Mâncare ca la mama acasă (1) — „La Butuc”, Butuceni, Orheiu Vechi

TIPĂREȘTE

În excursia de cinci zile pe care am făcut-o în Basarabia, în prima şi în ultima am mâncat din traistă iar în cele trei de la mijloc am luat prânzul la restaurant. Scriu compactat despre cele trei restaurante pentru că reviewul acesta se adresează celor care vor să viziteze întreaga Republică Moldovă, nu numai Chişinăul.

Să încep cu concluzia: mâncare bună ca în Moldova de dincolo de Prut mai găsiţi numai în partea de dincoace a Prutului, adică în Moldova noastră, moldovencele fiind renumite pentru talentul culinar şi bunătăţile pregătite.

Restaurantul la Butuc din Vila Etnica se află in satul Butuceni, (Orheiul Vechi)

Satul tradiţional Butuceni este considerat un muzeu în aer liber. Prin frumuseţea peisajului cu promotorii dealungul meandrelor râului Răuţ, a locuinţelor zugrăvite în albastru, a bisericii şi chiliilor rupestre săpate de natură sau de mâna omului în calcar, a siturilor arheologice mai greu accesibile este un obiectiv pe care orice turist care vrea să viziteze Basarabia nu-l poate rata.

Noi şi încă opt persoane mai ˝coapte˝am ales să nu urcăm la mănăstirea rupestră din deal din cauza cărării pieptişe şi fără balustradă aşa că am fost îndrumaţi de ghid să-i aşteptăm pe˝ temerari˝ pe terasa restaurantului La Butuc.

Vila Etnica cu restaurantul La Butuc era anunţată prin indicatoare sculptate în lemn încă de la intrarea în sat.

Am mers destul de mult pe şoseaua de pământ în care maşinile aveau ca limită de viteză 10 km/h şi spre marginea satului în dreapta se făcea cărarea spre schitul rupestru şi biserică iar la dreapta intrarea în curtea vilei Etnica. Aceasta este un hotel tradiţional dar cu dotări la standarde moderne în care clădirea din apropierea porţii este zugrăvită în albastru şi are uşile splendid sculptate în lemn cu model floral. Camerele au aer condiţionat, Wi-Fi, TV plasmă, frigider- cel puţin aşa scrie în pliant -pentru că noi am mers glonţ la terasă. O altă clădire este de zidărie albă ca şi restaurantul acoperit.

Am coborât câteva trepte şi am trecut printr-o curte de ţară care nu avea nimic a spune:la margine o clădire albă cu două etaje şi balcoane, la mijloc o fântână, scrânciob, un car iar în fund un foişor rotund cu turlă albastră. Sub el era barul de lemn, scaune înalte pentru servit la botul calului şi butoaie cu vin sau ţuică (sau poate goale pentru décor?) aşezate orizontal. ĺntr-o colivie aşezată pe tejgeaua barului, un papagal ne ura un fel de ˝bine aţi venit! ˝

A treia clădire de piatră în apropierea terasei era sala mare de restaurant. Din curte priveliştea era fabuloasă. În faţă se vedea la înălţime turla bisericii Naşterea Maicii Domnului construită în 1904. În partea opusă dincolo de râul Răuţ pe un promotoriu înalt erau foarte multe peşteri, foste chilii ale unor călugări singuratici. Până la râu o serie de terase au fost folosite pentru extinderea restaurantului cu ocazia unor evenimente (nunţi, botezuri) Pe alte platforme erau amenajate locuri de joacă pentru copii.

Noi nu am coborât ci ne-am aşezat la o masă pe terasa acoperită de la care puteam privi dealul cu peşteri. Mobilierul terasei era din lemn sculptat în manieră ţărănească aducând un plus de autenticitate locului. Eram înconjuraţi de leandrii roşii crescuţi în ciubere mari.

Să trecem la ce am mâncat, cum am fost serviţi şi cât a costat. În primul rând am cerut o cafea dar aveau pană de current. Ne-am aşezat la mese dar probabil că era şi pană de serviciu că preţ de jumătate de oră n-a venit nimeni să ne întrebe de sănătate sau dacă vrem să bem ceva. Când în sfârşit s-a dat drumul la curent a venit chelnerul să ne ia comanda, noroc că berea a sosit repede şi era rece, că la mâncare am aşteptat mult. Ca şi în întreaga localitate parcă timpul stătea pe loc, nimeni nu se grăbea.

Când ne cam plictisisem de aşteptat şi golisem un coş de pâine de casă proaspătă peste care am presărat sare a sosit şi mâncarea. Ne-a fost adusă în oale de lut cu model, aşezate pe o tavă de lemn pe care era sculptată denumirea ˝vila Etnica˝. Soţul a servit o ciorbă de burtă delicioasă atât de multă încât nu a putut-o termina. L-am ajutat şi eu cu câteva linguri.

Ca fel doi el a mâncat mămăliguţă cu brânză, smântână şi jumări de ou prăjiţi în unt de casă dar a poftit şi la o tocăniţă de purcel.

Acum staţi şi nu vă minunaţi. Eu am cerut sarmale de varză cu mămăliguţă, ştiam eu ce ştiam. Mi-a adus un ulcior de pământ cu 9 (nouă) sarmale dolofane peste care erau aruncate câteva linguri de smântână groasă ca untul. Printre sarmale erau feliuţe de costiţă afumată. Cum era mămăliguţa? Păi era pe o tavă pe care erau puse castronele cu smântână, brânză, jumări de porc, usturoi, ardei iute- toate ca garnitură la cele nouă sarmale. Mă credeţi, nu mă credeţi dar am mâncat opt.

La sfârşit am cerut câte o porţie de plăcintă cu urdă dulce, nuci şi stafide. Am spus clar pe româneşte că vrem două porţii de plăcintă. Ce credeţi? Posibil să nu fi înţeles. Ne-au adus o roată de plăcintă cu vreo opt porţii din care ce a rămas am luat la pachet şi am mâncat din ea două zile la hotel.

Ce-mi pare rău este că antrenată de foame, lăcomie şi miresme nu am făcut decât cinci poze cu mâncarea. Dacă făceam mai multe, eventual ce au mâncat şi ceilalţi, mureaţi cu zile de poftă.

A costat, inclusiv bere şi cafea 400 lei mldoveneşti (100 RON cu bacşiş). Am mâncat ca la mama plus bunica şi străbunica acasă. Păcat că serviciul nu a fost la înălţime în sens de timpi mari de aşteptare.

--

BY WEB: despre celelalte 2 restaurante („Andy's Pizza” / Chișinău și „La Plăcinte” / Soroca) puteți citi în celelalte 2 segmente - a se vedea ”Continuare la”

---

VIZUALIZĂRI: 2868 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI