Despre Domniţa Bălaşa...

TIPĂREȘTE

Situată in apropierea Palatului de Justitie, pe Strada Sfinţii Apostoli, ascunsă in spatele blocurilor construite in anii 80, pe locul unde începea pe vremuri Calea Rahovei- vechiul Pod al Calicilor- biserica Domniţa Bălaşa are poate cea mai tulburatoare si romantică poveste dintre toate monumentele istorice ale Bucureştiului. Cred ca este singura biserică din capitală care nu poartă numele unui sfânt, al unei sărbători religioase sau al unui domnitor ci, in semn de veşnică recunoştintă, numele unei nefericite si generoase domniţe, născută acum mai bine de trei sute de ani.

Noi, mult prea grăbiţii bucureşteni, am putea să ne oprim o clipă in acest loc din drumurile noastre fără sfârşit iar cei ce sunt in vizită in capitală, chiar şi cu treburi de serviciu, merită să rupă o jumătate de oră pentru unul dintre cele mai frumoase monumente româneşti. Nu neaparat duminica, in zilele în care nu sunt slujbe religioase puteţi admira pe îndelete această biserică cu valoare de muzeu si puteţi zăbovi câteva clipe in curte, privind statuia delicatei domniţe.

Bălaşa, născută in anul 1693, a şasea fiica a domnitorului Constantin Brâncoveanu si a doamnei Maria, căsatorită la doar 15 ani cu banul Manolache Rangabe, zis Lambrino, se afla împreună cu soţul ei la Stanbul atunci când turcii l-au luat prizonier pe Brâncoveanu împreună cu familia sa. Domniţa Bălaşa a fost inchisă in temniţa femeilor, Ceauş Emini si torturată zile in şir. A fost singura dintre fiicele domnitorului care a asistat, in ziua de 15 august 1714- zi in care Constantin Brâncoveanu împlinea 60 ani-la martiriul tatalui, fraţilor si cumnatului ei, Enache Văcărescu. Împreună cu una dintre cumnate si cu Doamna Maria, Domniţa Bălaşa a devenit roabă in seraiul sultanului, apoi au fost răscumparate, exilate la Kutias, in Caucaz, revenind în Bucureşti abia în 1717.

Doamna Maria a recuperat o parte din averea familiei Brâncoveanu si a dăruit Bălaşei livada din prundul Dâmboviţei, in apropierea palatelor brâncoveneşti, unde domniţa şi-a construit o casă si o mică bisericuţă, ca loc de închinăciune pentru familie. Rămasă văduvă, fără mângaierea de a avea măcar copii, Domniţa Bălaşa ridică in 1751 o altă biserică, mai mare, in memoria familiei sale, pe care o înzestrează cu toate moşiile moştenite. Construieşte, alături de biserică, şcoală pentru copiii târgoveţilor si un azil pentru batrâne.

Năruită de cutremurul din 1838, biserica este reclădită de Safta Brâncoveanu, soţia banului Grigore, ultimul descendent al Brâncovenilor, fondatoarea Spitalului Brâncovenesc. Ajunsă in paragină datorita inundaţiilor pricinuite de Dâmboviţa ,,biserica este reconstruită din temelie in 1881 de către familia Bibescu, mostenitoarea Brâncovenilor. Aceasta este biserica Domniţa Bălaşa pe care o putem vedea in zilele noastre, clădită in stil neoromânesc, sprijintă pe grinzi si stâlpi din stejar, dupa planurile arhitectului Alexandru Orăscu, având hramul primei biserici construite pe acest loc, Înălţarea Domnului, la care s-a adăugat recent hramul Sfinţilor Brâncoveni.

Prima caramidă a fost pusă la temelia bisericii de către Regele Carol I, a doua de Regina Elisabeta, a treia de către mitropolit. Biserica reclădită a fost supusă de natură la grele încercari, cutremurul din 1940 si umezeala din sol deteriorând grav construcţia, pretext pentru autoritatile acelor vremuri de a închide biserica-simbol a Bucureştilor in 1954. Patriarhul Iustinian, cel care a salvat de la pieire multe biserici, salvează si Domniţa Bălaşa, restaurarea încheindu-se in 1962.

Povestea zbuciumată a acestui lăcaş de cult, monument istoric al capitalei, o puteţi citi pe plăcile de marmură de la intrarea in biserică, cu multe detalii dar foarte clar exprimat... In curte, in partea stangă a bisericii, pe locul altarului primului paraclis înălţat de Domniţa Bălaşa, se află un monument din marmură, înconjurat de trandafiri, reprezentând in miniatură întâia bisericuţă de pe acest loc. Simetric, in partea dreaptă, biserica este străjuită de o cruce din piatra, bogat ornamentată, unde odinioară cred ca era o fântană.

Intrând in biserică nu poti sa nu admiri frumuseţea si expresivitatea picturii interioare in ulei, in stil neorenascentist- surprinzător pentru o biserică ortodoxă-operă a pictorilor vienezi Katt si Rihofsky, viraliile in culori vii executate la Munchen care filtrează lumina si trimit raze aproape nefireşti in interiorul bisericii, candelabrul unicat comandat la Viena, uşile, mobilierul si catapeteasma- adevarată dantelă in lemn- lucrate cu inspiraţie de sculptorii Petre si Mihai Babici.

Pe peretele de la intrarea in biserică puteti vedea portretele ctitorilor brâncoveni, pe peretele dinspre miazăzi este pictat Patriarhul Iustinian, salvatorul bisericii, alături de Sfântul Calinic de la Cernica in timp ce pe peretele dinspre miazănoapte sunt zugraviţi Sfântul Dimitrie Basarabov- al treilea hram al bisericii- si Mitropolitul Calinic Miclescu.

In apropierea altarului, simetric aşezate, in partea stangă a bisericii, destinata femeilor si in cea dreapta, destinată barbatilor, conform tradiţiei ortodoxe, se afla două jilţuri bogat ornamentate, rezervate regelui si reginei, purtând stema regală si inscriptia „Nihil Sine Deo. ”

Pentru cei care trec prima oara pragul bisericii, surprinzătoare sunt statuile din marmura albă din nişele din stânga si din dreapta bisericii. In partea dreaptă se odihneşte Domniţa Bălaşa (1693-1752), monumentul funerar - denumit simbolic Întristarea- dateaza din 1884, fiind opera sculptorului Ion Georgescu. Statuia impresioneaza prin expresivitate, îngerul păzitor pare a veghea tristeţea tinerei si frumoasei femei prabuşită de durere. Poate ca femeia este simbolul tristeţii dar pe mine m-a dus cu gândul la imaginea stilizată a nefericitei Domniţe Bălaşa, greu încercată in scurta ei trecere pamânteană dar veşnic insoţită de seninul ei înger păzitor. In nişa din stânga bisericii este locul de odihnă al prinţesei Zoe Brâncoveanu (1800-1892) - fiica înfiată de Grigore si Safta Brâncoveanu-căsatorită cu domnitorul Gheorghe Bibescu, străjuit de sculptura francezului Joulles Roulleau.

Cum intraţi in curtea bisericii, pe partea stângă va intampină statuia din marmură de Carrara a Domniţei Bălaşa, operă a sculptorului român de origine germană Karl Storck, statuie dezvelită in anul 1881, in aceeaşi zi in care s-a pus piatra de temelie a bisericii pe care o putem vedea cu toţii astăzi. Karl Storck, primul profesor de sculptură de la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti a înzestrat capitala cu statui -simbol pentru oraşul nostru, între care cunoscute de majoritatea trecătorilor sunt statuia Spătarului Mihail Cantacuzino din curtea Spitalului Colţea si statuia lui Carol Davilla din fata Universităţii de Medicină si Farmacie. Pe mine m-au impresionat însă mai mult doamnele sculptate de Karl Storck, pe nedrept uitate sau chiar necunoscute oaspeţilor capitalei si celor mai tineri bucureşteni - Domniţa Bălaşa, Ana Davilla dar si anonima Madona cu voal care vegheaza un mormânt din Cimitirul Bellu- toate având in comun delicateţea si fragilitatea trăsaturilor dar si nobleţea atitudinii.

Statuia- monument istoric din curtea bisericii Domniţa Bălaşa, are o înaltime de 2 metri si este asezată pe un soclu, tot din marmură, înalt de 3 metri care poartă stema Familiei Brâncoveanu si are inscripţionate numele tuturor moşiilor donate de Domniţa Bălaşa. Karl Storck a creat modelul din gips al statuii- expus in Muzeul de arta Frederic Storck si Cecilia Cuţescu Storck-iar fiul artistului, Carol Storck împreuna cu Carl Teutsch, elev la Şcoala de Belle Arte al profesorului Karl Storck au transpus modelul in marmură.

Domniţa, înfatişată in haine de epocă- sculptorul a fost sfătuit in alegerea veşmintelor de Bogdan Petriceicu Haşdeu-întinde cu mâna dreaptă hrisovul de danie al aşezămintelor fondate de ea in memoria neamului Brâncovenilor. Trăsăturile si atitudinea frumoasei si nefericitei domniţe sugerează tristeţea, demnitatea, nobleţea, credinţa dar si imensa iubire fata de cei umili.

Iniţial statuia a fost amplasată in careul format de clădirile Aşezămintelor Brâncoveneşti- şcoala, azilul de bătrane ctitorite de Domniţa Bălaşa şi Spitalul Brâncovenesc fondat de Safta Brâncoveanu. Aceste clădiri reprezentative pentru Bucureşti au fost demolate in 1980, din dorinţa absurdă de a şterge urmele istoriei capitalei noastre. Aveam 11 ani in 1980 si ţin minte indignarea si groaza bucureştenilor din perioada in care buldozerele au dăramat pentru totdeauna biserici, mânastiri, cartiere de vile, unele construite de arhitecti celebri ai perioadei interbelice. Odata cu ele au disparut o lume si un mod de viaţă care nu se vor mai întoarce niciodata. Tristeţea fără margini a oamenilor care au rămas fără munca de generaţii întregi a familiilor lor, fără amintiri ori fără biserica din colţul străzii ,unde se cununaseră si unde isi botezaseră copiii n-o voi uita niciodată... Nu este sentimentalism ieftin este adevarul despre oraşul pe care eu il iubesc şi aşa cum este astăzi, urâţit de construcţiile cenuşii ridicate in ultimele zeci de ani, dar mai ales aşa cum înca îl mai ţin minte din copilaria mea si din poveştile bunicilor mei.

In 1980 statuia a dispărut dar biserica nu a fost darâmată- poate blestemul aruncat de Safta Brâncoveanu asupra oricui va îndrazni sa şteargă urmele ctitoriei familiei ei a înfricoşat până si nemernicii anilor 80? -dar a fost înconjurată de construcţii fară personalitate si fără legătură cu istoria locului. In 1992 Domniţa Bălaşa s-a întors in curtea bisericii, în locul pe care l-a daruit pentru veşnicie bucureştenilor si ne aşteaptă pe toţi cei care mai avem nevoie, indiferent de vârstă, de poveşti adevarate, cu prinţese frumoase si generoase, poveşti care, adeseori, n-au avut final fericit.

Se împlinesc patru ani de când am avut bucuria de a cununa la Domniţa Bălaşa o veche prietenă din copilarie, ceva mai tânară decât mine, cu un italian. Oaspeţii din Italia au fost evident impresionaţi de frumuseţea bisericii si a statuilor ei, de căldura slujbei ortodoxe de cununie, au inţeles povestea prinţesei care a dăruit Bucureştiului toată averea si tot sufletul ei dar nu au reuşit să priceapă de ce ne ascundem monumentele in spatele unor blocuri cenuşii, de ce nu vorbim mai mult copiilor nostri dar si străinilor care ne vizitează despre prinţi si prinţese, despre sculptori si arhitecţi, despre biserici si statui cu care s-ar mândri orice popor? Ar fi fost prea lungă si prea tristă explicaţia intr-un moment fericit...

---

VIZUALIZĂRI: 8103 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI