Cum poti trece de la agonie la extaz! (1): Drumul spre Taba

TIPĂREȘTE

Ultimele 5 zile ale concediului din Egipt petrecute in Taba!

Sejurul pentru Taba l-am achizitionat de la o agentie de turism din centrul Cairo. Am fost impreuna cu prietenul meu la agentie, evident ca si acolo angajatii au 2 viteze: incet si foarte incet. Era o domnisoara care efectiv mi-a pus nervii la grea incercare cu incetineala ei.

Preturile au fost diferite: pentru egipteni alt pret, pentru straini alt pret. Pentru noi, 2 adulti si un copil de 9 ani - 4 nopti / 5 zile la hotel Strand Beach & Golf Resort Taba Heights, hotel de 5* AI, cost 400 USD fara transport. Am platit, am plecat catre autogara pentru a cumpara biletele la autobuz.

Nu ma intrebati de ce am acceptat sa calatoresc spre Taba cu transportul public, ca nu am nici acum un raspuns concret. Probabil in sufletul meu mi-am zis ca amicul meu ma cunoaste, stie ca nu sunt vreo mironosita si ca nu as avea ce comenta. Tot eu mi-am zis ca 400 de km maxim 450 km nu murim, mai ales ca ei au strazi foarte bune.

Dupa ce iesi din Cairo se merge cu peste 100 km / h. Asa ca gandul mi-a fost “sa o incerc si pe asta“, mai ales ca nu eram chiar singura cu localnicii, eram cu amicul meu si familia lui. Nu stiu de ce, deja aveam un soi de incredere in amicul meu.

Biletele de autobuz iar le-am platit evident diferentiat, familia mea 3, aproximativ 40 usd. Ne-au cerut pasapoartele inainte sa ne elibereze biletele, cica asa era protocolul, cand la acest drum se afla straini. Dar nu ne-au inregistrat nicaieri, probabil doar au vrut doar sa vada de unde veneam.

A doua zi dimineata, pe la ora 8.30-8.45 am plecat spre autogara, chiori de nesomn, ca venisem in camera pe la ora 2 noaptea, ajungem la timp la autogara, acolo fullll de localnici. Nu erau locuri pe bancile de asteptare, dar la cat aveam sa stam in autobuz, nu a fost asa o pierdere. La peronul unde asteptam noi, apare un autocar, destul de uzat, probabil scos demult din circuitul turistic si refolosit la transportul public. Ne urcam, dau ochii roata in jur sa vad cu ce lume vom calatori. Oameni de rand, nici prea prea, nici foarte foarte. Ok zic, mai ales ca aveam locuri pe randul 3 de scaune de la sofer. Priveliste buna, m-am consolat singura ca dracul nu e chiar atat de negru.

Greu a fost pana am ajuns la punctul de control de la canalul suez. Acolo, control in toata regula, de la acte pana la desfacutul tuturor bagajelor. A durat cam 30 de minute controlul fiindca autobuzul era plin ochi, cam 54 de persoane. Umilitor mi s-a parut sa desfaci bagajele in fata tuturor si sa ti le rascoleasca un militar si sa te intrebe ce contine si portfardul :).

Dupa primul punct de control, de la canalul Suez s-au redus vizibil si autoturismele pe sosea, probabil acolo este un nod rutier si majoritatea masinilor au luat-o spre Hurghada, in directia opusa noua.

Am mai mers vreo 30 km, apare al doilea punct de control. Aici la fel, actele, bagajele, doar ca de data asta au gasit la un localnic tanar ceva pliculete cu droguri. Iar se intarzia... la inceput nu ne-au spus de ce dureaza atat, insa cand a intrebat de un nume arab si a coborat individul, m-am prins ca e ceva in neregula. L-au retinut si pana nu au lamurit, nu au lasat autobuzul sa plece. Culmea, au confiscat marfa si tipul a continuat calatoria cu autobuzul. Probabil nu erau droguri de mare risc si nu depasea o anume cantitate, nu stiu nici acum ce sa cred.

Din momentul ala mi s-a aprins un beculet de alarma in creier. Aerul conditionat incepea sa nu mai faca fata, eram multi in autobuz, foarte cald afara, soarele batea prin geamurile alea ca naiba, dar macar circulasem cam 150 km din tot drumul, cam asa apreciasem eu, asa ca am inghitit in sec.

Nu va mai plictisesc cu faptul ca semnal la telefon ioc, ca deja simteam anumite mirosuri de la calatori, ca unii mancau in autobuzniste mancururi foarte puternic condimentate, ca in atita km facuse doar o singura oprire dupa vreo 200 km intr-o locatie destul de infecta pentru toalete, nu mai zic ca deja pe drum nu se prea mai vedeau alte masini in trafic. Nu cred ca am intalnit vreo 10-15 masini in urmatorii 100 km dupa canalul Suez.

Din punctul acela de la canal, putine masini au luat-o in directia noastra, foarte putine mergeau spre Sinai. Dupa 4 ore de mers, am apreciat eu ca nu ar mai fi mult, fiindca totusi viteza mare avea autobuzul, astfel ca nu stiu ce imi vine sa il intreb pe amicul nostru cat mai avem pana la destinatie. Nu vazusem indicatoare deloc, sau daca a aparut razlet cate unul era scris in araba si nu am inteles. El imi zice ca nu poate accesa gooogle map si ca nu are semnal la internet. Nu aveam altceva de facut decat sa astept.

La un moment dat imi arunc ochii peste umarul amicului ca statea in fata mea si il vad ca butoneaza telefonul. Deodata prinde semnal si apare harta, cand vad 388 km pana in Taba din acel punct. Am zis sa nu ma hazardez, ca poate verifica el altceva referitor la Taba. Dupa mintea de sofer, era exclus sa mai avem 388 km ca mergeam deja de vreo 4-5 ore. Nu am intrebat nimic vreo 15 minute, dar pana la urma nu am mai rabdat si l-am abordat cu aceeasi intrebare: cat mai avem pana in Taba. El zice 380 km. Am zis ca nu am inteles eu bine, l-am intrebat daca a inteles intrebarea mea. Vazand iritarea mea, el cu o voce foarte stinsa mi-a zis ca informatia este cat de poate de reala. Pai daca 400 de km i-am parcurs in 6 ore, alti 380 de km tot cam atatea ore. I-am zis ca e imposibil, fiindca eu pe harta vasuzem 450 km, de unde sa apara acum aproximativ 750 km? Eram sigura ca am verificat distanta, asa ca singura idee in capul meu era ca nu eram pe drumul bun. Il vedeam cum se straduia cu greu sa imi explice cat mai diplomat ca acest drum lung este pentru siguranta noastra. Intreb prostita, cate variante de drum sunt si de ce nu mi s-a spus dinainte?

Cica traseul scurt care efectiv taie de la stanga la dreapta peninsula Sinai care este ca un V, si drumul lung care practic ocoleste peninsula Sinai pe langa Marea Rosie. Aceasta varianta de drum intr-adevar era mult mai lunga, dar de ce nu am stiut, de ce sa ocolim atata? Ce siguranta zic eu? Si incet, foarte incet mi-a zis ca in ultimul timp pe drumul acela scurt de 450 km au fost o serie de atentate teroriste, unde gruparea statul islamic au impuscat toti crestinii. Atat am reusit sa ingan: ce inseamna ultimul timp“? Unul fusese in apropierea Pastelui, de Florii parca in apropiere de Manastirea Sfanta Ecaterina. Astfel ca, guvernul a decis (pentru a diminua gradul de tara cu risc ridicat de terorism) ca atunci cand in autobuz se afla straini, traseul pana in Taba sa fie cel lung de 750 km.

Atat am reusit sa mai murmur: si drumul asta cat de sigur este? Probabil m-a vazut cum m-am schimbat la fata, cum mi s-a scurs vlaga din voce, cum ochii erau atintiti maxim la drum. A incercat cu vocabularul lui limitat in engleza sa imi spuna ca e foarte sigur, ca de asta sunt si atatea puncte de control, deja trecusem prin vreo 12-14 puncte, ca sunt drone tot timpul, ca sunt amplasate camere video prin munti si ca “va fi bine cu ajutorul lui Allah“!

Din momentul acela mi s-a rupt filmul si toti senzorii de alarma care puteau exista intr-un om, mi s-au activat la nivel maxim. Mi s-a instalat in suflet si in minte o panica greu de descris in cuvinte. Zeci de scenarii horror au inceput sa mi se deruleze, m-am abtinut cu greu sa nu plang, nu vroiam sa sperii copilul, dar pana la urma tot m-am certat cu amicul meu in autobuz. L-am acuzat intai pe el ca ne-a pus viata in pericol, ca m-a privat de toate informatiile astea pana la acel moment, ca trebuia sa se documenteze la ghiseul de bilete cand am cumparat biletele, ca trebuia sa intrebe soferul, nici nu mai stiu ce a fost la gura mea. Deja incepusem sa vad cum se uitau ciudat si militarii de la punctele de control la noi... acum intelesesem de ce: era asa o raritate sa circule turisti cu transportul public. Parca vedeau pinguini in desert asa se uitau la mine, la familia mea. Sau poate chiar eram singurii in ultimul timp.

Nu vreti sa stiti cum am continuat calatoria, opriri erau extrem de rare pentru toaleta, din ce in ce mai mizerabile, de mancat am refuzat sa inghit ceva de teama sa nu ma apuce wc-ul si sa nu opreasca soferul la timp. La fel si cu apa, am refuzat sa mai si beau apa doar doar sa nu ma apuce urgentele. Mie si sotului ne-a fost usor sa ne abtinem, dar ma gandeam cu groaza ca nu se poate abtine copilul de la mancare si apa si evident de la toaleta. Incepuse deja sa apuna soarele, sotul imi spune senin, uite de apus fermecator! El nu era asa panicat ca mine, chiar la un moment dat mi-a zis sa ma linistesc ca nu am de ce sa ma comport asa. Eram sigura ca a auzit discutia mea cu amicul meu si ca intelesese, si nu puteam pricepe de ce este asa de calm. Amicul la un moment dat mi-a zis ca el isi lasa viata in grija lui Allah si ca asa ar trebui sa fac si eu. Pe bune? Singurul lucru care mi-a venit in minte a fost sa ma rog la Dumnezeu Am spus Tatal nostru de peste 150 de ori. Nu am reusit cu nici un chip sa ma calmez.

Dupa ce m-am descarcat pe amicul meu, am inceput sa imi fac reprosuri singura: ca eu sunt de vina ca am pus viata familiei mele in pericol, ca de fapt eu trebuia sa cercetez mai mult si sa citesc mai mult despre calatoriile in afara Cairo fara ghid. Invariabil mi-am amintit sfatul ghidului de acum 8 ani, cum ca nu e deloc indicat sa folosim transportul public in comun, ca e pericol mare!

Se intunecase si amicul meu imi spune ca suntem aproape de Sharm El Sheikh si ca aici este aeroport, asa ca la intoarcere as putea veni la Cairo cu avionul ca dureaza cam 30-40 minute. Si ca exista aeroport si in Taba. Asta a fost maxim pentru stresul in care eram. Adica el, abia acum mi-a zis ca era asa de simplu sa ajungem in 30 minute cu avionul si ca m-a lasat sa calatoresc in conditiile astea! I-am zis clar ca la intoarcere dau si tot bugetul si ma intorc cu avionul, eu cu autobuzul nu mai vin.

Va rog sa intelegeti ca sunt o persoana foarte puternica, ditamai omul care nu ma pierd usor, ca nu sunt vreo sclifosita si nu am deloc fite in cap si chiar sunt o fosta karateka cu centura neagra. Deci va puteti imagina ca nu m-as da peste cap cu linistea decat daca chiar evaluez bine situatia. Am incercat sa ma controlez cat de bine am putut, alta in locul meu, cred ca facea niste isterii de numa – numa!

Peisajul incepuse sa se schimbe, de la desert cat vezi cu ochii, au aparut muntii stancosi, granit in toata regula, extrem de inalti, am apreciat eu cam 2000 m de culoare rosiatica- maronie. Totul parea maret, roca parea sa nu se mai termine, ocupand tot locul si cu gauri multe peste tot. Asta mi-a dat fiori maxim.

Eu cu imaginatia mea bolnava deja vedeam terosisti ascunsi dupa acele gauri, instantaneu mi-am amintit de o poveste spusa de ghidul care ne-a insotit in excursia de la Luxor de acum 8 ani: cum ca acolo in Valea regilor prin anul 1995 un grup de teroristi au stat ascunsi in muntii ce imprejmuiesc Templul lui Hatshepsut si au impuscat un grup mare de turisti germani. Bomboana pe coliva in tot drumul au fost cele 2-3 filme pe care le-a pus soferul la dvd, culmea cu teroristi, bombe, tipete, intrigi si planuri diabolice. Sincer, mi-am zis ca acolo imi raman oasele, ca ne vor opri in bezna teroristii, ce vor cruta doar musulmanii si ca pe crestini ii omoara, pe femeile crestine le violeaza, ca imi omoara copilul in fata noastra etc.

Nu m-am putut bucura nici de apusul soarelui printre acesti munti, nu am putut nici macar ridica ochii spre cer sa vad plasa de stele de care tot vorbea copilul cu sotul meu. Privirea mea era atintita cand spre munti, cand spre sosea, cand in laterale stanga – dreapta, sa vad daca se iveste dintr-o data ceva ceva neobisnuit. Ochii imi faceau precum un girofar... Copilul meu admira stelele si zicea: “ uite mami aproape cad stelele peste noi! ” Doar atunci imi ziceam in gand sa ma controlez, sa nu cumva sa sperii copilul cu aiurelile mele. Deja numarasem 17 controale cu opriri, prezentare de acte, insa la un moment dat am refuzat sa mai tin socoteala, stiu doar ca in momentul cand ne-am apropiat de orasele Sfanta Ecaterina, Dahab, Nuweiba, am stiut ca vom ajunge cumva si in Taba.

Daca la inceputul calatoriei imi faceam griji ca nu vad masini deloc si alti participanti la trafic, acum imi faceam scenarii de filme de groaza cand vedeam lumini apropiindu-se, era cate o masina razleata in bezna aia terifianta. Abia dupa ce trecea de noi, rasuflam usurata. Dar doar atat... fiindca pulsul mi s-a dereglat total de atunci.

La un momennt dat se vede la orizont foarte departe o patura imensa de luminite. Tot ce mi-am zis a fost: uite Taba! . De unde? Amicul meu zice: acolo unde vezi intinderea aia mare de lumini este o mica bucatica din Israel, o mica bucatica din Iordania si una si mai mica din Arabia Saudita. Eram confuza, greu de orientat in bezna aia, greu de imaginat fara Google, dar peste vreo 15 minute mi-a aparut pe telefon semnal ca ma aflu la granita cu cele 3 tari. Hopa zic. Si Taba unde este? Din cand in cand soferul mai oprea in bezna sa mai coboare cate un localnic din autobuz, unde Dumnezeu ramaneau? Doar ei stiau, ca nu se vedea nici o mica constructie nicaieri pe o raza de 5 km.

Deodata soferul opreste, unii coboara sa fumeze si amicul zice: noi ramanem aici. Iar panica... ca totusi luminile erau foarte departe de noi. Straniu lucru, dar acum ma simteam un pic mai in siguranta in autobuz decat acolo unde eram opriti.

Mai la vreo 20-30 de metri in fata noastra un mare monument luminat cat de cat se zarea. Amicul zice: aici e poarta de intrare in Taba. Si hotelurile unde sunt? Marea Rosie? Misuneala din statiuni nu era... nu se zarea nimic... eram debusolata! . In total drumul a durat 11 ore. Amicul meu a zis ca suna la hotel sa trimita o masina sa ne ia de acolo, fiindca el deja le trimisese mesaj la receptie inca de cand eram in autobuz si ziceau ca ne asteapta.

A venit dupa vreo 10 minute, un shuttle bus la punctul de control de langa monument. Am mers cu ala pret de vreo 10 minute, credeam ca nu mai ajungem. Cand a oprit shuttle bus ul chipurile in fata hotelului, nu semana deloc cu pozele care le vazusem cand am cumparat sejurul. Abia dimineata m-am putut orienta cat de cat si am inteles ca de fapt pozele de pe internet sunt din spatele hotelului, din interior catre Marea Rosie.

La intrarea in hotel, punct de verificare a bagajelor, trec toate gentile ca la aeroport prin scaner, si abia apoi ne indreptam spre receptie. Pana acolo observ o camera pentru bagaje, un bancomat, un furnicar cu tot felul de oameni, multi, parca prea multi pentru acea ora tarzie din noapte, vorbareti, muzica live in hol, un tip cu o vioara, te ungea la suflet, unii admirau spectacolul, altii erau ingramaditi ca niste morse undeva in coltul tejghelei de la receptie butonau telefoane, tablete si brusc am inteles ca acolo era zona de wi fi cu semnal bun.

Receptionerii ne asteptau, surpriza a fost ca am gasit la ei si pachetele reci de mancare pentru ca ratasem cina, in sacose frumoase cate 2 sendvisuri de fiecare (unul cu branza si altul cu salam), o portocala si o apa plata de 0.5 l. In timp ce un receptioner facea copii la pasapoarte, un altul m-a intrebat ce fel de camera vreau, cu vedere la mare, la munte sau la piscina? Cum naiba sa aleg vedere la munte? Cand eu vedeam numai pericole ascunse in munti? Dintr-o rasuflare am ales cu vedere la mare, de asemenea m-au intrebat daca doresc pat matrimonial, sau paturi separate, evident am ales “ king size” cum zic ei plus extra pat pentru copil care era gratis.

Ne-au cazat relativ repede dupa ce am completat formularele de cazare, si mi-au adus la cunostinta ca am o camera la parter pe colt, cu vedere si la mare si la piscina. Si asta fara nici un bacsis! Cred ca si daca primeam o camera prezidentiala, nu imi putea nimeni alunga sentimentul de frica si de nesiguranta.

Imediat ce am primit cheia am cerut baietilor de la receptie sa imi faca o rezervare la avion din Taba catre Cairo pentru 3 persoane, ca daca mai trec si la intoarcere pe acelasi drum cu atatea ore, mor de infarct. Nici bine nu am terminat propozitia ca astia se uitau asa senini la mine si zic in acelasi timp: aeroportul din Taba devine functional abia din octombrie! Serios? Mi s-a intarit pe loc convingerea ca eu voi muri pe acele taramuri, fiindca nu ma mai intorc pe acelas drum lung cu transportul in comun nici cum. Am declarat ferm, ca mai bine mor in Marea Rosie decat prin munti omorata si batjocorita de teroristi.

Pur si simplu nu puteau crede urechilor cand le-am zis cum ajuns acolo, in ce conditii si mai ales ca eram cu familia intreaga. Cand mi-au vazut figura asa distrusa de vestea cu aeroportul, au incercat sa mai indulceasca dezastrul: cel mai apropiat aeroport era la Sharm. Dar asta insemna sa merg jumatate de drum inapoi tot cu un alt mijloc de transport pana la aeroportul din Sharm. Mi-a venit in minte si gandul teleportarii, asa mult mi-as fi dorit sa fiu parte din celebra poveste Nopti arabe a lui Aladdin unde duhul din lampa putea sa transporte pe oricine instantaneu din China in Maroc si inapoi, si in plus sa teleporteze si un intreg palat cu el.

-

[by webm] Impresiile despre hotelul la care s-a avut cazarea, în Taba (de fapt în Taba Height) au fost mutate într-un reveiw distinct - mai precis aici

---

VIZUALIZĂRI: 1322 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI