Carmo Convent o minune arhitecturală renăscută din propria cenușă

TIPĂREȘTE

Muzeul Arheologic Carmo Convent (Museo Arqueologico Convento do Carmo) se află situat la limita dintre cartierele Baixa și Chiado, în parohia civilă Santa Maria Maior, într-o piață mică și liniștită – Largo do Carmo – în apropiere de Elevadorul Santa Justa.

Pentru a ajunge în Largo do Carmo există mai multe posibilități.

Dacă vă place mersul pe jos și sunteți în Piața Rossio (Praca Rossio) o luați la pas pe Rue Aurea, apoi pe Rua do Carmo până la intersecția cu Rue Garret. De aici urcați pe Calcada do Sacramento până în Piața Largo do Carmo. Timp aproximativ, 25 de minute, în funcție de ritmul impus. Având în vedere că Piața Rossio se găsește în centrul orașului, aveți posibilitatea de a vedea numeroase obiective din ghidul turistic. Cu metroul se poate veni până la stația Baixa-Chiado (Linia Verde) de pe Rue Garret, iar de aici urcați pe Calcada do Sacramento până în Piața Largo do Carmo. Elevadorul Santa Justa vă urcă de pe Rue do Carmo până în apropiere de Largo do Carmo. Este foarte aglomerat, iar o călătorie costă 5,80 euro. Tramvaiul 28E, un alt obiectiv căutat de turiști în Lisabona, vă aduce până în stația Chiado, iar apoi, la pas, pe Rua Nova da Trindade și Rua Trindade până în Piața Largo do Carmo. Dacă sunteți în zona Gării Cais do Sodre puteți lua autobuzul 738 patru stații până la LargoTrindade Coelho, apoi coborâți pe Rua Nova da Tindade și Rua Trindade până în Piața Largo do Carmo.

În fine, o ultimă variantă posibilă, pe care am folosit-o în data de 30 decembrie când am vizitat Muzeul, a fost în felul următor: cu Funicularul Gloria am plecat din Piața Restauratorilor (Praca dos Restauradores) pe Calcada da Gloria până la Miradouro de Sao Pedro de Alcantara. Cine dorește poate să piardă câteva zeci de minute la punctul de Belvedere. De aici, am luat-o ușurel, la pas, pe Rue Sao Pedro de Alcantara, cu trecere prin Largo Trindade Coelho (unde se află Biserica Sao Roque), apoi pe Calcada do Duque și Rua da Oliveira ao Carmo până în Piața Largo do Carmo. Traseul cu piciorul nu durează mai mult de 15 minute.

Istoricul Mânăstirii.

Mânăstirea a fost întemeiată de către conetabilul Dom Nuno Alvares Pereira, comandantul militar-șef al regelui Joao I al Portugaliei, din mica mânăstire carmelită situată pe terenuri dobândite de la sora sa Beatriz Pereira și amiralul Pessanha. Reconstructia mânăstirii a început în 1393, legendele afirmând că a fost o promisiune făcută de Nuno Alvares Pereira către Maica Domnului după victoria militară de la Aljubarrota împotriva castilienilor din 14 august 1385.

Mânăstirea și Biserica sa au fost ridicate între 1389 și 1423 în stilul gotic simplu tipic pentru ordinele religioase mendicante. Există, de asemenea, influențe de la Mânăstirea Batalha, care fusese întemeiată de regele Joao I și se ridica în același timp. În comparație cu celelalte biserici gotice ale orașului despre Biserica Carmo se spunea că este cea mai impunătoare în arhitectură și decorare.

Biserica avea planul în formă de cruce latină. Fațada principală conținea un portal cu mai multe arhivolte și capiteluri decorate cu motive vegetale și antropromorfe. Fereastra de deasupra portalului este parțial distrusă. Latura de sud a Bisericii este întărită de cinci contraforturi zburătoare, adăugate în 1399 după ce zidul de sud s-a prăbușit în timpul lucrărilor de construcție.

Interiorul Bisericii era compus dintr-o Navă (Naos) cu trei coridoare (nordic, central și sudic), Transept, Prezbiteriu și o Absidă cu o capelă principală și alte patru capele laterale. Acoperișul de piatră de deasupra Navei (Naos) a căzut în urma cutremurului din 1755 și nu a fost niciodată reconstruit. Doar arcurile ascuțite dintre stâlpi au supraviețuit.

În anul 1407 au fost finalizate Prezbiteriul și Absida Bisericii convenționale, permițând primele acte liturgice în acel an. Până în 1423, chiliile rezidențiale au fost finalizate și călugării din Moura (sudul Portugaliei) au putut să locuiască în clădire, inclusiv părintele Nuno de Santa Maria, fostul conetabil Nuno Alvares Pereira, care și-a donat averea Mânăstirii și a intrat în Ordinul Carmeliților în 1423 după moartea soției.

Până în 1551, Mânăstirea adăpostea 70 de clerici și 10 slujitori, plătind chirii pământului de aproximativ 2500 cruzados anual.

La 1 noiembrie 1755, Sărbătoarea Tuturor Sfinților, Mânăstirea era plină de enoriași când un cutremur produs în largul coastei portugheze a provocat daune semnificative Mânăstirii și a distrus complet Biblioteca, care adăpostea aproximativ 5000 de volume. Cei 126 de clerici supraviețuitori au fost nevoiți să abandoneze clădirea, transferându-se inițial la Cotovia, apoi la Campo Grande.

Lucrările de reconstrucție, în stil experimental neogotic, au început în 1756, fiind suspendate definitiv în 1834, ca urmare a desființării Ordinelor religioase din Portugalia, lăsând Navele și Transeptul fără acoperiș și capelele neterminate. Reparații minore la Mânăstire au fost efectuate în anul 1800; țiglele de acoperiș au fost reparate în acest moment. Zece ani mai târziu, locul monahal a fost ocupat de Guarda Real de Policia (Garda Regală de Poliție) , inclusiv, în cele din urmă încazarmarea Batalionului de Trăgători (în 1814) și a Miliției orășenești (în 1831), după pictarea interioarelor acesteia. În 1834, au existat reparații realizate de către Departamentul pentru Lucrări Publice adaptând Mânăstirea pentru a găzdui Tribunalul Judecătorilor din Districtul 3.

Biserica nu a fost niciodată complet reconstruită și închiriată ca atelier pentru prelucrarea lemnului (în 1835), înainte ca Ordinele religioase să fie expulzate din Portugalia. La acea vreme, două companii de infanteriști din Garda Municipală erau staționate la Mânăstire și, mai târziu, primul escadron de Cavalerie Regală (în 1845). Clădirile și amplasamentul au fost donate în 1864 Asociației Arheologilor Portughezi, care a transformat clădirea ruinată într-un muzeu.

În 1902, o echipă a primit responsabilitatea pentru restaurarea fațadei de-a lungul Largo do Carmo. Între 1911 și 1912, zidurile din jurul Mânăstirii Carmo au fost reconstruite, cu diferite arcade, sub îndrumarea arhitectului Leonel Gaia. În 1955, s-a dat permisiunea de a executa proiecte publice de conservare și restaurare a fațadelor și a acoperișului clădirilor garnizoanei, de către Delegația Gărzii Republicane pentru clădirile închisorilor și vămilor. La 28 februarie 1969, un cutremur a provocat pagube Naosului Bisericii.

În timpul evenimentelor de la Revoluția Garoafelor din 25 aprilie 1974, Mânăstirea a fost încercuită de rebelii militari, care s-au opus regimului Estado Nuovo. Ultimul președinte ai regimului, generalul Marcelo Caetano și forțele loiale regimului său au fost ascunse în clădire și, în cele din urmă, s-au predat viitorului președinte democratic, generalul Antonio de Spinola.

Vechea Mânăstire a fost transformată în Cartierul Genaral al Gărzii Republicane, în prezent funcționând aici Museo da Guarda Nacional Republicana (Muzeul Gărzii Naționale Republicane) .

Muzeul.

În prezent, ruinele Bisericii Carmo funcționează ca muzeu – Museo Arqueologico do Convento Carmo (Muzeul Arheologic Carmo Convent) .

Naosul și Absida sunt decorul unui mic muzeu arheologic, cu piese din toate perioadele istoriei portugheze. Naosul are o serie de morminte, fântâni, ferestre, pietre de arme, capiteluri și alte relicve arhitecturale din diferite locuri și stiluri.

Vechile capele absidale sunt folosite și ca săli de expoziție.

Muzeul a fost fondat în 1864 de primul presedinte al Asociației Arheologilor Portughezi, Joaquim Possidonio Narciso da Silva (1806 – 1896). Obiectivul său principal a fost acela de a proteja moștenirea națională care se deteriora ca urmare a dispariției Ordinelor religioase și a nenumăratelor pagube suferite în timpul invaziilor franceze (1801 - 1813) și a războaielor liberale (1828 - 1834). Possidonio da Silva a reunit nenumărate fragmente de arhitectură și sculptură, precum și monumente funerare de mare importanță artistică, panouri de țiglă, pietre pentru arme și alte obiecte de diferite caracteristici.

Menit a fi un„muzeu viu” , unde vizitatorii să poată învăța despre tehnicile arhitecturale și artistice, Muzeul ar putea conta în curând pe o Bibliotecă care se păstrează și astăzi, parțial expusă, într-una din sălile Muzeului.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, contele de Sao Januario, de asemenea președinte al Asociației Arheologilor Portughezi, a oferit Muzeului o parte din colecția sa privată de ceramică precolumbiană și două mumii din aceeași perioadă. Această colecție„exotică” constituie astăzi una dintre principalele atracții ale Muzeului deoarece este unicul de acest gen din Portugalia și unul dintre puținele din Europa, care are două mumii expuse permanent.

În ultimul sfert al secolului al XIX-lea și al treilea sfert al secolului al XX-lea, în Muzeu au fost introduse importante colecții de arheologie pre și protoistorică din diferite săpături arheologice, printre care colecția de la Vila Nova de Sao Pedro (Azambuja) și circa o mie de artefacte din perioada calcolitică (3500 – 1500 îHr).

Vizita.

Am început vizita cu un scurt tur pietonal prin Piața Largo do Carmo. Situată între cartierele Baixa și Chiado, parohia civilă Santa Maria Maior, este o piață liniștită cu arbuști de jacaranda (lemn de trandafir mimoso). În acest loc se află ruinele Mânăstirii Carmo, construită în secolul al XIV-lea, unde se află în prezent Muzeul Arheologic Carmo. În fața Mânăstirii se găsește Chafariz do Carmo (din 1771), fântână cu apă furnizată de Apeductul Aquas Livres, prin Galeria Lareto. În piață, alături de Muzeu, se află Cazarma Carmo, care aparține Gărzii Naționale Republicane, și vechiul Palat Valadores, clădire care a avut mai multe utilizări. Între Mânăstirea Carmo și Palatul Valadores se află calea de acces – Tv. Dom Pedro de Menezia - către Elevadorul Santa Justa care leagă Piața Largo do Carmo de Baixa Pambolina, și anume Rue de Aurea.

Piața a devenit cunoscută și pentru terasele sale, precum și scena pentru diverse filmări, atât filme de ficțiune sau documentare, cât și filme publicitare.

În fața ușii masive de lemn de culoare roșie încrustată într-un portal baroc, am zărit un panou informativ pentru turiști în care era trecut programul de vizitare și anumite detalii. Muzeul oferă Wi-Fi gratuit pentru vizitatori, iar toate zonele publice ale Muzeului sunt accesibile persoanelor cu dizabilități. De asemenea, se oferă facilități de schimbare scutece pentru bebeluși, iar câinii ghid sunt acceptați. Din motive de conservare, sănătate și siguranță nu este permis următoarele: atingerea exponatelor și afișajelor; servirea mâncărurilor și a băuturilor (exceptie apa); fumatul; intrarea cu animale de companie (cu excepția câinilor ghid și a animalelor mici purtate în brațe sau în cuști speciale); fotografiatul cu blitz; utilizarea trepiedelor și a dronelor; filmări fără autorizație din partea Consiliului Muzeului. Vizitatorii sunt rugați să lase bagajele mari sau trolerele la Recepție, dar, în funcție de disponibilitatea spațiului, se recomandă ca aceștia să evite să aducă astfel de articole dacă este posibil. Pentru securitatea vizitatorilor majoritatea zonelor Muzeului sunt protejate de CCTV. Un ultim detaliu, dar foarte important: această locație are animale de companie (pisici) care vor să fie drăgălășite. Urma să mă conving imediat.

La ora 10:00 fix, ușa masivă din lemn s-a deschis. Să intrăm! Nici vorbă de așa ceva! Într-un ritual ce se respectă zilnic, cu excepția zilelor ploioase, din interior a ieșit afară o mândrețe de motan, un Felix portughez, care a început să se plimbe agale printre picioarele turiștilor aflați la coadă. „Ohooooooo... !!!” Asta s-a auzit de la noi toți, în timp ce domnul blănos număra din priviri câți suntem. Într-un târziu, a țâșnit pe o coloană din portalul de la intrare și aștepta mângâieri de la toți care intrau să viziteze. Drăgălaș foc!

Repriza de drăgălășenie a trecut repede și iată-mă cu biletul în buzunar (6 euro) gata să încep turul de vizitare.

La exterior, îndată ce cobori scările, pe stânga sau pe dreapta, pătrunzi în locul unde cândva a fost Naosul (Nava) Bisericii. Rămasă fără acoperiș datorită cutremurului din 1755, s-a păstrat în acest mod„, sub cerul liber” , până în zilele noastre. Partea centrală care dă spre Transept și Prezbiteriu este folosită pentru acces de către turiști. Pe cele două părți laterale, nord și sud, sunt expuse importante vestigii arheologice, restaurate, care au fost salvate pentru Patrimoniul Național după abolirea Ordinelor religioase în Portugalia. Alături de pietre de arme, plăci funerare, bazine pentru apă, cristelnițe și capiteluri din perioada secolelor XIV – XVIII, ochii vizitatorilor rămân încremeniți la vederea unor monumente de valoare inestimabilă, cum ar fi: Coloanele arcuite și ascuțite care susțineau tavanul Naosului; Fântâna cu Cruce a Bisericii Carmo; Mormântul în stil manuelin al unui cavaler (secplul al XVI-lea); Mormântul infantei Caterina, fiica regelui Dom Duarte (secolul al XV-lea); Crucea Manuelină (secolul al XVI-lea); Statuia Sfântului Ioan Nepomuceno; Memorialul lui Dom Nuno Alvares Pereira, fondatorul Mânăstirii Carmo.

Închizi ochii și te teleportezi în același spațiu, în perioada sa de glorie și măreție.

La interior, s-a amenajat un spațiu expozițional în cele cinci capele care compun Absida. Intrarea se face din fostul Altar (Prezbiteriu) , pe lângă portalul laturii de sud a Naosului, direct în prima sală.

Sala 1. Această încăpere este dedicată celor mai îndepărtați locuitori ai ceea ce, astăzi, este Portugalia. Sunt expuse arme și unelte din paleoliticul inferior și mediu, o vază notabilă din neoliticul timpuriu și diverse obiecte din mormintele megalitice și o așezare din neoliticul târziu. Din vremuri mai recente există o mostră de artefacte din așezările calcolitice Pedra de Ouro și Praganca, precum și diverse descoperiri din epoca bronzului și a fierului. Cel mai important ansamblu provine de la situl arheologic Vila Nova de Sao Pedro (Azambuja). Abundența și varietatea artefactelor și a resturilor alimentare descoperite în această fortificație complexă indică faptul că a fost construită și locuită între anii 3200 – 1500 îHr de mici comunități de fermieri și păstori, deja capabile să lucreze în cupru. În mijlocul încăperii este expusă o machetă (model) a fortificației.

Sala 2. Piesele expuse variază de la perioada stăpânirii romane până la cea maură (islamică) a teritoriului portughez. Pietre de hotar, plăci și stele funerare, și alte inscripții, precum și cunoscutul Sarcofag al Muzei, sunt câteva dintre obiectele care ne oferă o privire asupra puterii teritoriale, politice și religioase romane până în secolul al IV-lea. Din perioada vizigotă există câteva fragmente de sculptură arhitecturală decorativă și o cataramă de centură (secolele VI - VII). Schimbările religioase și gustul adus de mauri sunt reprezentate de un fragment de piatră funerară (secolul al XI-lea), o placă ornamentală (secolele X – XI) și un capitel (secolul al XII-lea). Cele trei piese reprezentative de artă mozarabă din Lisabona sunt de mare valoare istorică, documentară și artistică: doi stâlpi decorați cu medalioane vegetale și grifoni și Friza Leului (secolele IX – X).

La Sala 3, în capela principală a Bisericii, unde se afla mormântul original a lui Nuno Alvares Pereira, sunt expuse importante sculpturi medievale si moderne (secolele XIII - XVIII), precum și un grup de trei panouri de țiglă baroc (secolul al XVIII-lea). Această colecție valoroasă reflectă preocupările fondatorului acestui muzeu, Possidonio da Sliva, care, la mijlocul secolului a XIX-lea, a lucrat pentru a proteja piesele care riscau să fie distruse în clădirile istorice abandonate și vandalizate după desființarea Ordinelor religioase în 1834, în Portugalia. Din colecția de sculptură medievală, Mormântul lui Fernao Sanches (secolul al XVI-lea) merită o mențiune specială. Cea mai mare parte a sa afișează una dintre cele mai bune reprezentări ale temei vânătorii de mistreți. În plus, Mormântul regelui Fernando I (secolul al XVI-lea) este excepțional atât din punct de vede sculptural, cât și iconografic.

Exemple remarcabile ale epocii moderne sunt piatra funerară a lui Fernao Alvares de Andrade (secolul al XVI-lea) si Mormântul reginei Dona Maria Ana a Austriei (secolul al XVIII-lea).

Exponatele din Sala 4 evocă memoria celor mai emblematici doi presedinți ai Asociației Arheologilor Portughezi. Possidonio da Silva (1806 - 1896) la inițiativa căruia a fost inființată o Bibliotecă care să servească drept sursă de cercetare pentru studii arheologice, arhitecturale, artistice si etnlogice, în conformitate cu conceptul din secolul al XIX-lea de„muzeu viu” în Portugalia. Contele de Sao Januario (1829 - 1901), militar și diplomat strălucit, responsabil pentru donarea mai multor colecții„exotice” de descoperiri arheologice precolumbiene din America Centrală si America de Sud. Printre acestea, găsim statuete aztece, ceramica Chimu (secolele XV - XVI) împreuna cu un grup de piese„recreate” in secolul al XIX-lea.

Sarcofagul și mumia egipteană (dinastia ptolemaică) completează colecția. Pereții încăperii sunt împodobiți cu panouri de gresie din secolul al XVI-la care înfățișează scene din viața și Patimile lui Hristos.

Ultima încapere cu exponate, Sala 5, este dedicată memoriei fondatorului Bisericii și Mânăstirii Carmo, Nuno Alvares Pereira (1360 - 1431), conetabil și administrator - șef al tărâmului. Avem o statuie a conetabilului, o copie a Mormântului său și un model al Mânăstiii Carmo.

Săpăturile arheologice din 1996 si 2008 au scos la lumină obiecte care arăta viața de zi cu zi a Mânăstirii de-a lungul secolelor. Imaginile sfinților, fragmente de sculptură arhitecturală și de altar, precum și o colecție semnificativă de inscripții epigrafice medievale, umplu vitrinele și soclurile. Cele patru plăci de alabastru sunt deosebit de remarcabile. Ele provin de la cunoscutele ateliere englezești din Nottingham (secolul al XV-lea). De-a lungul a două porțiuni de zid, se află panouri de gresie din secolul al XVI-lea care înfațișează scene de la Patimile lui Hristos (în continuarea panourilor din Sala 4). De asemenea, este expusă o mostră de plăci glazurate hispano-arabe.

Ultima parte a vizitei se încheie în Auditorium (fosta Sacristie). Vizitatorii au parte de proiecția unui film despre istoria Mânăstirii de la fondatorii construcției acesteia, pagubele suferite în urma cutremurului din 1755 și reconstrucția acesteia până la actuala expoziție arheologică.

Locuitorii Lisabonei nu sunt adepții ruinelor, dar Mânăstirea Carmo reprezintă o excepție. Un simbol al unui oraș renăscut din propria cenușă.

De aceea vă recomand să vizitați acest simbol dacă vă aflați în Lisabona!

Să auzim numai de bine!

---

VIZUALIZĂRI: 522 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI