat în miei”, așa cum s-ar traduce numele său, după ce ne-am plimbat nițeluș pe străduțele pietruite întortocheate, ne-am îndreptat spre acropolis. În satul actual se pot admira apeductul roman, arcadele venețiene, biserica veche săpată în piatră, iar spre acropolis sunt multe ruine de case romane tăiate în stâncă.

În vremurile de demult, orașul Polyrrinia era unul dintre cele mai importante și mai puternice orașe-stat din Creta de Vest, fiind întemeiat în jurul anilor 1100 Î. C. Orașul a fost construit amfiteatric pe un vârf de deal la circa 420 m altitudine, la șapte km sud de Kissamos. Kissamos era pe atunci chiar portul cetății Polyrrinia. În vârful dealului se afla acropolisul, în formă de „T”, înconjurat de ziduri ciclopiene. O serie de turnuri consolidează zidurile, iar în partea de est a fortificațiilor s-a păstrat o poartă arcuită pe sub care se afla una dintre intrările secundare în oraș.

Polyrrinia a trecut prin perioada elenistică, romană și bizantină, fiind un temut rival al Falassarnei cu care și-a încercat deseori puterile, dar, spre deosebire de Falassarna, a prosperat sub dominația romană, deoarece nu s-a opus cuceririi, scăpând practic de jefuire și distrugere. Dar, și înainte de a ajunge sub romani, Polyrrinia avusese o înflorire considerabilă, de pildă bătea monedă proprie încă din secolul al IV-lea î. c.

În calea noastră per pedes către acropolisul antic, am întâlnit Biserica Sfinților Părinți (Agioi Pateres) , ridicată la sfârșitul secolului al XIX-lea D. C. Monumentul are un caracter distinctiv, fiind construită în întregime din pietre antice, majoritatea cu inscripții pe acestea, care acoperă în ordine cronologică o perioadă extinsă, secolele III-I Î. C. Pe la începutul veacului trecut, excavările au relevat piese arhitectonice a ceea ce ar putea fi fie un altar monumental, fie fundația unui templu antic din secolul al IV-lea î. Hr., posibil dedicat zeitei grecești Artemis Dictyna.

În zona acropolisului se mai găsesc rămășițele unei Bazilici Creștine timpurii, iar vestigii ale sanctuarelor antice au fost identificate atât în interiorul cât și în afara fortificației. Necropola este situată în partea de nord a așezării moderne în afara zidurilor. Mormintele sunt camere tăiate în stâncă, organizate în „ciorchini”, un tip arhitectonic destul de cunoscut (am mai văzut în Cipru în Paphos), care indică relațiile cu Alexandria Ptolemaică.

Vizita noastră la situl antic de la Polyrrinia s-a încheiat, după circa o oră, în micuța tavernă a sculptorului în lemn de măslin căruia îi promiseserăm că-i vom călca pragul.

Poate nu atât de spectaculoase precum marile situri antice din Creta, cele din vestul insulei au și ele povestea lor interesantă și captivantă deopotrivă. Fiecare în parte scoate în evidență trecutul îndepărtat și glorios al Cretei, binecunoscută ca leagăn al celei mai vechi civizații ale continentului nostru și doar având în vedere acest aspect ar trebui luate în considerare pentru a fi vizitate.

La finalul seriei mele vest-cretane, privesc cu neîncredere spre viitor și o nostalgie nemărginită mă cuprinde când mă gândesc la vacanțele trecute, petrecute în Grecia. Creta este fabuloasă, este o împletire excelentă a tutoror elementelor pe care le caută orice turist în vacanță: peisaje frumoase, mare cristalină, plaje exotice, soare cât cuprinde, munți falnici și defilee pătrunzătoare, natură pură sau mai puțin pură, mâncare bună, sate tradiționale, ruine antice, oameni ospitalieri, etc.

Mi-e dor de Grecia și pentru prima oară în ultimii ani declar cu mâna pe inimă că nu știu când o voi mai revedea, deși îmi doresc foarte tare fiindcă o iubesc cu toată ființa mea!

Vă rog, atașați următorul videoclip: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 1007 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI