O zi în insula greacă Chios

TIPĂREȘTE

Despre cum am ajuns în insula Chios, Grecia, plecând din Ceşme, Turcia, v-a povestit deja colega @adrianbogdan în articolul său despre chestiunile organizatorice. Mie îmi revine plăcuta misiune să vă povestesc despre ce am făcut şi văzut în acea zi, dar, de la început vă spun că a ieşit un articol foarte lung şi concentrat, aidoma acelei zile memorabile.

Este greu să cuprinzi prea multe obiective într-o vizită de-o zi într-o insulă aşa cum este Chios, a cincea din Grecia în ordinea mărimii. La început, eu şi soţul pe când ştiind că vom fi doar noi doi, ne făcuserăm planuri pentru a colinda per pedes prin capitala insulei şi neapărat am fi vrut să vedem Mănăstirea Nea Moni, o bijuterie înscrisă în patrimoniul UNESCO aflată la 15 km de oraş, dacă ne-am fi descurcat să luăm vreun autobuz sau altceva până acolo. Pe urmă, companionii noştri au venit cu ideea să închiriem toţi patru o maşină şi să ne plimbăm prin insulă, lucru cu care ne-am învoit, fiind clar că puteam vedea mult mai mult astfel.

Aşadar, de cum catamaranul ne-a debarcat în portul din Chios Town, am căutat cu privirea zona cu firmele de închirireri auto, căci eram siguri că am fi găsit ceva fără dureri de cap. Zis ş făcut, am intrat la Sotirakis Rent a Car, băieţii s-au pus pe discuţii cu tipii de-acolo (doi domni şi o doamnă) şi când formalităţile erau pe sfârşite, m-am băgat şi eu în seamă văzând că ne vor da o hartă cu principalele obiective recomandate de ei spre vizitare. Nu de alta, dar mai citisem câte ceva despre Chios în prealabil, nu cu prea mult sârg, că nu mă gândeam că o să avem parte de o vizită mai amplă, dar suficient cât să-mi dau seama ce e cu insula aceasta elenă. Tipului de acolo chiar i-a plăcut că aveam idee despre ce ar fi reprezentativ pentru Chios şi întrebam una, alta, de aceea ne mai încercuia încă un sat, şi încă altul. În fine, am plecat la drum cu o listă lungă-lungă de obiective, un traseu la fel de lung pe care l-am regândit pe parcurs spre a-l face mai eficient.

Înainte să vă povestesc efectiv despre parcursul nostru superconcentrat din acea zi, vă dau câteva informaţii despre insula Chios pentru a identifica această bucată de pământ grecesc aflată la doar 7 km de ţărmul turcesc şi 260 km de capitala Atena, ca să vă faceţi idee. Tocmai din acest considerent, mie mi s-a părut că a avut parte în decursul existenţei sale de o istorie mult prea zbuciumată, fiind poate una dintre insulele cel mi greu încercate de o soartă total nedreaptă. Ghinionul său cel mai mare s-a numit tocmai imediata vecinătate cu tărâmul turcesc.

Se spune că numele insulei s-ar trage de la Chiona, fiica primului rege al insulei, Oinopeonas (sau Inopion), nepotul lui Minos, regele Cretei, și fiul lui Dionisos și Ariadna, care i-a învățat pe insulari cum să cultive viță de vie. Insula Chios era cunoscută ca locul de naștere al celebrului poet liric Homer, cel puţin aşa zice legenda.  

În anticihitate, cei care au pus bazele civilizaţiei în insulă au fost ionienii, adică acei greci veniţi în Asia Mică să-şi întemeieze cetăţi. Rând pe rând, a trecut sub perşi, Alexandru cel Mare, Imperiul Roman. Avantajul major al insulei Chios încă din cele mai vechi timpuri, bunul său cel mai de preţ ce i-a asigurat prosperitatea, era masticul, acea răşină celebră cu multiple întrebuințări care se obține din arborele (pistachia lentiscus) . Această substanţă lipicioasă şi versatilă era cândva la marte căutare, fiind o excelentă bază pentru vopsele, vernisuri, cosmetice şi medicamente, fiind folosită în prezent la fabricarea gumei de mestecat şi a unui tip de lichior. Masticul era denumit, la rândul său, lacrima din Chios. Este unicul loc din Grecia unde climatul este ideal pentru cultura acestui arbore, datorită căruia insula a avut parte de o dezvoltare accentuată şi înavuţire semnificativă. Evident, se încerca păstrarea secretului în privinţa culturilor, în evul mediu cele circa douăzeci de sate în care se cultiva masticul cel mai bun, denumite Mastihochoria, erau apărate spre a nu fi jefuite de pirați exact ca nişte fortăreţe.

În perioada bizantină, insula a fost creştinată şi a prosperat câteva sute de ani bune, iar mai târziu a trecut sub influenţa piraţilor sarazini în mai multe rânduri. Totuşi, cea mai mare înflorire a cunoscut-o sub veneţieni şi genovezi care au stăpânit insula începând cu secolul al XIII-lea. Asta până în anul 1566, când sultanul Soliman Magnificul a cucerit Chiosul, rămânând sub dominaţia Imperiului Otoman mai bine de trei sute de ani. Dar, revoluţia de la 1821 a adus primele frământări importante, când Chiosul se alătură mişcării pentru libertate iniţiate din insula vecină, Samos. Fără sorţi de izbândă, deoarece sultanul auzind ce s-a-ntâmplat, și-a trimis oştile în Chios pentru a-i pedepsi pe localnici pentru participarea la revoluție. Astfel, în anul următor, 7.000 de soldați turci sub comanda lui Kara Ali Pașa au debarcat pe Chios și au ucis 25.000 de greci și au forțat aproape 80.000 de oameni să plece în exil. Acest eveniment dureros poartă numele de Masacrul din Chios, iar grecii s-au răzbunat ucigându-l pe pe amiralul turc Kara Ali Pașa, ceea ce a sporit simpatia restului Europei şi a dus la creşterea filoelenismului. După masacru, Victor Hugo a scris minunatul poem Enfant de Chios,  iar Delacroix a pictat Le Massacre de Chios, care poate fi admirat în Muzeul Louvre.  Primii refugiați au început să se întoarcă la Chios în 1832.

Ghinionul nu s-a oprit aici, pe 22 martie 1881, un cutremur devastator a distrus insula, provocând 6.000 de morți, numeroase daune și distrugerea a numeroase clădiri din capitală.  La 11 noiembrie 1912, insula Chios a fost în cele din urmă eliberată și reunită cu statul grec nou construit.

Relaţia a rămas o vreme tensionată, dar cu timpul, cei doi vecini au învăţat să convieţuiască în pace, acum existând o conlucrare activă între Chios şi Ceşme, cel puțin pe linie de transporturi.

Sursă de documentare: chios.gr/en/discover-chio ... culture/history

Nissan-ul Micra pe care l-am primit s-a dovedit o maşină bună şi ascultătoare pe care, Bogan, soţul Roxanei, un şofer talentat, a condus-o excelent prin tot Chiosul vizitat de noi. Toţi patru am fost de acord ca primul obiectiv să fie mănăstirea Nea Moni, considerată a fi cel mai ilustrativ exemplu de arhitectură renascentistă macedoneană. Se află la 15 km vest de capitala Chora, între dealuri, la care se ajunge nu foarte greu, dar pe drumuri şerpuite aruncate pe coline, de pe care marea se zăreşte frumos de la înălţime. Legenda spune că trei călugări au găsit aici o icoană a Fecioarei Maria, făcătoare de minuni. Mănăstirea a devenit influentă şi bogată, dar declinul a început după cucerirea otomană.

Lăcaşul de cult Nea Moni, sau Noua Mănăstire în traducere, este renumit pentru mozaicurile sale aurii din naos şi nartex, podeaua fiind din marmură, dovadă a bogăţiei din epoca bizantină. Cel mai faimos este Anástasis (Învierea) care-l înfăţişează pe Isus salvându-i pe Adam şi Eva. A fost ctitorită de împăratul bizantin Constantin al IX-lea Monomahul şi împărăteasa Zoe în perioada 1042-1050.

Are două biserici de mici dimensiuni, una cu hramul Sfintei Cruci, cealaltă este închinată Sf. Panteleimon, devenit martir în timpul persecuţiei romane a creştinilor, în 303. Clopotniţa actuală, înaltă şi semeaţă, a fost construită în 1900, cea originală s-a prăbuşit în cutremurul din 1881. Se remarcă de departe Catoliconul (gr. Katholikon) , partea principală octogonală, a mănăstirii, închinat Fecioare Maria, dominat de o cupolă, acesta fiind reprezentativ pentru arta renascentistă macedoneană.

Se mai găsesc în incinta mănăstirii un osuar cu rămăşiţele osoase ale localnicilor masacraţi în 1822, cisterna, un complex subteran bine conservat de coloane de marmură, arcade, create pentru a colecta şi păstra apa de ploaie, capela Sf. Luca, refectoriul unde se adunau călugării la masă şi chiliile călugărilor.

Cel mai cunoscut și mai trist fapt legat de Nea Moni este că, în timpul masacrului din 1822, mii de greci au fost măcelăriți în incinta sa de către otomani.

Ne-am plimbat în preajma mănăstirii, am identificat principalele sale construcţii, am admirat înăuntru frumoasele-i mozaicuri, ne-am simţit mai aproape de divinitate. Am plecat mai departe cu regretul că, fiind pe fugă, timpul nu ne-a permis să stăm mai mult în tihnă, să ne umplem sufletele de mai multă pace.

Conform itinerariului stablit la firma de închirieri auto, am pornit-o tot către vest în căutarea satelor de piatră, Anavatos şi Avgonyma. Despre primul citisem în urmă cu mai mult timp, că ar fi fost abandonat de la cutremurul din 1881, rămânând un fel de sat-fantomă după ce ar fi jucat un rol important în timpul revoltelor din 1822. Se crede că această așezare medievală a fost fondată în scopuri militare, în special pentru supravegherea coastei de vest a Chiosului.

Adevărul este că este absolut impresionant să vezi la un moment dat, în vârful unui deal stâncos, înalt de vreo 500 m un pâlc de case terne, de culoarea rocii din care fuseseră clădite, cred că un fel de granit. Dealul este abrupt pe laturi, aşa încât satul nu poate fi abordat decât dintr-un punct. Acesta se poate vizita, din ce am reţinut, în afara caselor, păstrându-se vreo două biserici, o şcoală, dar nu putea fi vorba de cocoţat fiindcă ne-ar fi luat prea mult timp şi nu aveam cum, deşi mi-ar fi plăcut tare. În plus, după mica şedinţă foto de la baza dealului, şoferul a sunat adunarea şi bine a făcut, că altfel nu reuşeam să stăm organizaţi, dar ne-a promis că vom face o pauză mai consistentă în următorul sat, Avgonyma.

Avgonyma se află practic în drum spre Anavatos, dar abia acum eram hotărâţi să intrăm în sat. Şi Avgonyma se află la altitudine de 460 m, semănând destul de bine cu Anavatos, cu marera diferenţă că este locuit, chiar dacă de numai vreo 80 de persoane, iar casele sale de piatră, ulicioarele-i pietruite au fost restaurate, luând aspectul medieval original al aşezării. Se pare că istoria satului coboară mai înainte de secolul al XI-lea, când localnicii se apărau de pirați. Clădirile sunt cenușii, exact ca materialul din care au fost ridicate, și au formă austeră, paralelipipedică, doar cu uși și ferestre mici, fără balcoane și acoperișuri.

După ce am intrat în piața centrală a localității, parcând fără opreliște lângă biserica Agios Georgios, ne-am declarat intenția de a lua la pas un pic ulicioarele, în timp ce soțul Roxanei a rămas să bea o cafea la cea mai apropiată terasă. Pe când te plimbi, ai impresia că te-ai întors în timp câteva sute de ani, totul pare încremenit, mai ales că nici nu te prea întâlnești cu vreo persoană. Este interesant de observat arhitectura medievală reinstaurată de urmaşii localnicilor plecaţi în exil în America în perioada cutremurului, aceştia întorcându-se la originile înaintaşilor dorind să reînvie spiritul satului de altădată.

Repuși la drum cu destinația Mesta, am întrebat un localnic dacă putem ajunge acolo pe un traseu mai „drept”, fiindcă ni se recomandase să ne întoarcem în capitală și de acolo să mergem la Mesta. Acesta ne-a liniștit și ne-a reconfigurat traseul pe hartă, scurtând bună parte din ocolire.

Până să sosim în Mesta, am mai făcut o oprire de câteva clipe să pozăm de sus plaja Elinda, o frumusețe de plajă pe care mi-ar plăcea s-o văd și s-o simt mai îndeaproape într-o zi. Apoi am trecut prin Limenas care este portul satului Mesta, aflat la distanță de patru km față de țărm. În Mesta am parcat cumva la intrarea în sat, apoi ne-am luat picioarele la spinare pregătiți să-i colindăm străduțele.

Localitatea Mesta este reprezentativă pentru cele circa 20 de „sate ale masticului” aflate în sud-vestul insulei, iar arhitectura sa, ilustrativă pentru întreg grupul: încă mai are turnurile defensive exterioare care existau cândva în colţurile fiecărui sat, Mesta având forma unui pentagon. Casele sale din piatră erau înghesuite în suprafeţe foarte mici, înconjurate la rândul lor, de un cerc exterior alcătuit din alte case, cerc care funcţiona asemenea unui zid defensiv în cazul atacurilor piratereşti. În Evul Mediu când era controlotă de genovezi, Chios era considerată cea mai prosperă insulă din Mediterana, fiind o ţintă evidentă pentru piraţi. Tot în timpul genovezilor, din ordinul acestora, satul Mesta a fost refortificat, după ce fusese clădit în urmă cu trei secole, în vremuri bizantine.

Se vizitează castelul rămas în inima pentagonului, adică noua biserica a Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, dar poți să rătăcești fără să te plictisești ore întregi pe străduțele pietruite gen labirint, întortocheate, cu arcade tot din piatră, partțial acoperite ca niște coridoare de cetate. O sumedenie de mici prăvălii cu mărfuri hand-made sau de tip artizanat îți atrag atenția și te cheamă să le treci pragul. Nici nu știam la ce să privim mai întâi, toate ni se păreau din cale afară de interesante, numai că timpul nostru era extrem de limitat, așa că după ce ne-am făcut idee despre ce înseamnă, am plecat repejor către Pyrgi cu promisiunea că la o vacanță întreagă în Chios satul nu ne va scăpa, mai cu seamă că am văzut că îl leagă de Olympi o potecă de 2,5 km ce se parcurge la pas în cadrul unei reţele de trasee ale satelor masticului.

Numit astfel după turnul medieval din sat, înalt de 18 m, Pyrgi este cunoscut pentru casele sale pictate, chiar i se mai spune „satul pictat”. Faţadele sunt decorate cu modele geometrice în alb-negru, denumite pe plan local xysta, tehnica fiind aceeași sgraffitto regăsită și în zona Ceșme. Este sediul satelor masticului, Mastihochoria, în sat existând unicul muzeu din Chios dedicat masticului.

Cu greu am găsit loc de parcare în Pyrgi, satul fiind deja luat cu asalt de turişti la ora când ajunseserăm şi noi acolo. Ne-am lansat pe străduţe cu ochii stânga-dreapta pe casele desenate cu forme geometrice care mai de care mai interesante. Este o adevărată încântare să priveşti faţadele, iar în turul nostru relativ scurt ne-am declarat impresionaţi de această caracteristică a satului. Tot în sat, ne-a mai atras atenţia că pe faţadele desenate cu motive regulate se găseau atârnate şiruri întregi de roşii puse la uscat, ca nişte ghirlande care încununau desenele geometrice, pare-se un alt lucru specific satului.

În Pyrgi am intrat într-un magazin de produse tradiționale din mastic, acolo am consumat destul de mult timp fiindcă ne nimeriserăm cu un grup de mexicani care nu se mai opreau din cumpărat. Normal că am cumpărat și noi tot felul de suvenire (dulciuri, săpunuri, lichior, magneți), inclusiv pentru mici daruri, dar mai ponderat, așa cum le stă bine unor turiști echilibrați. ;)

În plimbarea noastră pe care am reluat-o după ce am conturat cumpărăturile, am dat de falnica biserică din centrul satului, acolo unde era și piața din inima acestuia, apoi am încercat să mâncăm ceva la o tavernă din zonă, dar n-am reușit, fiindcă servirea ar fi durat prea mult și noi nu puteam aștepta. Cu regret ne-am luat la revedere de la Pyrgi cu promisiunea că poate vom mai reveni pe acolo în viața asta și ne-am îndreptat spre capitală, ultimul nostru popas din acea zi.

Din păcate, pentru capitală ne rămăsese prea puţin timp, mai ales că eram rupți de foame și primul „obiectiv” turistic trebuia să fie musai o tavernă, dar nu ne-am pierdut cu firea și ne-am zis că vom vizita ce s-o putea, lăsând pe altă dată restul. Masa de prânz întârziată a fost o delectare a papilelor gustative pentru noi, familiarizați cu mâncarea și băutura grecească pe care, fie vorba între noi, abia le așteptam, cred că și companionii au apreciat-o, nota de plată urcând undeva la vreo 50 euro.

Pe urmă, reluându-ne locurile în mașină, ne-am îndreptat cu destinația Băile Otomane, aflate nu prea de parte de port. Labirintul de ulicioare, pe care mașina abia încăpea, a dat ceva de furcă șoferului, dar acesta s-a descurcat de minune, ajungând la destinație cu bine. Din păcate, acolo programul tocmai se terminase, însă cum lucrătorii nu închiseseră, am putut face câteva poze cu băile complet refăcute ce au o față nouă.

Cum nu puteam pleca din oraș fără să vedem fortăreața medievală, un fel de simbol al urbei, de la Băi am plecat către cetatea din mijlocul orașului căreia i-am dat ocol de câteva ori în căutarea unui biet loc de parcare. După ce l-am găsit, am pătruns prin intrarea principală, Porta Maggiore, în fortăreață. Nu mică ne-a fost mirarea să fim asaltați de copilașii refugiaților sirieni pripășiți pe acolo cerșind câte ceva. În incinata castelului există și câteva taverne, terase, am făcut câțiva pași pe acolo, apoi am ieșit dinăuntrul zidurilor medievale și ne-am mai plimbat puțin prin piața și parcul din fața clădirii istorice, luând și seama primăriei orașului.

Venise vremea să predăm mașinuța și să ne îndreptăm spre port pentru îmbarcarea pe catamaranul care urma să ne ducă înapoi în Çeşme, dar n-am pierdut ocazia să luăm un pic și pulsul falezei de unde am observat un vas staționat al Poliției de Frontieră de la noi din țară, pesemne venit să sprijine acțiunile fraților și prietenilor greci din UE.

Excursia în Chios a fost o reușită din toate punctele de vedere, doar că acea zi ar fi trebuit să aibă vreo 40 ore ca să ne ajungă să fi făcut ce am fi vrut. Am format o adevărată echipă în cadrul căreia fiecare a adus ce a considerat mai bun pentru a avea o zi agreabilă în care am făcut destule.

Am rămas cu regretul că în capitală am reușit să vedem destul de puțin, dar și cu satisfacția că am vizitat nesperat Mesta și Pyrgi, bonus Anavatos și Avgonyma. Deh, nu le poți avea întotdeauna pe toate! Recomand insula Chios ca destinație de vacanță, este autentică și destul de ofertantă, deși este la momentul de față cam sufocată de migranți, la fel cum recomand această excursie celor ce ajung în Ceșme și vor să ia o gură de aer grecesc sau să guste din tot ceea ce aparține Greciei. Soțul meu și cu mine suntem vechi îndrăgostiți declarați atât ai Greciei, cât și a Turciei, pentru noi o asemenea împletire a acestor două culturi a devenit tradiție în fiecare an, dar sper să le fi plăcut măcar pe jumătate și companionilor noștri.

Dacă aveți ocazia, mergeți în Chios, fie că o faceți din Atena (Pireu) sau din Çeşme, așa cum am făcut noi!

Vă rog, atașați următorul videoclip: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 1675 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI