Excursie pe un tărâm plin de magie (II) - Insula Skye

TIPĂREȘTE

Dimineață cred că e impropriu zis pe aici, dacă faci referire la respectivul moment al zilei în data de 8 iunie.

M-am trezit peste noapte, nu m-am uitat la ceas însă o lumină cenușie persistă - și va persista și următoarele nopți -astfel că sintagma ”s-a crăpat de ziuă” nu prea are cum fi uzitată.

Pe la 6.30 am remarcat că soarele ne aștepta și trimitea în geam câteva raze. Văzând că facem pe somnoroșii și nu îi răspundem matinalului salut, ne lasă în pace, se retrage după norii ce au darul să mai întunece puțin camera astfel încât să mai putem moțăi, apoi pleacă. Probabil spre Ibiza sau Lanzarote, acolo unde au zburat scoțienii neaoși în vacanță pentru a-și înroși pielea și pistruii.

Astăzi avem în plan incursiunea pe Insula Skye, pe care ajungem trecând puțin bombatul Skye Bridge. Deși inițial era percepută taxă pentru traversarea acestuia, în zilele noastre e gratuită.

Odată pătrunși pe insulă parcă ni se schimbă și starea. Suntem nerăbdători să aflăm dacă într-adevăr este așa de interesantă și de mirifică precum citisem la documentare.

Primul răspuns îl avem la întâia oprire. La Sligachan, într-o pustietate îmblânzită de construirea unui hotel, și pe care un regizor sau scenarist n-ar putea-o reda la adevărata sa valoare.

Tabloul celor două poduri vechi de piatră, imense peste pârâiașul ce abia își târâie apele printre pietroaie - dar posibil a se învolbura uneori - și având în spate Munții Cuillin, te lasă fără grai. Este atât de autentică imaginea unei Scoții arhaice încât de aștepți ca dintr-un moment în altul să apară vitejii în kilturi, urlând și rotind săbiile până ce căpetenia clanului să le domolească pornirile războinice. Conștient că în jur suntem doar turiști...

Treci peste unul din poduri, cel destinat traficului pietonal, și o iei spre munți. Puzderie de poteci marcate și umblate te conduc hăt departe, fiecare cu posibilitatea de a parcurge distanțe conform ritmului propriu.

Natura așează la baza munților un mic lac mărginit de flori albe și trestie tânără, având un luciu pătat de puful alb scuturat și transportat de vânt.

Este o zi înnorată, dar ce contează. Highland-ul nu e la tropice, așa că o asemenea zi reprezintă idealul pentru a trăi - chiar și pentru câteva ore - crâmpeie din cotidianul localnicilor.

Starea de exaltare devine o constantă a acestei zile.

Pe drumuri ce pot trece simultan doar un autoturism și o bicicletă, înaintăm pe insulă. Pe iarba deasă, verde și fără alte pete ce acoperă pășunile înclinate spre lacuri pasc oile. Nu se arată deranjate de opririle noastre pentru a surprinde cadre de neuitat în care apar și ele. Bănuiesc că meseria de cioban nu există pe aici, nu am văzut niciunul râzâmând bâta aidoma celui mioritic, iar asta mă face să consider că oportunitatea ocupației probabil nu a fost bine argumentată pentru introducerea în COS (Codul ocupațiilor din Scoția).

Și nu ai cum să nu te oprești când în fața ochilor ai case albe izolate pe buza lacului, o bisericuță ridicată în pustiu pe un promontoriu de piatră ce stă să se prăvălească în apă sau înșiruiri de dealuri și ape ce se succed de-a lungul șoselei.

Mergem spre Dunvegan Castle. Castelul pare încă locuit, cu toate camerele de la etajul I aranjate, în vreme ce la etajele II și III se renovează. Nu este chiar soiul de castel la care m-aș fi așteptat, însă m-a cucerit. În special prin poziționare - toate castelele mai mici cred că sunt pe malul lacurilor - și, mai ales, prin frumusețea grădinilor.

Aranjate de grădinari iscuți, acestea îți oferă adevărate clipe de relaxare. Îmi plac extrem de mult grădinile britanice. Cu vegetație abundentă, foarte verzi și pigmentate cu flori colorate, mici sau mai mari, dau uneori senzația că te sufocă la prima vedere. Pentru ca la o a două să te destindă, odată acomodat cu formele lor voluptoase.

De la poarta de intrare și până la castel poteca șerpuiește printr-o pădure tânără de copaci care caută să-și împletească deasupra ta ramurile, aidoma celor din scenele filmelor de groază. Scăpat de împresurarea lor, ajungi pe o cărare mai luminoasă mărginită de lauri și florile lor mov deschis la capătul căreia se află castelul.

Credeam că acestea sunt grădinile. Dar odată ieșiți din castel facem dreapta și intrăm în raiul amenajat de horticultori. Câte specii de flori, cât de frumos aranjate pe cursuri de mici ape leneșe sau cascade repezite, ce interesant poziționate băncuțe pentru a sta în liniște și admira ingeniozitatea grădinarilor!

Gazonul și gardul viu e tuns la nivel de artă, micile lacuri au apa curată și sunt împrejmuite de flori, iar aleile cu pietriș mărunt îți permit să te miști ușor în această minunată oază.

Cu greu ne desprindem de acest paradis și o luăm mai departe spre Uig, o localitate ce pare încremenită în timp, fapt care îi sporește atracția.

De aici căutăm păstrarea planului de acasă însă GPS-ul nu găsește nici Fairy Glenn și nici Quiraing. La un moment dat observ un indicator ce desprinde din șoseaua pe care ne aflăm un drumeag spre Staffin, via Quiraing, însă nu mă bag, nefiind procentual deplin sigur că vom ajunge la destinație. Deși, mă gândesc ulterior, ce ar fi putut însemna. Le trecem la pierderi colaterale, că tot e la modă expresia acum cu mania ”Casa de papel”.

Iar acasă când caut pe net, ăla era traseul...

Ratăm astfel două obiective planificate, însă drumul pe coastă și priveliștile înlătură orice regret. Da, asta e Scoția! Cu sate alcătuite din câteva case răzlețe, aproape toate albe și cu acoperișuri gri-petrol, cu sute de oi răsfirate oriunde te-ai uita, cu cer plumburiu, o mare întunecată și drumuri înguste ce îți dau posibilitatea să savurezi toate aceste cadre idilice.

Și uite așa ne oprim la Skye Museum of Island Life din Kilmuir, despre care citisem însă nu-l trecusem pe listă, un muzeu care redă frânturi din traiul zilnic tradițional al locuitorilor insulei în casele mici de piatră acoperite cu stuf.

Revenim pe traseul planificat și ajungem la Kilt Rock and Mealt Falls, în a cărui parcare intrăm pe ritmul sunetelor de cimpoi ale unui artist local, prezent acolo pentru niscaiva încasări.

Denumirea Kilt Rock Fall derivă din asemănarea cu un kilt a încrețiturii coloanelor de bazalt de pe care se prăvălește apa în mare de la înălțimea de 60 metri.

Cât despre Mealt Fall, se spune că în cazul în care vântul bate puternic, stropii de apă ai cascadei se împrăștie sub forma unei pulberi fine și nu mai ajung în apele mării.

În dorința imortalizării unei amintiri de familie din acest loc, am făcut cunoștință cu meticulozitatea asiatică. Persoana căreia i-am înmânat aparatul în acest scop ne-a supus unei adevărate ședințe foto care a ținut până în momentul în care ea a considerat că a făcut treabă de calitate, nederanjată nemulțumirile altor persoane care așteptau să se fotografieze în fața cascadei.

După ședința foto am coborât pentru destindere, pe o cărare destul de abruptă, la malul apei.

La mică distanță de aici dai peste o altă joacă a naturii, The Old Man of Storr, ansamblu de pietre țuguiate și înalte care, zice-se, și-au luat numele de la asemănarea lor cu chipul unui om trecut spre anii ”grupei de risc maxim”.

Cei pasionați de plimbare au la dispoziție un traseu foarte frumos, mediu ca și clasificare a dificultății de parcurs, cu o lungime de 3,8 kilometri.

Noi nu l-am parcurs, deși suntem plimbăreți, pentru că mai aveam încă de vizitat alte locuri.

Printre care Portree, un orășel liniștit, cu un port mic. Plănuisem de acasă o plimbare pe marginea golfului din port la Scorrybreac, vreo 3 kilometri, unde am fi găsit un viewpoint ce dădea spre orășel, dar am renunțat și ne-am așezat în port să servim fish&chips. Mâncarea a atras niște pescăruși ce executau picaje îndrăznețe spre a ne diminua cantitatea de hrană, așa că a trebuit să ne retragem sub un acoperiș.

Dăm o raită scurtă prin centru și ne îndreptăm spre Drumbuie, unde suntem cazați și în noaptea aceasta. Nu rămânem în cameră în ciuda oboselii ce s-a acumulat deoarece avem temele făcute, e joi iar la Plockton Inn, un pub aflat la 3 mile în localitatea vecină, se cântă muzică tradițională în fiecare marți și joi.

Se iscă o mică problemă, sesizată de Adriana ”noi ce bem acolo? ”, ea nefiind trecută pe contractul de închiriere a autoturismului. Hai să mergem, ne descurcăm la fața locului.

Când să împingem ușa barului de perete, ne sare în ochi anunțul conform căreia trupa nu prestează în această seară. Na, ghinion. Motivul nu este oferit, dar nu cred că avea vreo legătură cu înfrângerea prim-ministrului Theresa May la alegerile din acea zi...

Nu ascultăm muzica lor dar rămânem cu imaginea portului, a caselor și a grădinilor înșirate de-a lungul apei, dar și cu asprimea unui vânt foarte puternic pe care îl resimt în vârful nasului, urechi și genunchi. Nu aveam cum să mă supăr că-mi biciuia trupul, îl simțeam ca un prieten care dorea să mă aline așa cum știe el, chiar dacă mai brutal, mai neîndemânatic. Rafalele lui sunt opuse mângâierii soarelui, mai neșlefuite, atingerile mai rugoase, dar tăria lor exprimă intensitatea sentimentelor.

Este, tind să cred, cel mai plăcut moment de până acum al excursiei, în pofida condițiilor meteo potrivnice, mai ales că se lasă și cu rafale de ploaie. Mă simt părtaș la viața scoțiană.

Nu ratați Plockton de sunteți în zonă, este superb! Chiar dacă nu vă place ploaia.

Ajuns la cazare nu intru în cameră înainte de a-mi saluta noul prieten, așa cum procedasem și aseară cu soarele. Urc pe niște pietre - aproximativ în zona din seara precedentă - iar noua relație de prietenie iscălită astăzi este pecetluită de șuierături și rafale care mă fac să mă întreb cum sufletul trăiesc oamenii iarna aici, dacă în iunie e o astfel de vijelie.

”My friend the wind” îmi vine pe moment să fredonez când îi întorc spatele...

---

VIZUALIZĂRI: 510 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI