În sudul Cretei, pe tărâmul rebelilor și bandiților locali: Chora Sfakion, Loutro, Frangokastello

TIPĂREȘTE

Bariera înaltă a Munților Albi a fost dintotdeauna un motiv serios care a determinat o mai slabă dezvoltare a laturii de miazăzi a Cretei de vest. Desigur, la o privire atentă pe harta Cretei vestice, se observă că în sud, la Marea Libiei, există patru sate-porturi conectate la nord prin trei drumuri mai serioase, pline de serpentine, prin diferite chei ce taie lanțul muntos din mijloc al Munţilor Albi. Ar mai fi și un al cincilea sat, Agia Roumeli, dar la acesta nu ajunge niciun drum, ci doar calea per-pedes a omului care străbate defileul Samaria, despre care am mai povestit aici.

În articolul de față, mi-am propus să „vă plimb” din Chania la Chora Sfakion sau, simplu, Sfakia, și împrejurimi, luând-o pentru început prin defileul Imbros, un defileu spectaculos, dificil de parcurs, dar nu peste măsură, pe o distanță totală de 85 km pe sens. Ne doream mult să vedem și Loutro, mica stațiune despre care materialele găsite în camera de hotel vorbeau foarte frumos, precum și Frangokastello, satul în care se află Castelul Francilor, pentru care trebuia să ne abatem puțin în sud-estul extrem al prefecturii Chania. De aceea, am pornit la drum într-una dintre zile, chiar dis-de-dimineață, să încercăm să cuprindem cât mai mult.

Părăsind nordul Cretei, destul de dezvoltat și locuit, pe măsură ce te îndrepți spre sud, populația se rarefiază și se resimte naturalețea și latura mai sălbatică a locurilor, știut fiind faptul că în munți se ascundeau odinioară rebelii și răzvrătiții care nu se împăcau cu ideea apartenenței insulei la Imperiul Otoman sau venețieni.

Însă, se spune că Chora Sfakion era chiar fieful sălbaticilor și bandiților, fiind guvernată timp de generații de cutume dure și vendete violente între familiile localnice. Prosperitatea și comunicațiile au îmblânzit în oarecare măsură firea locuitorilor zonei, dar și azi sunt renumiți pentru spiritul rebel și pasiunea pentru arme. Mai toți dețin o armă sau două provenind chiar din timpul celui de-al doilea război mondial, iar faima lor s-a perpetuat până în zilele noastre, căci Savvas, tipul de la care am închiriat mașina, atunci când îi spuseserăm că vom merge în Sfakia, ne zisese să luăm seama la toate semnele de circulație de pe șosea că ar fi găurite de... gloanțe. Și așa a fost.

Ne făcuserăm planul să lăsăm mașina într-o parcare pe lângă port, apoi să ne îmbarcăm pe vreun vas care să ne ducă la Loutro, satul devenit în ultimii ani stațiune exclusivistă, abordabil numai de pe mare, fiindcă nu există drum. Bine, ar mai putea fi accesibil temerarilor care se încumetă să parcurgă poteca montană E4, de la Sfakia, dar traseul este destul de dificil din ce am văzut pe youtube.

Zis și făcut, achităm taxa de 3€ pentru parcare și ne ducem întins către prima casă de bilete ce ne apare pe stânga. Acolo suntem ghidați către alt chioșc deoarece această cursă o fac mai multe firme, iar noi nimeriserăm la cea care mai presta abia la orele 14,00 către Loutro, deși era abia 10,20. Acolo aflăm că în zece minute pleacă un ferry mare (și pentru mașini) către Paleochora dar oprește și la Loutro, cumpărăm bilete (10€/persoană/dus-întors) , primim o foaie cu mersul ambarcațiunilor ca să ne orientăm ce alegem pentru întoarcere. Vasul, destul de încăpător, curat și în stare bună, face 20-30 minute până la Loutro, plutind pe apa de-un azuriu impecabil a Mării Libiei, răstimp în care identificăm plajele faimoase: Glyka Nera (apă dulce) și Ilingas, despre care auzisem și pe care le aduc aproape cu zoom-ul.

Nu degeaba am asemănat Loutro cu o perlă, fiindcă albul clădirilor așezării ce apare la orizont strălucește puternic în soare și creează impresia unei „bijuterii” interpuse între mare, muntele din spate și cer. Vasul a acostat un pic în micuțul port, am coborât năuciți de frumusețea locului și ne-am început plimbarea trezindu-ne la realitate.

Loutro (în traducere însemnând băi) este destul de izolat și ocupă un mic golf la poalele împădurite ale unor coame de deal lângă Cap Akra Moures, ascuns de pantele abrupte ale Munților Lefka Ori. Se pare că în zilele noastre este o localitate în bună parte sezonieră, deși are o istorie de mii de ani, iar până acum vreo 30 ani satul avea doar câțiva locuitori bătrâni și o singură tavernă. Era folosit ca port de iarnă deoarece cel din Sfakia era afectat de furtuni și vânturi puternice care creau probleme mari vaselor, față de cel din Loutro care se află oarecum la adăpost. Fermecătorul Loutro este preferat de cei ce dețin ambarcațiuni de gabarit redus, fiind mijlocul cel mai utilizat pentru a ajunge aici și de a explora vecinătățile.

În jurul golfului, pe două-trei rânduri, în formă de amfiteatru, au fost construite pensiuni, hoteluri, taverne, cafenele, restaurante unde aleg să-și petreacă vacanțele, liniștit, într-un cadru natural de excepție, din ce în ce mai mulți admiratori de peisaje superbe. Are două plaje pietroase, una centrală, Paralia Loutro, și cealaltă în extremitatea stângă, Akrogiali, amenajate cu șezlonguri și umbrele, dușuri. Însă, ceea ce magnetizează toate privirile este culoare apei care te înnebunește, pur și simplu: verde-smarald, uneori de peruzea, de o claritate excepțională, iar imaginile în care soarele se reflectă la suprafața ei sunt demențiale.

În vremuri străvechi, pe aceste meleaguri s-ar fi aflat orașul antic Finikas, spre ale cărui rămășițe am văzut un indicator, dar odată, cocoțați pe muntele străjer al stațiunii, ne-am concentrat atenție pe ruinele unei fortărețe din vremea Imperiului Otoman, pe biserica Agios Antonios ce domină Capul Moures, zărind și cele câteva rămășițe ale unei cetăți venețiene. Ce-i drept, am mai mișunat un pic pe acolo, am mai văzut o casă cu ceva acareturi, dar și multe capre. Ne-am plimbat puțin și pe poteca E4, întâlnindu-ne cu vreo doi-trei trecători răzleți, până am zărit de sus un golf cu o mică plajă, câteva clădiri gen pensiune și câteva bărci așa cum îi stă bine unei așezări care nu deține drumuri. De acolo, pare-se, cărarea duce și la satul Anopolis, oraş cu rădăcini dinainte de dominaţia romanilor, cunoscut ca fiind locul de naștere al eroului local Ioannis Daskalogiannis, jupuit de viu de către otomani pentru uneltire împotriva imperiului.

Întorși în Loutro, îl luăm la pas de la un capăt la altul, cercetăm cu privirea tavernele prin fața căror trecem vrând-nevrând și remarcăm că prețurile nu sunt de speriat, nici măcar la hotelurile care au și ele intrare din aleea principală. Am mai văzut bancomat, punct de prim ajutor, punct poștal. Observăm micuța biserică Panagia din centru, tragem și noi la o terasă, ne răcorim cu bere și frappé și ne odihnim un pic înainte să ne înființăm în port pentru a lua ferry de întoarcere în Sfakia.

Loutro se caracterizează prin serenitate și pitoresc, este locul ideal pentru relaxare și reîncărcarea bateriilor, pentru turiștii care vor să se detașeze de cotidian și să uite de stresul zilnic. Este deosebit de frumos, aproape ireal, parcă desprins dintr-un catalog cu ilustrate.

Chora Sfakion este cel mai important sat din regiune, fiind un nod important folosit de grupurile de excursioniști care se opresc aici după ce au străbătut defileul Samaria. Odată cu plecarea lor, localitatea își recapătă liniștea obișnuită. Nu atinge 300 locuitori și în ultimii ani s-a dezvoltat și ca stațiune de vacanță preferată de un anume segment de turiști, aceia care cochetează cu natura, simplitatea, peisaje sălbatice, care fug de modernism și facilități excesive de turism.

Este locul pe unde s-a făcut evacuarea soldaților Aliați, după bătălia Cretei din 1941, localnicii ajutând, în pofida represaliilor, soldați neo-zeelandezi și australieni să părăsească insula în noaptea de 31 mai 1941. Se pare că și regele George al II-lea al Greciei a scăpat pe aceeași cale de aici când nemții aflaseră de el că ar fi în Creta. Pentru a-i cinsti pe cei căzuți în bătălia pentru Creta, aici la Sfakia, a fost ridicat un memorial dedicat acestui important eveniment din istoria insulei chiar pe dealul de deaspura plajei, fiind vizibil și de pe mare.

Are două porturi prin care se asigură transportul pe cale maritimă către Loutro, Agia Roumeli, Sougia, Paleochora, dar și spre insulița Gavdos, punctul cel mai sudic al Europei. Deține două plaje: Vrissi, plaja principală, situată la vest de sat, și Limani, o micuță plajă aflată lângă port. Amândouă sunt din pietre, amândouă sunt organizate, însă preferată de turiști este prima. În zona portului o mulțime de taverne înșiruite în jurul său întâmpină turiștii cu mâncăruri locale și fructe de mare, căci oricum principala ocupație a localnicilor este pescuitul și creșterea oilor și caprelor. Există și câteva magazine cu mărfuri diverse, inclusiv suvenire.

Se spune că Sfakia ar fi avut o economie înfloritoare în vremurile de dominație venețiană, bazată pe comerț și navigație, când satul s-ar fi mândrit cu o sumedenie de biserici, dar, odată cu stăpânirea otomană, au dispărut sau sunt în ruină așa cum este și castelul Sfakia ce se află pe o colină scundă, lângă port. L-am observat din ferry de cum am plecat către Loutro și la întoarcere am ținut să vizităm ruinele, bănuind că de acolo aveam o panoramă deschisă asupra întregii zone. Într-adevăr, priveliștea merită efotul de a urca prin pădurea de pini și a surprinde pe retină și în memoria camerei foto imagini de sus asupra localității.

Fortăreața, după cum stă scris pe un panou de la baza dealului, a fost ultima de acest fel construită de venețieni în Creta și are în spate o legendă care dă fiori: Povestea Fetei cu Părul de Aur. Se zice că în mica fortăreață Sfakia, care avea un singur bastion, garnizoana era alcătuită doar din 15 războinici numiți kapouletos. Unul dintre aceşti kapouletos, după ce a ieșit din gardă, s-a îndreptat către fântâna centrală a satului, întâlninid-o acolo pe frumoasa fată blondă, zisă „cu părul de aur”. Vrăjit pe loc de frumusețea acesteia, a vrut s-o sărute, iar fata s-a simțit ofensată și s-a împotrivit, ba chiar l-a lovit. Acesta, furios, a reacționat dur tăindu-i fetei părul cu sabia. Fata a țipat, părinții și sătenii au auzit și au sărit imediat, ucigându-l pe kapouletos și distrugând cetatea. Acela a fost începutul unui conflict cu venețienii care a durat câțiva ani.

De-a lungul timpului, Sfakia s-a remarcat ca un centru de rezistenţă împotriva veneţienilor şi turcilor şi de atunci şi-a căpătat şi menţinut până astăzi renumele de capitală a răzvrătiților şi revoluţionarilor din Creta, dar nici pe departe nu este rău famat aşa cum este Zoniana, leagănul producătorilor şi traficanţilor de droguri (canabis şi cocaină) din insulă, aşa-zisă „minirepublică” a crimei organizate din Creta.

Distanța de la Chora Sfakion la Frangokastello este de 13 km și a trebuit, mai întâi, să ne înscriem pe drumul către Chania pentru câțiva kilometri, ca mai apoi să facem dreapta pentru 11 km, aşa cum ne-a arătat indicatorul.

Frangokastello este o mică localitate de pe coasta sudică a Cretei, care aparține de prefectura Chania, deși se află în extremitatea sa sud-estică și care se poate lăuda cu o plajă frumoasă, dar mai ales cu o impunătoare fortăreață venețiană, aflată exact lângă plajă.

Am găsit repede castelul și ne-am grăbit să-l vizităm, fiind deja după-amiază, în preajma orei de închidere. Biletele au costat 2€/persoană, iar cetatea se află în proces de restaurare, în curtea sa interioară accesul nefiind permis. La intrare, deasupra porții principale se observă stema leului înaripat, efigia Republicii Veneţiene, ce arată încă bine, iar castelul are o formă dreptunghiulară simplă, cu câte un bastion în fiecare colț, cel sud-vestic fiind de înălțime mai mare, și creneluri egale, bine conturate. De vizitat, se vizita doar bastionul cel mai înalt unde era organizată pe toate nivelurile o expoziție de fotografii vechi, dar și tablouri și obiecte artizanale realizate de artiști contemporani. Așa am aflat cum arătau fioroșii sfakioți la începutul veacului trecut sau ceva mai demult. Nici panorama de pe zidurile bastionului nu era de neglijat, așa că ne-am pus pe fotografiat.

Cu ușurință am găsit un panou pe care era redată istoria cetății și așa am aflat că a fost construită între 1371 și 1374 de venețieni ca garnizoană a regiunii Sfakia, dar și în scop de apărare împotriva piraților sarazini, deși localnicii s-au împotrivit cât au putut ridicării unei astfel de clădiri. Chiar dacă fusese numit de venețieni Castelul Ag. Nikitios, după biserica din apropiere, oamenii locului l-au botezat Frangokastello sau Castelfranco, adică al francilor, făcând referire la venețieni ca la franci, şi anume străini catolici. Până la urmă, chiar și venețienii au adoptat denumirea care a rămas neschimbată peste secole.

În anul 1770, rebelul cretan, Ioannis Daskalogiannis, a fost capturat de otomani la Frangokastello de unde a fost dus la Heraklion, jupuit de viu și, în cele din urmă, executat.

Tot de Frangokastello se leagă un alt important eveniment din viața cretanilor în lupta lor de independență, când, în luna mai 1828, Hatzimichalis Daliani, un patriot venit din Epir cu o mică armată să aprindă spiritele împotriva turcilor, a ocupat castelul împreună cu alte sute de cretani. Dar, otomanii i-au asediat și pe războinici i-au masacrat, deși au fost pierderi importante și de cealaltă parte. De atunci, în luna mai, în preajma zilei comemorării bătăliei, se spune că stafiile celor ce și-au pierdut viața pot fi văzute în zorii zilei mărșăluind în jurul castelului. De fapt, este vorba de un miraj, numit drosoulites, creat de vaporii ridicați din roua dimineții când este răcoare, spun oamenii de știință, dar de ce numai în luna mai se întâmplă, asta n-am mai înțeles!

După vizita la castel, ne-am răcorit la o binemeritată baie în apele Mării Libiei la plaja Frangokastello, o superbă de nisip galben și fin. Imaginea castelului surprinsă dinspre mare, cu plaja la picioare și munții Albi în fundal, este magnifică.

Sudul Cretei este surprinzător de frumos și natural, în pofida faptului că este departe de a fi modern precum nordul destul de dezvoltat. Însă merită văzut și vizitat atât cât se poate, dat fiind relieful muntos, destul de greu de străbătut. Sudul Cretei încă mai oferă farmecul unei insule rurale cu tradiţii de mii de ani în care turismul nu a pătruns în proporție de masă, însă nu mulți gustă genul acesta de vilegiatură.

Vă rog, ataşaţi următorul videoclip:

https://www.youtube.com/watch?v=DVh3B7HoQ5E

---

VIZUALIZĂRI: 3958 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI