Edinburgh - cea mai frumoasă capitală (II)

TIPĂREȘTE

Dimineața ne întâmpină cu o vreme superbă, în totală contradicție cu ploaia din seara precedentă. Un debut al zilei care te îmbie să rătăcești prin acest minunat oraș.

Intenționasem să ne alăturăm unui ghid gratuit al cărui punct de plecare îl identificasem ieri, numai că la ora plecării eram doar câțiva turiști, nimeni din partea organizatorilor.

Nu-i bai, există hărți și itinerarii marcate care te conduc spre punctele de interes.

În imediata apropiere a locului de plecare în turul gratuit se află The White Hart Inn, unul din cele mai vechi puburi din Edinburgh, cu pivnițe ce datează din anul 1516. A fost locul în care a sălășluit și poetul Robert Burns în timpul ultimei sale călătorii în oraș.

Atracția acestui pub este dată de faptul că se presupune că ar fi bântuit de fantome. Se crede că doi dintre patronii timpului au fost ucigași notorii, iar în cârca lor se pun 16 crime dovedite și încă pe atâtea nedovedite. Rânjetele de pe fețele lor pot fi văzute pe grinzile localului aflat la câțiva pași de locul execuției criminalilor.

În apropiere se află Grassmarket, una dintre cele mai cunoscute piețe din centrul istoric, locație pentru diverse spectacole și evenimente în aer liber, în timpuri mai vechi piața de animale a orașului.

Legenda spune că la începutul secolului XX reprezenta zona favorită a italienilor sosiți în insulă, devenind” Mica Italie” unde se fabrica cea mai bună înghețată, iar gălăgioșii latini și-o vindeau lăudând-o în gura mare, motiv pentru care au fost catalogați” Hokey Pokey men”.

La câțiva pași e Flodden Wall, un zid foarte bine conservat, ridicat în secolul al XVI-lea cu scopul prevenirii unor atacuri engleze care nu s-au mai materializat la acea vreme. Pe măsură ce orașul se dezvolta, zidurile de apărare au fost distruse, mai fiind vizibile doar o parte dintre acestea, devenite actualmente monumente protejate.

Hălăduind pe o străduță în stânga, revenind pe una în dreapta, ajungem pe Royal Mile. Văzută și ieri pe ploaie, dar, mai ales acum în bătaia matinală a soarelui, principala arteră a centrului istoric e cea mai frumoasă stradă centrală din câte am văzut.

Dacă îmi cereți argumente, nu îmi rămâne decât să vă recomand să pășiți pe ea. Îi dau farmec clădirile acelea de culoarea mierii cumva întunecate și deopotrivă maiestuoase, din piatră cu geamuri mici, aproape toate având ramele albe, forfota turiștilor și cabinele telefonice tipice locului vopsite într-un roșu strident ce contrastează plăcut ochiului.

Toate întregite de parterele clădirilor cu firmele și reclamele stradale recunoscute din poze văzute parcă de o grămadă de ani iar acum, odată ajuns acolo, trăiești minunata iluzie a unei încremeniri în timp. Acestea sunt motivele personale pentru a o plasa în vârful preferințelor mele, posibil a fi combătute de alți turiști.

Royal Mile ca stradă nu există. Este, de fapt, o înșiruire de străzi, între Palatul Holyrood și Castelul Edinburgh, două borne istorice ale regalității scoțiene (de unde și originea numelui), cu o lungime de fix o milă englezească, devenită cea mai populară și aglomerată din orașul vechi.

Printre alte clădiri extrem de frumoase și interesante, la un moment dat trecem pe lângă o biserică, iar la intrare bannere liliachii, galbene și albastre, ne informează despre Festivalul Internațional Edinburgh. Oarecum surprinși și curioși, intrăm. O imensă și plăcută surpriză să vezi interiorul unei asemenea clădiri amenajat drept cafenea, punct de informare și săli pentru diverse simpozioane.

Ridicată între 1842 și 1845 pentru sediul Adunării Generale a Bisericii Scoției, nu a fost niciodată folosită ca biserică, pentru ca din anul 1929 să fie abandonată timp de 7 decenii până când administrația locală a preluat-o și a transformat-o în sediul principal al expozițiilor din cadrul festivalului amintit. Doritorii pot organiza banchete și nunți într-un cadru oarecum diferit de cel clasic, presupun și la un cost pe măsură.

Pe Royal Mile în jos, pe brațul drept dai de o catedrală adevărată, St. Giles Cathedral, la care se înghesuie turiștii încă de la deschidere, la ora 10. Intrăm și noi cu hoarda, dacă tot ne aflăm în zonă, și pășim regește, pe acorduri de orgă, într-o biserică foarte luminoasă, caldă, cu o sumedenie de vitralii clare și steaguri ale diferitelor clanuri vechi scoțiene.

Un ghid foarte amabil, îmbrăcat după moda scoțiană, cu cravată roșie și kilt colorat, ne prezintă istoria și detaliile catedralei, ne conduce prin toate zonele deschise turiștilor, iar la sfârșitul turului ne invită într-o sală cu pereții îmbrăcați în lemn elegant meșteșugit, pe care erau prinse stemele străvechi ale ținuturilor. Simți cum respiră istoria locurilor. Îi acord nota maximă scoțianului pentru serviciile sale.

Părăsim pentru o perioadă artera principală și facem dreapta, înaintând spre Greyfriars Bobby, pubul în fața căruia a fost ridicată statuia care comemorează terierul devenit cunoscut în Edinburghul secolului XIX pentru că a păzit timp de 14 ani mormântul stăpânului său, până când patrupedul a murit el însuși.

Următoarea oprire, Muzeul Național al Scoției, merită cu prisosință un articol personalizat, dar și așa deja pot spune unii că am plictisit cu articolele dedicate Scoției, motiv pentru care îl prezint în doar câteva rânduri.

Este un loc în care vă recomand musai să intrați de vă veți afla în Edinburgh. Acolo nici copiii nu se plictisesc, darămite oamenii mari. Cuvinte de laudă adresez administratorilor care au înțeles foarte bine că interactivitatea crește gradul de atracție.

Zeci de elevi zburdă, se joacă, citesc. Sute de adulți fac cunoștință cu istoria Scoției, cu personalitățile reprezentative, cu descoperirile și realizările scoțienilor.

Aici am aflat și eu că bicicleta, una din pasiunile mele, este rezultatul unor invenții separate, am văzut mașini de epocă și bolizi de Formula 1 pilotați de scoțieni, mici avioane și planoare ce păreau în zbor așa cum erau suspendate de tavanele înalte.

Tot aici am fost informat, spre mirarea mea, că Dunlop era un scoțian calificat ca chirurg veterinar și a dezvoltat invenția sa - cauciucurile pneumatice - din necesitatea utilizării lor pe tricicleta fiului său, înainte ca numele să-i ajungă pe anvelopele multor autoturisme.

În acest muzeu s-a jucat Adriana cu touchscreenul pentru a-și crea rochia visurilor, și-a programat robotul pentru a-i aduna cubulețele răzlețe și înșirui în ordine litere ce formează prenumele ei și m-a impresionat într-o ipotetică ținută de cosmonaut (ă).

Părăsim muzeul foarte satisfăcuți și impresionați de cele văzute.

În sunetele de cimpoaie ale numeroșilor artiști stradali de conjunctură și înaintând cu greu printre sau alături de puhoaiele umane, ajungem la cel mai cunoscut obiectiv turistic, castelul, cocoțat pe rocile vulcanice, cumva deasupra orașului. Care deja, la mijlocul lui iunie, a început pregătirile pentru The Royal Edinburgh Military Tatoo, festivalul de muzică și paradă militară din august...

Și peste ce coadă dăm la intrare! Apoi pe toate aleile. Ce interes degajă și ce asaltat e de turiști!

Dacă ești aici aproape în fiecare zi - excepție duminica - la ora 13 ai ocazia să asiști la tragerea salvelor de tun.

Castelul în sine este un oraș în miniatură de pe zidurile căruia ai o panoramă deosebită, de jur împrejur, asupra capitalei Scoției. Amândouă sunt minunate, ambele păstrează aceleași detalii arhitectonice.

Ca nicăieri altundeva, nu ai senzația că ai trecut printr-o poartă dintr-un oraș vibrant într-un castel vechi de sute de ani. Am mai fost în alte orașe ce au și castele, dar acolo era o diferență clară între vechi și nou. Aici, fără a vedea poarta și, bineînțeles, fără a achita taxa de vizitare destul de piperată (!), intrarea în castel ai simți-o ca o prelungire a plimbării pe Royal Mile și străduțele ce se desprind din ea...

Ne aflăm în Scoția iar nația e binecunoscută prin tăriile care le produce, așa că nu avea cum lipsi un magazin care să le expună și aici, de vreme ce e plin de turiști.

Prețul biletului de intrare la castel îți oferă oportunitatea de a gusta licoarea turnată, cu zgârcenie națională, în păhărel. Fiind amândoi, am decis să solicităm sortimente diferite. Iar când am scris” licoarea” am știut ce tastez. Gustul nu se compară cu nimic din ce am gustat până atunci pe specific de ramură alcoolică. E deosebit, e unic și e” de mai pune”!

Iar scoțianul nu mi-a pus în păhărel din cel ce costa 3.400 lire sterline sticla, cu siguranță. Și, totuși, mi-a răsfățat papilele gustative...

Ar mai fi fost de trecut încă o dată pe acolo, mai târziu, dar au ștanțat biletul...

În interiorul castelului sunt prezente persoane în costumații tradiționale care îți prezintă diverse aspecte ale traiului de odinioară, de la îmbrăcăminte până la mânuirea -pe viu - a armelor.

Treci și stai la coadă în odăi și culoare întunecoase, fără geam, pentru a ajunge să privești bijuteriile coroanei și piatra destinului adusă de la Westminster în anul 1996. Oamenii merg încolonați și tăcuți, arâtând cumva respect pentru ce reprezintă simboluri regale.

Cei interesați se pot alătura tururilor gratuite ce pleacă de lângă tunul care lansează salvele la ora 13, acolo găsind un orar cu startul acestora.

Castelul, meteoric descris de mine aici, se ridică la frumusețea orașului și a țării. E un castel unic, într-un oraș splendid și într-o țară de vis.

Zona istorică a Edinburghului m-a fermecat. Ne-am plimbat pe străzile unui oraș minunat, ne-am simțit extraordinar, o capitală care mereu îți propune ceva ademenitor, fără intervale de plictiseală, pentru ca în momentul despărțirii să te întrebi cum de a trecut așa de repede timpul, să ai regrete pentru locurile în care nu ai apucat să ajungi și speranță că vei mai avea ocazia să îl reîntâlnești.

La revedere Edinburgh, cea mai frumoasă capitală în care am fost!

---

VIZUALIZĂRI: 701 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI