O altfel de aniversare

TIPĂREȘTE

Fiecare dintre noi avem câte o “păsărică” . Sau hai să îi dau şi sinonimul de “pitic pe creier” pentru a nu fi mustrat de hărţuire…

În cazul meu, aceasta a fâlfâit cam de cum a venit primăvara şi am început drumeţii ceva mai lungi. S-a cuibărit subtil şi nu mi-a dat pace până nu am luat decizia de a-mi aniversa ziua de naştere în acest mod inedit, de a parcurge într-o zi un traseu al cărui număr de kilometrii este egal cu vârsta.

Singurul impediment în cale – nu mă autocaracterizez ca un optimist de primă mână – îl reprezenta identificarea unui partener de drumeţie care să dorească a mă însoţi.

Iniţial, Ştefan a rezonat cu doleanţa mea – mai ales că suntem de aceeaşi vârstă – însă apoi programul fiecăruia a fost diferit, eu ţinând morţiş să îmi sărbătoresc aniversarea pe traseu deşi pica în toiul săptămânii.

În momentul în care Claudiu a aflat de ineditul cadou, mi s-a alăturat pe loc, fapt pentru care îi mulţumesc şi de aici. Dintre rafturile Kaufland-ului - locul în care am discutat cu el despre proiect - am simţit deja bucuria copilului care desface fundiţa cadoului.

Cu o zi înainte de plecare, oarecum surprins dar şi vizibil incitat de iminentul start, Ştefan se decide să îşi “pape” o zi de concediu şi să ni se alăture, astfel că în dimineaţa următoare la ora 6:03 plecăm din Mediaş tustrei.  

Lăsăm maşina mea înainte de Sighişoara iar pe a lui Ştefan într-o fermă la marginea drumului ce duce de la Buneşti spre Viscri, satul devenit binecunoscut în urma vizitelor actualului suveran britanic.

Cu chef de umblătură în talpă, cu rucsacul în spate umplut cam cu strictul necesar unei drumeţii de câteva ceasuri bune, cu frunţile senine şi ochii întinşi peste dealurile ce se trezesc sub plăcuta mângăiere a soarelui, ne punem în mişcare exact la ora 7:09.

Preconizăm a parcurge porţiuni de câte 10 kilometri între care să intercalăm scurte pauze, urmând a ne adapta logistica acţiunii în funcţie de voinţă şi putinţă.

Avem martoră la debut cireada de vite care ne privesc oarecum surprinse de avântul nostru atât de matinal, o oră la care ele încă aşteaptă să li se trezească viţeluşii pentru a se dedica îndatoririlor materne şi a le da să sugă…

După câţiva metri părăsim asfaltul şi începem să urmăm indicatoarele Via Transilvanica înfipte pe pajiştea întinsă, lipsită de copacii obişnuiţi ca loc de marcaj.

Câmpul ne aşteaptă plin de flori albe sau galbene iţite din caprifoiul verde şi dens, cu doar părelnice umbre sub copaci aflaţi la ceva depărtări. Încă nu e problemă, răcoarea dimineţii de iunie ne inviorează şi dă ghes picioarelor care se mişcă cam cu 10 min/kilometru.

Media de început ne este afectată de primul obstacol al drumeţiei, o haită de câini ciobăneşti interesaţi mai mult să ne hărţuiască decât să îşi apere turma. Cum nu par a-şi înţelege stăpânul ce le cerea să ne lase în pace – îndemn strigat stând tolănit undeva prin iarbă – îi rămâne lui Ştefan sarcina de a dialoga cu ei, chiar cu folosinţa unor bulgări de pământ.

Mereu am afirmat şi continui să îmi menţin părerea, principalul pericol şi disconfort în petrecerea în mod plăcut a timpului în drumeţii sau în aer liber îl reprezintă patrupedele de la stâni lăsate libere de ciobani şi nu jivinele pădurii care se retrag din calea oamenilor şi pot deveni fioroase doar surprinse şi ele de prezenţa făpturilor umane.

Trecem de prima bornă, una destul de interesantă, cu trei faţete plane şi două urechi pe a patra, apoi intrăm în pădure pentru prima urcare mai serioasă.  

Menţinem ritmul intens de parcă am participa la un mars forţat şi pomenim la un moment dat soldaţii de odinioară nevoiţi a înainta/a se retrage echipaţi cu mantale grele, armă, raniţă şi bocanci scâlciaţi sau chiar rupţi în talpă.

Mementoul amintit oferă prilej de nostalgie pentru Claudiu care ne povesteşte despre ale sale neamuri participante în război, un tată cu trei fii plecaţi pe front, întorşi toţi în sat la capătul luptelor. Ăsta da caz fericit!

Odată ieşiţi din codru, coborâm printr-o tăietură la capătul căreia zărim în depărtare satul Criţ, cu clopotniţa bisericii ridicată semeţ dintre toate clădirile.

Ne apropiem cu paşi repezi şi apăsaţi pe cărarea ce şerpuieşte în iarbă şi suntem întâmpinaţi de un pisoi şprinţar şi o familie de berze cocoţate în cuibul construit pe primul stâlp din sat.

Puţin mai încolo, pe tăpşanul îngrijit din faţa unei gospodării, un cocoş încearcă să convingă o moţată pestriţă aşezată în iarbă să-l accepte în graţiile ei, dând dovadă de totală lipsă de interes faţă de alte consoarte de-ale acesteia. Cu siguranţă doar pentru moment, probabil în caz de refuz cântatul lui va fi auzit în preajma alteia…

Casele săseşti cu porţi înalte încastrate în ziduri şi peste care nu ai cum privi în curte, văruite în culori vii, cu iarba din faţa intrării tunsă englezeşte şi cu sătenii bucuroşi a saluta nişte zănateci ca noi porniţi a-şi consuma energiile hălăduind hai-hui, conferă aşezării un farmec aparte.

Traseul oficial face un mic ocol pentru a cuprinde şi biserica satului în itinerariu dar noi nu îl urmăm întrucât avem deja în bagaj vizite din trecut la acest obiectiv.

Părăsim satul în care aveam să remarcăm o efervescenţă neaşteptată în lucrări de renovare a câtorva case vechi şi facem dreapta din uliţa largă pe un drum de căruţe ce urcă spre pădure.  

Alegem să mergem prin iarba deasă şi înaltă până la brâu pe alocuri deoarece florile presărate cu nemiluita au mirosuri atât de plăcute încât ai tentaţia să chemi parfumierii aici pentru a-şi diversifica paleta de arome.

Cerul de un albastru ireal la ora startului nostru începe să permită norilor scurte intermezzo-uri pe suprafaţa sa, prilej de a ne oferi şi nouă cadouri vizuale, cu jocuri de lumini şi umbre splendide pe întinderea verde din faţă.

Succesiunea pajişte-pădure îşi respectă nestingherită derularea iar din ultimul luminiş se zăreşte în depărtare localitatea Cloaşterf. În care odată ajunşi suntem luaţi în primire de doi câini dornici de mângâieri şi atingeri, nevoie de afecţiune ieşită la iveală după ce lătraturile lor de stăpâni ai intrării în sat sunt potolite de Ştefan cu niscaiva napolitane adresate gărzii comunale ad-hoc.

Parcurgem satul foarte liniştit ce păstrează stilul architectural atât de cunoscut al celor din zonă, cu porţi înalte boltite şi case ce se întind de la drum către şura din fundul curţii, cu biserica ridicată în centru şi spaţiile verzi îngrijite.

Via Transilvanica îşi urmează calea – de acum asfaltată - spre Saschiz, urcând o pantă din vârful căreia la o privire aruncată în spate, peste umăr, observi poziţia ideală şi splendidă între dealuri în care este aşezat Cloaşterful.

Cei 7 kilometri parcurşi pe asfalt către comuna următoare nu sunt prea prietenoşi drumeţilor dar ideali în cazul în care ai dori să îi parcurgi cu bicicleta pe dealurile brăzdate de şoseaua îngustă, de o singură bandă, ce trece şi printr-o plantaţie de hamei. Al cărei produs final obţinut din ingredientul primar cultivat la faţa locului începe să ne atragă tot mai mult gândurile, direct proporţional cu ridicarea temperaturii în termometru.

Cei doi căţei, deşi întruna cu limbile scoase, ne însoţesc pe tot drumul, cu greu despărţindu-se de noi doar la Cetatea Saschiz, în urma alungării lor de către cel care i-a servit cu napolitane.

Obiectivul turistic menţionat adineauri este vizibil de la mare depărtare, indiferent din care parte ai veni, fiind ridicat acum mai bine de 600 ani, cu ziduri de piatră înalte de 10 metri şi groase de alţi 2 metri. Cetatea care a adăpostit în timp de război locuitorii din sat, din Cloaşterf şi chiar din Sighişoara a fost recent renovată iar din centrul satului ai acces pedestru şi auto, situarea ei în cel mai înalt punct al zonei reprezentând o provocare pentru cei care aleg să urce la pas.

Pe marginea pârâului ce străbate localitatea aveam să asistăm la o premieră, anume la măsurarea vitezei de deplasare a apei de către o doamnă aflată în albie şi care folosea un instrument de forma unui tub cilindric.

Intraţi în pădurea din spatele cetăţii dăm şi de un incident neplăcut, o defecţiune survenită la roata stânga faţă a căruţei unui sătean care căra lemne. Preluate cu sau fără bon de marcaj nu aveam de unde ştii,  ghinionul l-a urmărit şi avea de descărcat la faţa locului – şi nu în propria ogradă – stiva de lemne.  

De aici aveam să luăm contact cu ravagiile aduse pădurii de vremea rea: puzderie de frunze pe jos căzute din cauza gheţii, copaci smulşi din rădăcini şi doborâţi peste alţii sau pe poteci, ori unii pur şi simplu desfiguraţi din cauza vântului sau a trăznetelor. O privelişte macabră care pe alocuri ne-a încetinit înaintarea din cauza manevrelor de evitare a lemnelor aflate în drum.

Vremea rea nu a reuşit să răpună şi Stejarul lui Crulici, considerat a fi cel mai vechi din pădure, cu o vârstă de peste 260 ani şi marcat ca atare cu o inscripţie poziţionată în faţa lui şi două ghinde imense sculptate în lemn, rezemate de trunchiul său. Păcat că nu e marcat locul în care trebuie să te abaţi vreo 10 metri de la potecă. Noi l-am descoperit accidental, dată fiind constituţia sa robustă între “juniorii” din zonă.

Istoria lui ne mărturiseşte că Crulici era un tăietor de lemne de origine sârbă, căsătorit cu o săsoaică din Saschiz şi foarte priceput în a ciopli doage de butoaie şi traverse de cale ferată. Omul s-a simţit atras de acest copac, l-a ferit de securea lui ba, mai mult, l-a cumpărat de 3 ori de-a lungul vieţii sale de la alţi cioplitori doar pentru a-l lăsa în picioare.

Fiind un om bine văzut în sat, după moartea sa oamenii locului i-au respectat dorinţa şi au ocrotit stejarul în continuare.

Între Saschiz şi Daia aveam să vedem primele alte persoane care se bucură de mişcare în natură, o gaşcă de biciclişti străini seniori şi veseli. Bine, lor le dă mâna să scoată chiote că doar sunt în coborâre pe fâneaţă iar sub ei se află câte o bicicletă electrică…   

În Daia facem prima pauză. După 32 kilometri de umblătură. Rămăsese Ştefan fără apă şi căutăm un magazin sătesc, pe care îl găsim având şi băncuţe cu mese pe care se aflau câteva sticle goale de bere.  

Eu cu Claudiu ne privim în acelaşi timp şi deja ştim că ne-am deda la câte una de 330 ml.

Numai că uşa de la intrare e închisă iar urmarea sugestiei afişate de a-ţi semnala prezenţa prin apăsarea soneriei nu dă roade imediate.

Pe băncuţe la umbra înfulecăm câte un sandviş, vreme în care semnalăm o oarecare înviorare a prezenţei oamenilor pe uliţe. Sătenii vin de la o înmormântare şi suntem asiguraţi că în curând va sosi şi patronul, participant şi el la funeralii.  

Într-adevăr, curând îşi face apariţia domnul Berescu care ne serveşte cu bere. Ca să vezi ce potrivire!!  

Spre deosebire de satele prin care trecusem anterior, Daia – deşi seamănă puţin la nivel architectural – pare o localitate mai sărăcăcioasă, impresie confirmată şi de tractorul ce stârneşte praful pe uliţa satului, un vehicul ce pare alcătuit din alte 3 mai vechi. De la niciunul din ele neputând fi recuperate geamul sau parbizul, accesorii înlocuite cu bucăţi de folie de plastic sau fibră de carbon.

            Avem o scurtă conversaţie cu 2 locuitoare ce hodinesc la umbră deasă pe băncuţa aflată sub un imens copac din care aflăm că la alegerile locale ce se apropie curând va candida din nou primarul în funcţie al comunei, o persoană ce are legături cu Mediaşul şi fostul meu loc de muncă.

            De aici urmăm o porţiune de drum mai expusă la soare care, cumulată cu o diferenţă de nivel şi numărul de kilometri care se adună, ne determină să scurtăm viitorul interval de timp până la pauză, astfel că o facem peste alţi 8 kilometri la masa şi băncile amenajate la Popas Crucea Vulcan, ridicat în anul 1945 într-o intersecţie de 5 drumuri de hotar.

            Coşul de gunoi indică cu certitudine că drumeţii ce-au trecut înaintea noastră pe acolo nu au suferit din cauza deshidratării, sticlele de bere fiind un exemplu elocvent în acest sens. Deşi plin ochi, pe jos nu se afla niciun rest de ambalaj, dovadă a faptului că iubitorii de umblăreală şi cei care practică mişcarea în natură o şi ocrotesc. Le pasă de ea.

            În continuare intrăm în pădure şi mergem astfel către Sighişoara, bucată de drum ideală într-o după amiază de început al verii.  

Cel de-al treilea şi ultim popas are ca locaţie partea înaltă a unui deal de unde privim clădirile impunătoare ale centrului din cea mai veche cetate medievală locuită şi în prezent.

Traversarea ei, vreo 4 kilometrii pe pavaj, beton şi asfalt în bocanci urma să îmi producă singurul disconfort al zilei, o sâcâitoare bătătură în talpa piciorului drept.  

Pe un îngust drumeag ivit între două case părăsim oraşul care atrage multă lume şi trebuie să fim atenţi pentru a ne strecura cu îndemânare pe malurile şanţului în care alţi 3 muncitori trag tuburi de fibră. Într-o după amiază târzie mai sunt şi persoane care muncesc…

Pe o distanţă de 1.000 metri aveam să ne încolonăm pentru cea mai abruptă urcare a zilei la finalul căreia ne aşteaptă Platoul Breite, locul în care mi-am dorit să ajung pentru a uni traseul Via Transilvanica de astăzi cu cel din care am parcurs alte zeci de kilometrii până la Blaj.

Drumeţia nu se va opri însă aici, era necesar să mai facem un efort pentru a ajunge la maşina ce ne aştepta la şoseaua naţională. Unul mai uşor, în coborâre lină prin pădure, de o lungime necunoscută cu exactitate, prilej de pariuri din care sărbătoritul iese căştigător printr-o aproximaţie cât mai aproape de adevăr.

Nu i s-a oferit niciun cadou sau premiu. Nici nu simţea nevoia. Darul cel mai de preţ l-a reprezentat participarea lui Ştefan şi Claudiu la drumeţie, făcând posibilă transformarea aievea a visului de a-şi aniversa în acest mod o nouă bornă a vieţii. Că tot au trecut pe lângă atâtea în această zi…

Moment pe care îl voi păstra cu drag în memorie şi suflet dar la care mă voi gândi şi cu amuzamentul iscat de paşii înainte şi înapoi sau primprejurul maşinii urmându-l Ştefan pentru a ajunge la cei 58 kilometrii parcurşi. Că doar nu era să ne oprim la 57,94 cât arăta ceasul când am sosit în parcare după 12 ore 32 minute şi 5 secunde de mers…

Aşa cum probabil v-aţi învăţat, aleg un mod ceva mai diferit de a-mi scrie impresiile referitoare la locurile prin care am trecut. Uneori dau liber informaţiilor într-un stil mai rece, alteori le îmbrac în poveşti din care nu lipsesc sentimentele resimţite şi căpătate pe parcursul vizitei.

Frumuseţea unui loc este data de suma senzaţiilor resimţite în momentul în care ajungi acolo şi, după părerea mea, este percepută diferit de persoane chiar dacă se află în acelaşi timp în locaţia respectivă.  

Pentru că scopul site-ului este cel de a împărtăşi impresii despre diferite petice din lumea asta prin care ne-am preumblat unul sau altul, sper că nu mă veţi dojeni prea tare datorită faptului că mă aplec prea mult asupra Via Transilvanica, devenit deja un simbol al României şi care mie mi-a devenit drag.

Cum la fel de dragi îmi sunt cei alături de care o parcurg sau cei care citiţi scrierile mele şi pe care am avut plăcerea să vă cunosc. 🥰

Şi pe care vă aştept la Mediaş la mini-întâlnirea din 4-6 octombrie 2024. 🤗

Că şi pe aici trece Via Transilvanica!  

P. S. – rog a se calcula vârsta în funcţie de cifra menţionată la user şi nu la cea a kilometrilor parcurşi. Am fost mai harnici decât ne-am propus! 😋

---

VIZUALIZĂRI: 349 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI