De 2 ori în Büyükada... viața mă răsfață câteodată!

TIPĂREȘTE

Când v-am povestit despre vacanța de astă vară în Turcia, am sărit aproape fără să vreau peste un capitol important: vizitarea fermecătoarei insule Büyükada. De fapt, am stat mult în cumpănă dacă să scriu sau nu despre această experiență. Pe de o parte, s-au tocit multe rânduri de tastaturi aici, pe site, în legătură cu acest subiect, articolul meu mai lipsea! :) În altă ordine de idei, aveam o sumedenie de fotografii frumoase și era păcat să le păstrez doar pentru propria-mi desfătare...

În final, a decis soarta: pur și simplu am uitat! Eram atât de grăbită să termin foiletonul (căci așteptau la rând alte și alte povești), încât după mâncătoriie din Istanbul am trecut direct la cazarea de la Obzor. Tati a remarcat, un pic dezamăgit: „Cum, Mami, n-ai scris tu despre insulița aia plină de flori?! ”Ups!... Asta e, acum mergem mai departe, nu ne mai întoarcem din drum...

... Dar de ce nu?! Mai ales în acest context neprietenos cu călătorii, când ne zboară gândul una-două tot pe la destinații de vacanță trecute, viitoare sau doar... visabile... Așa că, deși știu că știți totul despre Büyükada, prefăceți-vă, vă rog, că n-ați auzit niciodată acest nume și aveți răbdarea de a mă însoți, virtual, într-o plimbare la pas prin insulă... Sau măcar frunzăriți pozele, n-o să regretați! :)

Una din cele 3 zile dedicate Istanbulului am decis s-o petrecem în Insulele Prinților —una, două (insule), câte om putea... Eu mai fusesem cândva în Büyükada și locul mă vrăjise până peste poate, așa că Büyükada trebuia neapărat să fie pe listă. Cred că sunt mai bine de 10 ani de atunci, am vizitat Istanbulul cu o prietenă și am cumpărat o excursie de la o agenție. Amândouă ne amintim cu bucurie din când în când de mirosul mării și de vântul din plete pe parcursul traversării cu ferry, de plimbarea cu trăsura trasă de cai și de fabuloasele conace din lemn traforat, de masa de pește din port, la final... și de o mică întâmplare foarte amuzantă pentru noi... Drept suvenir, mi-am cumpărat atunci un pliant cu fotografii de pe insulă, care ulterior avea să se deterioreze în mod irecuperabil, în urma unui mic accident domestic. „E semn că trebuie să mă mai duc o dată! ”

Insulele Prinților (sau Prințeselor, traduceți cum vă place) reprezintă un arhipelag de 9 insulițe (dintre care 4 sunt mai cunoscute) situate în Marea Marmara, la mică distanță de Istanbul. Cea mai întinsă (puțin peste 5 kmp) este Büyükada (Insula Mare, în turcește), cu o populație de aproximativ 7000 de suflete. Istoria ei devine semnificativă în anul 569 d. Hr., când împăratul bizantin Iustinian al II-lea ridică aici o mânăstire și un palat, cu scopul de a exila pe insulă fețele împărătești căzute în dizgrație. După căderea Constantinopolului, obiceiul avea să fie preluat și de otomani, ba chiar perpetuat până la începutul sec. 20. Ultimul „chiriaș”celebru a fost Leon Troțki, care și-a petrecut într-un conac din Büyükada 4 ani (1929-1933), după ce a fost alungat de Stalin de pe teritoriul nou-născutei Uniuni Sovietice.

Spre sfârșitul sec. 19, Insulele Prinților au început să fie percepute ca oaze de liniște și frumusețe, așadar s-au construit mici porturi, s-a pus la punct sistemul de ferryboat-uri, iar protipendada istanbuleză a început a-și ridica aici somptuoase locuințe de vară, conace din lemn dantelat, în stil otoman cu influențe victoriene, moda europeană fiind de mare bon ton la acele vremuri.

De data asta ne-am organizat singuri. Nici nu-i nevoie de cine știe ce organizare —se ia ferry (în cazul nostru de pe partea europeană, stația Eminonou, dar se poate și din Beșiktaș, iar de pe cea asiatică, din porturile Kadiköy, Kabataș, sau Bostancı), costă puțin (nu mai știu exact, parcă zic că 4 lire pe sens), sunt curse destul de dese, sunt mai multe companii care operează –ideea e că nu trebuie să vă stresați aproape deloc! Drumul durează în jur de o oră sau puțin mai mult, depinde de unde plecați.

Noi am luat cursa de 9:20 (parcă... țin minte că a plecat cu câteva minute de întârziere), am făcut un prim popas la pontonul din Kadiköy (unde efectivul de pasageri s-a completat cu un puhoi suplimentar de oameni), apoi, pe rând, în Kınalıada, Burgazadası, Heybeliada (am sperat că poate, la întoarcere... dar n-a fost să fie) și, în sfârșit, am debarcat la capăt de linie, în portul insulei Büyükada.

Din tot traseul, îmi amintesc că m-a impresionat teribil locul unde Bosforul se întâlnește cu Marea Marmara, se vede clar —diferențe de salinitate, temperatură?! nu știu, nu mă pricep. Și m-a mai impresionat (cred că data trecută nu fusesem atentă la acest lucru) faptul că în permanență ai în stânga Istanbulul asiatic! De fapt, ajungi în Büyükada și Istanbulul tot nu s-a terminat, nici măcar nu i se vede capătul în zare! În rest, mult e până atingi prima insulă, pe urmă distanța între ele este de doar câteva minute.

Imediat ce debarci, te izbește un anume aer aparte, m-a pălit prima dată, l-am simțit și acum din plin! Un aer exotic, parfumat, colorat... Poate datorită clădirilor specifice, le vezi pereții din lemn subțire, realizezi că-s adăposturi de vreme bună, de vacanță... Poate și datorită lipsei autoturismelor de niciun fel —pentru că da, nu v-am spus încă, pe insulița asta singurele mașini sunt cele de utilitate publică, și acestea foarte puține. În rest, se circulă cu bicicleta (cine se-ncumetă să urce dealuri și să coboare văi), cu faetoanele (trăsurile cu cai) și... per pedes. A, mai sunt niște mașinuțe din acelea electrice, cum ați văzut pe terenurile de golf, le folosesc hotelurile ca să-și transporte oaspeții din port și înapoi. O insulă „verde”, nu?!

Am admirat din mers superba clădire a căpităniei portului, mi s-a părut că aduce cu o moschee fără minarete, are decorațiuni otomane din plăci de faianță în nuanțe albăstrii. Am citit mai apoi că a fost proiectată de un arhitect armean, Mihran Azeryan. Imediat ce ieși din port, în stânga și în dreapta se face o alee ce merge paralel cu țărmul câteva zeci de metri, plină cu terase de restaurante și cafenele, care de care mai ispititor decorate, etalând la intrare captura zilei pe pat de gheață, în vitrine frigorifice. La una din aceste terase am mâncat data trecută, dar n-am fost în stare s-o recunosc acum...

Dincolo de primul rând de clădiri se află principala stradă comercială a așezării. Am luat-o puțin în stânga, am admirat o mare de culori –fructele și legumele etalate în lădițe în fața unui magazin, am admirat sutele de suveniruri colorate și sclipicioase, a trebuit să fim atenți să nu deranjăm pisicile planturoase care-și făceau deja somnul de frumusețe... Lume cât încape, localnici aranjndu-și mărfurile, ispitind din ușă trecătoarii, turiști plimbându-se agale, fără nicio țintă...

N-am cumpărat nimic, ne-am ales doar cu câteva poze, apoi ne-am întors către sensul opus, pe aceeași stradă. Mintenaș am dat într-o piață centrată de un turn octogonal cu acoperiș țuguiat și cu ceas –turnul acesta, gătit din abundență cu bougainvillea liliachie este unul din simbolurile insulei, țin minte că-l aveam în pliantul deteriorat... Erau oameni care se sprijineau de gărduțul metalic, un grup de tineri discuta zgomotos într-o parte —m-a iritat pe moment chestia asta, aș fi vrut să pozez doar turnul, n-a fost posibil, desigur... Acum, răsfoind pozele, mă bucur să regăsesc atâta viață în ele, atâția oameni fojgăind pretutindeni, nerespectând nicio regulă de distanțare socială, nici măcar netrecându-le prin cap o grozăvie ca asta!...

În imediata apropiere am dat de „terminalul”de faetoane. Față de acum 10 ani, am devenit mult mai conștientă despre multe probleme, printre altele asta cu exploatarea animalelor. Pe Tati parcă l-ar fi bătut gândul să încerce o negociere (deși am înțeles că aici nu încape nicio negociere, sunt prețuri fixe, impuse de autorități, tur scurt sau tur lung, după cum dorești). I-am sărit în cap amândouă, eu și fiica mea: „Ne-a dat Dumnezeu picioare, nu chinuim bieții căluți, să fie clar! ”Nici măcar n-am întrebat de prețuri, așa că nu poci a vă spune...

Ne-am continuat drumul în dreapta, intenția (mea ascunsă) era să dăm ocol insulei, măcar pe bucla mică, dacă nu un ocol complet. Luaserăm o hartă din port și am văzut pe ea că majoritatea drumurilor par să se adune chiar în centrul insulei, într-un loc numit Lunapark (ce-o fi asta?!), de unde se face o cărare de vreun kilometru ce urcă pe vârful cel mai înalt (202 m), la Mânăstirea Sf. Gheorghe —acolo țineam să ajung, mai ales! :)

Drumul urcă ușurel, nu-i deloc solicitant, mai ales că una-două te oprești să admiri și să pozezi zecile de vile și vilișoare pierdute în grădinile lor exotice, care mai de care învăluite în verdeață, flori și mister, precum ochii plecați ai unei cadâne acoperite. Atâta liniște și frumusețe e greu de cuprins în cuvinte! Singurul lucru deranjant e foiala de trăsuri (de care trebuie să ai grijă să te ferești când vrei să vezi îndeaproape detaliile proprietății de peste drum) și, implicit, mirosul de balegă ce te împresoară de pretutindeni. Dacă n-ai un nas foarte sensibil, uiți repede acest aspect, rămâi cu frumusețea.

Am mers și-am tot mers, să fi fost vreo juma’de oră, când am remarcat intrarea poavazată cu flori (artificiale) și stegulețe în Dilburnu Tabiat Park. Locul nu părea foarte animat, poate din cauză că trebuia să plătești 7 lire de persoană, de care înăuntru ți se promiteau mai multe chestii: un restaurant, o cafenea, toalete și zeci de locuri amenajate pentru picnic în mijlocul unei pădurici de pini. Dacă vă uitați pe hartă, parcul ăsta ocupă o întreagă limbă de pământ ce înaintează în mare.

Noi am plătit biletele și am intrat. Într-adevăr, nu prea ne-am întâlnit cu oameni, doar un cuplu sau două... s-ar putea spune că am avut la dispoziție parcul (aproape) doar pentru noi! Am stat mult timp pe băncuțe și-am admirat bărcile printre ramurile contorsionate ale pinilor, nu ne mai venea să plecăm... La un moment dat am crezut că am sfeclit-o, căci norii de deasupra au început a lăcrima ușor, dar le-a trecut repede, ba chiar au început a se destrăma pe alocuri și a dezvălui petice de cer albastru. Imediat s-au modificat și nuanțele mării. Îmi place la nebunie acest lucru, faptul că niciodată o poză făcută într-un loc nu e la fel cu poza de peste un ceas sau un an, lumina e alta, culorile diferite, lumea e un loc magic, un caleidoscop uriaș!

Am dat ocol parcului pe alee. Pe partea cealaltă, în golful sudic, am putut întrezări o plajă organizată, cu tot ce trebuie, șezlonguri și tiribombe gonflabile în apă (am remarcat că puștii turci se dau în vânt după asemenea distracție). Dintr-acolo răzbăteau țipete amestecate cu ritmuri vii de muzică modernă.

Am părăsit parcul, ne cam luase foamea, restaurantul inclus nu părea funcțional. Am cotit-o spre inima insulei, punctul numit Lunapark era aproape, venise vremea să ne lămurim. Sincer, după nume mă așteptam la un parc de distracții, dar (din fericire) nu e asta, ci doar o piață uriașă, plină de trăsuri (loc de popas pentru turul scurt al insulei). A, era și un loc unde puteai să închiriezi căluți să-i călărești☹ (de parcă n-ar fi fost destul treaba cu faetoanele...).

Lunapark este de fapt o construcție multifuncțională: magazin de suveniruri și restaurant. Am ocupat și noi una din mesele cu vedere frumoasă, către insulița vecină, Sedef, am fost serviți repede și bine, am mâncat chestii turcești, ne-am răcorit și odihnit. La final a fost o mică problemă cu nota de plată, nu cred că băiatul a făcut-o intenționat, cred că a greșit. S-a remediat rapid.

Cu puterile restabilite, am luat dealul la pas. Aleea pietruită urcă, pe alocuri voinicește, este flancată de pădure de pini de-o parte și de alta. Din loc în loc poți întrezări marea și insulița Sedef, iar în depărtare zgârie-norii Istanbulului, pretext suficient de bun ca să-ți mai tragi un pic sufletul. În sfârșit, turla bisericii ortodoxe ne-a apărut la orizont!

E vorba chiar de biserica Mânăstirii Agios Giorgio Koudounas, cea care-și trage existența din sec. 6, cea ctitorită de împăratul Iustinian al II-lea! E o întreagă poveste cu icoana ferecată în argint care-l reprezintă pe sfântul ucigător de balaur. Dăruită mânăstirii chiar de Împărăteasa Irina a Atenei, icoana avea să fie îngropată în mare grabă de unul din călugări (ce va fi martirizat mai apoi și numit Agios Giorgio Koudounas, Sf. Gheorghe Mucenicul) atunci când mânăstirea a fost devastată (nu se cunoaște exact momentul: fie în timpul cruciadelor de la începutul sec. 13, fie un veac mai târziu, cu ocazia atacurilor piraților).

Peste ani și ani, icoana a fost dezgropată de un păstor căruia îi tot apărea în vis un soldat îmbrăcat în alb, îndemnându-l să sape „acolo unde va auzi clopote bătând”. Pe locul respectiv (adică aici, în vârful dealului), s-a reconstruit mânăstirea despre care am aflat cu surprindere că este funcțională și azi! Dealtfel, se poate spune că Insulele Principilor sunt o oază de creștinism într-o lume musulmană, căci te frapează încă de pe vapor, venind spre ele, multitudinea cupolelor și a turlelor de biserici. Am citit că după 1923 (Tratatul de la Laussane, ce a reglementat schimburile de populație între Grecia și Turcia), grecii din Istanbul și din zonele limitrofe au fost tratați cu mult mai multă blândețe, iar mulți dintre ei au ales să nu-și părăsească locurile natale. Büyükada e încă plină de biserici, majoritatea ortodoxe, există însă și una catolică și alta armenească. În tot cazul, cea mai mare și mai cunoscută e Sf. Gheorghe, cea de față.

Biserica se vizitează, cu condiția să fii îmbrăcat cuviincios, altfel poți să-ți iei de la intrare un șorț în care să te înfășori, după modelul binecunoscut. Am intrat și noi, am admirat altarul și picturile, mi-a plăcut că nu e decorată în exces. Înăuntru nu-i voie să faci poze, dar eu am furat câteva (Doamne, iartă-mă!).

Pe platoul din vecinătate se află un restaurant cu o terasă superbă, aproape că ne-a părut rău că am mâncat la Lunapark! În tot cazul, ne-am preumblat printre mese (printre cele neocupate, desigur), căutând cele mai bune unghiuri pentru a surprinde minunățiile de priveliști! Pentru că da, merită să ajungeți până aici doar pentru asta! O să vedeți în fotografii.

Am coborât, apoi din piața cea mare am cotit-o în dreapta, să ne întoarcem în port pe partea cealaltă a insulei. O vreme am străbătut o zonă împădurită, măcar trăsurile n-au voie pe aici și am scăpat de grija de a ne feri din calea lor. Aleea ne-a scos într-un punct unde pe hartă era trecut un Muzeu al Insulelor, cumva noi n-am dat de el. Ne-am continuat plimbarea pe lângă țărm, cu ochii pe la frumoasele conace și pe la grădinile lor. O bogăție mai mare de culori de bougainvillea rar mi-a fost dat să întâlnesc!...

Ne-am afundat din nou pe străduțele orașului, acum păreau și mai fermecătoare sub razele soarelui de după-amiază. În port, constatând că mai avem destul timp până la următorul vapor care pleacă, l-am petrecut într-o cafenea, degustând câteva dulciuri tradiționale. Și aici era să ne țăpăneze ospătarul, ne-a trecut o sticlă de apă pe notă și nu ne-a adus-o decât în momentul în care i-am atras atenția. L-am iertat, dar nu i-am mai lăsat bacșiș. Mi-am amintit de pliantul cu poze și am pornit să-l caut pe la magazinele din jur, însă n-am dat de el, probabil că nu se mai fabrică ☹... De supărare, am cumpărat 2 magneți de frigider cu imagini sugestive pentru Büyükada, unul pentru mine și unul pentru prietena mea.

... Drumul de întoarcere a fost fără peripeții, am oprit din nou în celelate insule (mai puțin în una din ele, dar nu mai știu care). Pentru fotografii amatori e important să precizez că insulele sunt luminate de soare dimineața, pe când țărmul asiatic al Istanbulului după-amiaza, ca să știți când vă ies pozele mai bine. Am ajuns odată cu un superb apus care înroșea marea, cerul și minaretele moscheilor...

---

VIZUALIZĂRI: 3787 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI