O frumusețe încă nefinalizată

TIPĂREȘTE

A trecut muuultă vreme de când am văzut pentru prima oară Biserica Cașin. Era anul 1968 când, grupul nostru de tineri, băieți și fete, colegi de serviciu am ales să mergem aici, la Cașin, la sărbătoarea Învierii Domnului. Pe vremea aceea multă lume o cunoștea cu numele de „Mânăstirea Cașin”, dar ea n-a fost niciodată mănăstire, era impropriu numită așa. Numele i-a fost asociat unei străzi din apropiere, care a purtat până prin anii 1950 numele localității „Mânăstirea Cașin”, din județul Bacău, martoră a luptelor din primul război mondial. Dar, cum odată intrat în memoria colectivă un nume propriu, așa s-a întâmplat și cu aceasta. Ea poartă, de fapt, numele de Biserică a Parohiei Parcul Domeniilor-Cașin din București și are hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, dar și pe cel al Sfintei Mucenițe Ecaterina.

Se află pe B-dul Mărăști la nr. 16, în apropierea Arcului de Triumf, sectorul 1, cel mai ușor ajungându-se la ea cu tramvaiul 41, sau cu mașinile 205 și 282. S-a întâmplat ca mai apoi, între anii 2003-2007, să o revăd aproape în fiecare săptămână, să intru în ea și să mă rog, în drumul meu spre/de la serviciu. Atunci n-aveam mult timp să stau s-o privesc pe îndelete, să mă bucur de frumusețea ei. Am avut abia acum, pensionară fiind și chiar în săptămâna de dinaintea sărbătorii Paștelui nostru, bucuria de-a o „descoperi” cu adevărat, de-a o revedea și a face câteva poze în interiorul ei.

Încă din 2003, când am intrat înăuntrul bisericii, am remarcat că „Tâmpla” bisericii, cum i se mai spune catapetesmei, este sculptată în marmură, lucru pe care nu l-am uitat pentru că nu l-am mai întâlnit niciodată la bisericile noastre. Poate să mai fie pe undeva prin țară ceva asemănător, dar eu nu știu și n-am mai văzut în altă parte. Tot atunci am remarcat și icoanele executate în mozaic, despre care nu știam atunci că sunt făcute din bucățele mici de sticlă colorată, de Murano. Abia ajunsă acasă am aflat – de la prietenul Google – câteva informații mai detaliate despre istoricul bisericii.

Construcția bisericii a început în 23 august 1935 și a durat până în 15 noiembrie 1938, când s-au întrerupt datorită evenimentelor socio-politice ale vremii, dar și începerii celui de-al doilea război mondial. Arhitectul care a întocmit planurile bisericii a fost Dimitrie Ionescu Berechet, arhitect-sef al Patriarhiei Române la acea vreme, iar stilul arhitecturii este o combinație între cel brâncovenesc și bizantin.

Lucrările de amenajare interioară și exterioară au fost reluate între anii 1946-1956, după care a fost închisă de autoritățile comuniste ale vremii și i-a fost confiscată arhiva, iar preotul care s-a implicat de la început la construcția bisericii, Dumitru Manta, a fost închis. Abia în anul 1960 a fost redeschisă și, credincioșii pentru care s-a construit biserica, cei din cartierul „Parcul Domeniilor” - dar nu numai pentru ei – s-au putut ruga în biserică.

La vremea aceea, când am văzut-o pentru prima dată, nu știam că trecuseră, doar, șase ani de la redeschiderea ei. Poate că de aceea era mare îmbulzeală la intrarea și în jurul bisericii! Noi, tinerii de atunci, n-am reușit nici măcar să ne apropiem de ușile bisericii, darămite să mai intrăm. Era o îmbulzeală de nedescris, cred că nici dând din coate nu o „dovedeai”. Ne-am retras vis-à-vis, lângă gardul Federației Române de Rugby, de azi, și ne-am „consolat” ascultând cum unul din băieții grupului interpreta, la chitară și cu vocea, cântecele la modă ale acelor vremuri.

Acum, după mulți ani și cu mai multe informații despre lăcașurile de cult, am putut să-mi dau mai bine seama de unicitatea acestei biserici. Privită de la distanță este zveltă, frumoasă, înaltă, înălțime la care se adaugă și treptele de pe cele trei laturi ale fațadei, care duc spre pridvor. Acesta are cinci arcade la partea din față și câte două pe fiecare parte laterală a lui, sprijinite pe coloane construite în stilul brâncovenesc și placate cu marmură albă. Capitelurile sunt sculptate în stilul corintic, cel mai laborios ca decor, de aici rezultând și frumusețea lui. Toate cele zece coloane sunt sculptate cu decoruri diferite, iar la colțurile din exteriorul pridvorului sunt grupate câte trei, făcând efectual vizual și mai armonios. Ușile de intrare în biserică sunt metalice și au basoreliefuri turnate în bronz, reprezentându-i pe Sfinții Petru și Pavel – pe un canat - și pe Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril - pe celălalt canat. Deasupra pereților se află icoane mari executate din mozaic de Murano.

La interior, naosul are forma de cruce greacă, iar cupola centrală, poligonală, are o înălțime apreciabilă, fiind mai mare și mai înaltă decât celelalte patru turle mai mici, octogonale, dispuse între laturile crucii.

Iconostasul a fost construit între anii 1952-1959 și este făcut, în totalitate, din marmură și alabastru, după planurile aceluiași arhitect-șef, iar icoanele mari, atât cele din dreapta și din stânga porților împărătești, cât și cele mici, ale celor 12 apostoli, de deasupra lor, au fost executate din mozaic de sticlă de Murano, și montate mai târziu, între anii 1968-1977. Tot atunci s-a adăugat „cafasul” de deasupra intrării, unde corul bisericii cântă, la evenimente, (mai ales la cununii sau botezuri) bucățile muzicale din repertoriu.

Între 1962 și 1971, pereții au fost placați, perimetral, pe o înălțime de trei metri, cu marmură frumos sculptată și întreruptă doar acolo unde s-au montat, mai târziu, în 1976, icoane mari, executate din mozaic. Bucățele mici de sticlă de Murano fac ca aceste icoane să strălucească mai tare decât cele din piatră, efectul vizual fiind mai accentuat, mai strălucitor. Podeaua, acoperită - și ea – cu marmură de Cararra de culoare albă, combinată cu cea de culoare roșie, adusă (cred) de la Rușchița, întregește armonios decorul interior al bisericii.

Când am intrat acum în biserică am luat seama mai bine la ea, am admirat, încă odată, catapeteasma, amvonul, absidele și pereții, decorurile cu icoanele din mozaic de Murano și am făcut câteva poze. Privind însă mai sus, deasupra celor trei metri placați cu marmură, am observat că lucrările finale mai au mult de așteptat, pereții și plafoanele bisericii fiind neterminate, având culoarea gri a zidurilor acoperite cu tencuială, culoare care -pe mine- mă deprimă. Nici pridvorul nu este gata. S-au făcut ceva lucrări de reparații între 2002-2003, iar în 2010 s-a făcut și o renovare exterioară, prin acoperirea turlelor cu tablă. Îmi amintesc că turlele erau vopsite în culoarea verde, o alegere mai puțin inspirată, după părerea mea. Acum văd că ele au culoarea patinată a tablei de cupru, care arată mult mai bine. Tot până în 2010 s-au montat circuitele electrice interioare, iar din 2007 biserica are și clopote, aduse din Austria, pentru că, inițial, biserica era un locaș de cult fără clopote. Tot în anul 2007 biserica a fost ridicată la rangul de „Paraclis Patriarhal”.

Consultând net-ul aflu că preotul paroh Gabriel Cazacu afirma într-un interviu, în septembrie 2009, că în subsolul bisericii se află nouă tone sticlă de Murano, plăcuțe care așteaptă să fie prelucrate în scopul împodobirii tuturor pereților cu mozaic. De-atunci și până azi, s-au realizat câteva icoane mari, pe care le-am văzut acum în biserică, pe care le-am pozat și care, se vedea că sunt în așteptare și pregătite să fie montate la locul cuvenit fiecăreia.

Mi-aș dori, dar… … cine știe:-?? dacă-mi va fi dat să văd și eu o biserică ortodoxă din țara mea placată, toată, cu mozaic din sticlă de Murano! Cred că ar putea deveni una dintre cele mai frumoase biserici ortodoxe din țară, dacă nu chiar cea mai frumoasă. Până atunci, însă, cred că mai repede va fi gata „Catedrala Mântuirii Neamului”!

---

VIZUALIZĂRI: 330 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI