Schiturile Iezer, Pahomie, Mănăstirea Pătrunsa - Excursie de o zi din Olănești

TIPĂREȘTE

Dragilor, să vă povestesc pe unde am mai colindat, aflată la tratament la Olănești.

Am plecat luni, 5 august, din Olănești, cu mașina spre Râmnicu Vâlcea și după 6 km am facut dreapta urmând indicatorul rutier “Mânăstirea Iezer 9 km” și “Mânăstirea Pahomie 16 km”. La ieșire din satul Cheia asfaltul se termină și începe un drum forestier, bine amenajat, probabil în ultimul an, care urmează firul pârâului Cheia. Cu 500 de metri înainte de a ajunge la schitul Iezer am făcut un scurt popas la “Izvorul Tămăduitor al Sfântului Antonie de la Iezer”, ce se găsește pe dreapta, frumos amenajat și întreținut de măicuțe.

Sosiți la schit, am lăsat mașina în parcarea amenajată la intrare. Am vizitat bisericuța veche a schitului care, deși era închisă cu o gratie metalică, o măicuță ne-a zis că putem să o deschidem și să o vizităm fără probleme.

Numele schitului vine de la un mic lac de munte, care exista aici în vechime... adică un iezer. Schitul a fost clădit de Radu I și Mircea cel Bătrân și a fost distrus de mai multe ori. La un moment dat a fost reclădit de Mircea Ciobanul și soția sa, Doamna Chiajna. Se spune că una din fiicele lor, supărată pe domnitor, fuge în Țara Ungurească și se mărită cu un ungur, păgân, Nemeș. Ii povestește acestuia cum părinții săi, atunci când au clădit mănăstirea de la Iezer, au pus la temelie un cazan cu galbeni, ca atunci când mănăstirea se va surpa, urmașii să o reclădească. Nemeș a venit cu oaste, a dărâmat mănăstirea și a luat banii.

O altă legendă spune că în jur erau mine cu aur și chiar Mihai Viteazul, înainte de a intra în Ardeal a lăsat aici o parte din visteria țării. După ce a fost ucis, năvălitorii au prădat mănăstirea și au ucis pe cei 300 de călugări. Sătenii i-au îngropat pe malul râului, 600 de metri în aval, unde au și săpat în stâncă 3 cruci, vizibile și acum, numite “Crucile Moșilor”.

La intrarea în schit, există un panou ce invită călătorul să facă un efort suplimentar și să urce pe poteca din dreapta către “Peștera Sfântului Antonie de la Iezer”. Antonie, aromân din munții Pindului, după o viață de negustor la Vâlcea, s-a retras la Iezer și a refăcut așezământul. Sus pe deal, a săpat cu dalta și ciocanul o mică peșteră, așa cum i s-a arătat în vis, unde se va retrage pentru rugăciune. Tot aici este și mormântul său. Peisajul este deosebit, liniștea este tulburată doar de ciripitul păsărilor. Pentru a încuraja trecătorul obosit, panoul indică 10 - 15 minute de urcuș, dar nouă ne-a luat cam 25. Oricum, a meritat efortul!

Am coborât de la peșteră, încântați de priveliște și de aerul parfumat de izma înflorită. Ne-am urcat în mașină și am continuat drumul forestier, 7 km, către schitul Pahomie. Doi km înainte de schit, drumul se bifurcă: în stânga, spre schit, iar în dreapta, spre Cabana Cheia.

Ajunși la schit, am lasat mașina în parcare și am admirat Izvorul cel Frumos ce șiroia, despletit în mai multe fuioare, pe versantul îmbrăcat în mușchi de un verde crud. Apa se strângea într-un mic iaz amenajat, pe marginea căruia nu am ezitat să facem fotografii, care mai de care mai artistică. La intrarea în curtea schitului noi, fetele, ne-am îmbrăcat cu niște veșminte puse într-un cuier, la poartă. Așa era firesc, pentru că, fiind foarte cald, aveam pantaloni scurți. Erau și batice, dar am avut eșarfele noatre pentru a le pune pe cap. În curtea plină cu verdeață și flori se ocupau cu gospodăria trei călugări. Pe masa de la intrarea în bisericuță, fiind în postul Sfintei Marii, erau puse pentru vizitatori, cozonac de post și o cutie mare cu rahat. Cum noi ne-am dus într-o zi de luni, cred că am fost singurii musafiri care s-au bucurat de bucate.

Ne-a surprins asezarea bisericuței la înățime, în coasta unei stânci abrupte. Una dinte istorisirile referitoare la ctitorirea schitului, în sec. al XVI-lea, vorbește despre monahul Pahomie și Sava Haiducul, ca întemeietori. Refăcut în vremea lui Constantin Brâncoveanu, schitul are momente în care este părăsit, dar am aflat că în 1952 a fost reclădit pe vechea fundație. Am scris un pomelnic și am aprins lumânări, așa cum facem de fiecare dată, căci liniștea și pacea sufletească pe care ți le inspiră aceste locuri te îndeamnă la reculegere și rugăciune.

Am hotărât să lăsăm mașina pe loc, pentru că era în siguranță la poarta schitului și, deși drumul forestier continua în condiții la fel de bune, am pornit pe jos către Mănăstirea Pătrunsa. După doi km drumul se termină și începe poteca, cu urcuș, când mai blând, când mai abrupt. Aici, la începutul potecii ne-am întâlnit cu doi călugări care descărcau proviziile din jeep și le încărcau, în desage, pe spinările a 5 măgăruși, un cal și doi catâri. Era aici un fel de staul, unde stăteau probabil animalele care ajutau la transport, dar și două garaje pentru mașinile de teren. Ne-am continuat drumul pe poteca marcată cu “Cruce Roșie” și informația “Mănăstirea Pătrunsa-3km”. După o oră și jumătate am ajuns la mănăstire. La jumătatea drumului am făcut popas lângă o troiță, la o masă cu bănci și, evident, multe poze. Ne-a depășit un grup de patru persoane, fiecare trăgând de câte o sacoșă, cu siguranță provizii pentru locuitorii schitului. Am aflat mai târziu că, mănăstirea fiind atât de izolată și greu accesibilă, se obișnuiește ca cei care fac efortul să ajungă aici, duc și mâncare pentru călugări. Ca să compensăm oarecum faptul că ne-am dus cu mâna goală, am lăsat niște bănuți, ca donație, undeva pe o masă în biserică. Fiind zi de luni, așa cum am mai spus, călugării de la schit erau angrenați în divese munci și doar i-am zărit de la distanță. Am remarcat vârsta înaintată a unora dintre ei. Biserica este frumoasă, cu o ușă de intrare care mi-a atras atenția, adevărată dantelărie în lemn.

Ansamblul monahal a fost întemeiat în 1740 de către Episcopul Clement al Râmnicului, în amintirea faptului că aici a fost născut de mama lui, care a trecut muntele de teama otomanilor. Ca și alte așezăminte, și acestă biserică a fost refăcută de mai multe ori, actuala construcție datând din sec. al XIX-lea. Am remarcat iazul din fața bisericii, amenajat de curând. Ne-am întors la mașină pe același drum și spre seară am ajuns la Olănești, unde eram cazați.

A fost o zi plină, foarte frumoasă și vă îndemn și pe voi să mergeți prin aceste locuri binecuvântate!

---

VIZUALIZĂRI: 3447 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI