Elveţia mea de poveste

TIPĂREȘTE

Citind textul scris de Alina 53 despre despre hotelul Alpechiara, mi-am adus aminte că în urmă cu doi ani şi jumătate am fost acolo şi într-adevăr merită experienţa trăită. Aşa am simţit-o eu fiind un capitol din cartea editată anul ăsta « Jurnal de trăiri în călătorii »

Elveţia mea de poveste

Sunt la hotelul Alpechiara. Nu ştiu exact unde sunt, ştiu doar că sunt în Valea Aostei, în nordul Italiei.

Am venit de la Milano vreo 250 de kilometri, iar în ultimii zeci de kilometri se vedeau cam aşa: de-a drepta şi de-a stânga şoselei câmpuri verzi, pomi înfloriţi alb, apoi, în plan secund aşezări (sătucuri, cartiere) cu căsuţe predominant din piatră, acoperişuri din piatră şlefuită, pereţi cu mult lemn, mai departe dealuri irigate (n-am înţeles asta, însă erau zeci de ţâşnitori care udau nu ştiu ce, dar cu siguranţă nu doar iarba de pe dealuri, sau mai ştii?) şi mai sus hectare de păduri cu totul verzi, un fel de pini mărunţi dar verzi de jos până sus, iar în toate zările, deasupra oricărei imagini, pe toate culmile, munţi cu stânci pline de zăpadă.

Imaginile astea au ţinut până aici unde este identic decorul gradual. Am făcut o grămadă de poze din care, după selecţie, voi păstra, sper, câteva.

Am o cameră de vis. Nu-i mare, e la ultimul etaj, e cu mult lemn (hotelul în sine e de munte din lemn şi piatră). La Herculane am avut cea mai frumoasă cameră din ultimii cinci ani, dar nici asta nu e departe. Sunt vreo opt corpuri de iluminat, camera e în formă de L, are balcon (de lemn, evident) cu obloane la geamul de la baie (geamul e cât unul mare de cameră normală) şi la uşa ce dă în balcon, iar lateral se vede Mont Blanc, mai e o baie imensă şi un dulap după uşă în care să-ţi pui haine pentru cel puţin o jumătate de an. Sunt mirat şi încântat de camera mea pentru şapte nopţi.

Azi am plecat la ora şase dimineaţa şi ne-am întors mult după nouă seara! Doamne, a fost atât de lungă şi plină de semnificaţii ziua asta. După ce am mers aproape opt sute de kilometri şi am ajuns din sud aproape în centru-nord (la Lucerna), secţionând amplu ţara, pot trage o singură concluzie pe care nu ştiu în ce măsură o voi putea şi demonstra. Elveţia e cea mai frumoasă ţară pe care am văzut-o eu, cea mai pe sufletul meu. Dacă într-un colţ de rai ar fi doar aşa de frumos (şi nu mai mult, cum evident sunt convins că e) aş putea să spun că eu, acum în timpul vieţii mele, voi fi o săptămână într-un colţ de rai.

Am plecat pe întuneric şi ne-am întors tot aşa şi atât dimineaţa, cât şi seara, primele care s-au luminat şi ultimele care s-au întunecat au fost crestele Alpilor pline de zăpadă (Alpii ăştia sunt diverşi şi multiplii – am plecat de la poalele Mont Blanc-ului „divizia” italiană şi am ajuns la „divizia” franceză în preajma lacului Geneva, apoi la cei din partea de centru ducând spre „divizia” austriacă. Senzaţia e unică: afară e aproape noapte, văile sunt în beznă încă, însă atunci când priveşti în sus şi abia se mijeşte de ziuă acolo crestele pline de zăpadă sunt de o luminozitate nefirească. Seara, venind cu peripeţii (în tunelul Grand Saint Bernard, la 2000 de metri şi o lungime de 6 kilometri, un accident ne-a ţinut pe loc mai bine de o oră, asta după 14 ore de drum) a fost la fel: văile s-au întunecat, toate „luminiţele” satelor erau aprinse, nu se vedea nici drumul prea bine, dar când ridicai privirea spre cerul pe treisferturi întunecat de noapte, crestele Alpilor înzăpeziţi încă străluceau albe, miraculos de albe faţă de tot ce era în jur.

Sigur, se poate spune că doar un fanatic al ţinuturilor îngheţate (eu de astădată) poate vedea lucrurile astfel. Dar n-a fost aşa: mă uitam în stânga, dreapta şi am simţit că şi alţii erau impresionaţi. Cât, nu pot stabili eu, dar starea lor am simţit-o.

Am plecat dimineaţa devreme de la poalele Mont Blanc-ului italian unde e hotelul (la altitudinea de vreo 1100 de metri – cam cât are Predealul acasă) cu iarna pe culmi şi pe creste intrând apoi kilometru cu kilometru în iarna care ţine acolo vreo opt-nouă luni zice-s-ar. Pe lângă tunelul Grand Saint Bernard care ne-a trecut din Italia în Elveţia, la 2000 de metri, nu mai era iarnă doar pe culmi, tunelul fiind pe culme era iarnă pretutindeni lângă noi. Coborând apoi în Elveţia după vreo două ore eram într-o primăvară de vis, de poveste, de nereal cotidian. Peste tot podiş, cu văi, cu dealuri, totul de un verde deplin, verdele ăla de primăvară timpurie. Nu puteam să simt mirosul dealurilor dimprejurul autocarului, însă cu siguranţă era peste tot acel miros de plante crude, de dimineaţă răcoroasă, de verdeaţă umedă care, trezită din somn se-nviorează sub soare.

Erai pe şosea, undeva mai sus, şi sub tine, la o oarecare distanţă se vedeau sate, pâlcuri de case, rar vreun orăşel. Toate făcute după un concept, după un standard şi multe tare pitoreşti (ziduri din piatră, uşi din lemn, ferestre cu obloane, acoperişuri din piatră cioplită). Sau erai pe şosea undeva jos şi pe dealuri apropiate, ori în culmi de luminişuri aceleaşi case, grupuri de case, sate. Aveai senzaţia acum că ele te pot strivi.

Am mers aşa sute de kilometri după care brusc apăreau alţi Alpi cu creste înnebunitor de albe.

Şi am uitat ceva: lacurile, Doamne, câte lacuri am văzut! Am trecut pe o şosea de centură la o distanţă de câteva zeci de kilometri de lacul Geneva cu fundalul părţii franceze a Mont Blanc-ului. Impresionant! (mâine vom ajunge mai aproape în zonă).

Simt că nu reuşesc să descriu ce am simţit doar într-o zi întinsă printr-o lungă felie de ţară şi de ce cred că Elveţia e cea mai frumoasă ţară pe care am văzut-o eu (rezerva e că n-am văzut foarte multe până acum).

Azi am simţit Elveţia asta aşa cum încercam să povestesc că mi-o doresc şi nu găseam toate argumentele. Am simţit-o mai mult decât m-aş fi gândit cândva, dar exact în sensul acela: eu nu vreau aici să văd de aproape prea multe oraşe, castele, monumente (azi am ajuns la Interlaken – superbă zonă, mai ales drumul şi Lucerna – se zice că e între primele 10 oraşe din Europa vizitate de turişti şi am făcut puţine poze cu oraşele în sine), eu vreau să văd locuri necunoscute, drumuri aiurea, privelişti câşe chiar, case pur şi simplu, copaci, nu ştiu, pajişti (erau multe vaci cu pete, bălţate, dar nici una mov), munţi, cascade, lacuri. Şi azi dorinţa asta mi s-a împlinit, am văzut Elveţia aia pe care o aştept eu de multă, multă vreme, sau din totdeauna: cea a munţilor veşnic cu zăpadă, cea a cătunelor ordonate în diversitatea lor, cea a lacurilor ce-ţi dau senzaţia de mări, cea a drumurilor ăstora nesfârşite în care nu vrei decât să priveşti împrejur nefiindu-ţi foame, sete, sau somn.

Am trecut prin tunelul Mont Blanc. E minunat, la dus nu am fost foarte atent, însă la întoarcere aproape m-a fascinat. Mai e oare vreun om care poate spune că l-a fascinat un tunel? Dacă da, să spună, să ridice mâna.

Eu zic: e absolut drept, fără nici o curbă, e luminat ca-ntr-o parcare de cinci stele, e mare, e lung de 11 kilometri, maşinile n-au voie să circule decât cu maximum 70 km/oră şi la o distanţă una de alta de cel puţin 150 de metri. Se zice că toate astea au fost stabilite după ce în urmă cu mulţi ani (prin *93) în tunel a luat foc un tir care transporta margarină şi au murit 37 de oameni. Atunci a fost închis doi ani pentru reamenajări (au fost săpate ieşiri de urgenţă lungi de 12 kilometri, acum nu intri în tunel decât după o verificare termică a maşinii, totul e supravegheat video şi patrule de control circulă continuu – eu pe sensul celălalt am văzut cinci astfel de patrule cât am traversat noi, sunt indicatoare luminoase, avertismente, e o securitate până-n dinţi).

Am continuat să mă mir cât de frumoasă e Elveţia şi nu numai pentru că azi am trecut prin trei ţări: din Italia în Franţa şi de acolo în Elveţia. Până să mă dumiresc cum e prin locurile alea m-am minunat de conceptul ăsta Schengen. Punctele vamale au rămas, vameşii, ori ce-or fi ei, sunt acolo, însă vine doar unul, salută şi îl întreabă pe şofer unde merge autocarul. Nimănui nu-i este cerut vreun document, nu-i este verificat ceva, pur şi simplu autocarul trece printre nişte borne ale unor foste vămi şi atât. Mi se pare teribil.

Ţintele noastre au fost oraşele Geneva şi Lausanne. Frumuşel Geneva, o „capitală” a diplomaţiei mondiale unde am văzut şi sediul european al ONU, iar la Lausanne o combinaţie de vechi şi nou, de curat şi mai puţin, unde catedrala domină totul, o vezi de peste tot, n-ai cum să te pierzi chiar de-ai fi de unul singur (şi eu am hoinărit singur o oră dar m-am întors în siguranţă). Spuneam mai puţin curat pentru că a fost singurul loc de până acum în care nu totul era absolut curat. Cineva spunea că sunt mulţi negri (i-am văzut şi eu) şi asta să fie cauza. Nu ştiu, poate chiar mă îndoiesc.

Şi în drumul ăsta mi s-a confirmat o convingere a mea de demult, poate de la începuturile mele, mai ştiu eu de când? , şi anume aceea că în viaţă mai importantă decât „ţinta”, decât „destinaţia”, e drumul. Sigur mulţi nu sunt de acord cu mine întru-totul şi nici nu trebuie, mie însă această convingere mi se confirmă de o viaţă continuu. Aici parcă cu atât mai mult convingerea asta vrea să se impună. Mergem zeci şi sute de kilometri, văd lucruri năucitoare, copleşitoare şi când ne oprim în câte un oraş tot ce a fost fabulos rămâne în urmă, acolo pe drum şi-n mintea şi sufletul meu. În oraş mai totul e normal, convenţional, nimic însă nu-mi taie răsuflarea cum, pe drum, m-am sufocat de bucuria a ceea ce vedeam de atâtea ori.

Poate de asta visez de o viaţă Elveţia, pentru dorinţa de a „trăi” în primul rând drumul, ţintele sunt doar nişte pretexte şi cine a organizat traseul pe undeva a simţit cam ceea ce simt şi eu, cu siguranţă.

La întoarcere am văzut Mont Blancul în plin soare al după-amiezii.

Şi a fost ziua a treia.

Ziua în are am văzut Montreux. Ani de zile, impuber fiind, am crezut că Montreux e în America. La Montreux, auzeam eu de la cunoscătorii vremii, se ţinea un mare festival de jazz şi cum tot ce era jazz şi „mare” trebuia să vină din America, aşa am crezut eu. Tot în vremea aia am fost dezamăgit când am aflat că unul dintre reperele mele în jazz are loc în Europa şi probabil am refuzat mult timp să ştiu unde e.

Nu mult mai târziu am aflat că Montreux e în Elveţia pe malul lacului Geneva, sau Leman cum spun francezii. Mai citeam din când în când cine a cântat la festival şi constatam, an de an, că vin nume mari ale jazzului. Evident era mult înainte de 89 şi aveam momente în care mă uitam pe hartă şi mă gândeam: „nici nu e prea departe de noi, dacă voi ajunge şi eu la vreun festival de jazz acolo? ”.

Şi uite că n-am ajuns la festivalul de jazz, însă am ajuns azi, într-o zi superbă zi, pur şi simplu la Montreux. Până acum a fost cel mai frumos loc (în afara drumurilor) pe care l-am văzut. Elveţienii se mândresc că ar fi Coasta de Azur a Elveţiei şi nu greşesc. Nu sunt plajele de la Cannes, dar promenada e minunată şi are un farmec aparte. Sute de metri, poate un kilometru - doi ţine promenada asta care nu are plaje de nisip (din loc în loc sunt nişte promontorii din scândură unde se poate face plajă) dar mărgineşte lacul plin de plante exotice (care rezistă tot anul), de hoteluri şi terase, de flori multe (cel puţin acum). În lac sunt raţe colorate, apa are culoarea aia verde-curată a apelor din lacuri de munte de aici şi pe malul celălalt, francez, sunt Alpii plini de zăpadă încă. Imaginea e zdrobitoare privind paronamat gazonul, florile şi plantele, malul lacului, raţele, apa şi Alpii francezi plini de zăpadă pe malul depărtat. Am făcut ceva poze, abia aştept să văd dacă şi acolo se vede ce am văzut eu cu ochii mei (vreo trei sunt superbe, le-am văzut).

Era soare (e a treia zi însorită aici) şi la ora 11 când am ajuns noi acolo erau tineri în tricouri cu mânecă scurtă, oameni pe terase, familii pe promontorii. Am trecut apoi prin orăşel, e unul tipic de vacanţă cu cazinouri, hoteluri, săli de spectacol (n-am aflat unde se ţine festivalul de jazz, probabil chiar dacă aş fi întrebat ghidul n-ar fi ştiut). Pe faleză e şi o statuie a lui Fredie Mercury.

Doamne, am simţit oraşul ăsta atât de frumos, de deschis, de luminos şi alpin (dacă s-ar putea spune aşa), de plin de vacanţe.

În apropierea oraşului Montreux am ajuns în prejma unui castel (Chillon) pe apă, apa lacului Geneva, cu o istorie veche şi frumoasă şi cu o realitate (renovată) demnă de zeci de fotografii. Acolo am văzut primul „chioşc” cu suveniruri adevărate faţă de zecile de chioşcuri relativ kitsch-oase de prin parcări (nici Elveţia nu scapă de asta). Aici până şi magneţii de frigider erau mici bijuterii.

Ţara asta prin care trec e tare frumoasă. Fericiţi trebuie să fie oamenii care o locuiesc! Şi nu sunt invidios pe ei, eu sunt acum de-a dreptul fericit că am avut şansa să ajung aici, câţi dintre români o au? Sunt un privilegiat, fără nici o discuţie şi iarăşi mă mir de ce eu.

Astăzi dorul acumulat în mine după zăpezile veşnice a fost răzbunat! Recunosc că m-am îndoit că voi ajunge să am atâta zăpadă împrejur vreodată în viaţa mea şi având-o i-am făcut zeci de poze, am „absorbit-o” prin tot ce puteam: prin mine, prin ochi, prin miros (zăpada miroase minunat când o iubeşti, ca şi omul pe care îl iubeşti, nu vă îndoiţi), prin entuziasm şi i-am vorbit continuu în mintea mea.

Eram la 3777 metri (pe terasa telecabinei) când am trimis mesajul cu poza Mont Blanc-ului în fundal. Am trăit într-o oră o emoţie şi-o bucurie (nu că mi-ar fi străine în general bucuriile şi emoţiile) acolo în imensitatea aia albă de jur-împrejur sub un cer absolut senin şi un soare de-a dreptul orbitor.

Mi-e greu, imposibil, să povestesc fiecare clipă din acea oră, fiecare minut trăit acolo, cred că am „ars” sufleteşte cu flacăra înăuntrul meu să nu vadă nimeni şi să nu încălzesc zăpada.

Şi totul s-a întâmplat la Chamonix (se pronunţă şi x-ul, am aflat spunându-ne ghidul) în Franţa, la o jumătate de oră de tunelul Mont Blanc ce separă Italia de Franţa. E a patra zi însorită aici şi de ceea ce mi-era teamă (vreme rea când telecabina nu merge) nu s-a întâmplat.

În toate zile am vânat înălţimi şi creste înzăpezite fotografiindu-le iar când am ajuns în imensitatea aia albă nu mai ştiam ce să fotografiez. Am luat vârf cu vârf (sunt panouri în toate părţile cu fotografiile vârfurilor exact în direcţia lor, aşa că te uiţi peste panou şi vezi vârful real, ştii cum se cheamă şi ce înălţime are, aşa am depistat uşor Mont Blancul şi atât ce aproape părea), apoi am fotografiat combinaţii, stânci cu şi fără zăpadă şi am ajuns chiar să pozez porţiuni de zăpadă fără stânci, fără nimic, doar pur şi simplu zăpadă albă! Şi nu era deloc frig, soarele lumina pretutindeni, de-a-dreptul am avut norocul că se vedea până dincolo de zare, de s-ar putea spune aşa.

N-am nici o inspiraţie să descriu toate stările mele de acolo, poate-i prea devreme, ori nu sunt eu în stare să le spun, însă sunt sigur că povestea ninsorilor şi zăpezilor mele nu se va termina niciodată.

Apoi am fost în oraşul Annecy (azi a fost ziua franceză) superb oraş pe gustul meu, cu străduţe, cu pieţe, cu ganguri boltite, cu pavaj peste tot, cu buticuri de toate felurile.

Am mai făcut un drum lung prin Elveţia mea de poveste. Am intrat a treia oară prin tunelul Grand Saint Bernard (câinii Saint Bernard sunt un simbol naţional aici) şi aproape ştiu fiecare imagine care o să vină: creste pline de zăpadă, pereţi muntoşi care parcă se prăbuşesc peste tine, versanţi abrupţi cu pante mai line din loc în loc, acoperiţi de vegetaţie, şi-n porţiunile unde nu sunt copaci, în poieniţe, pe diverse trepte, aşezări de case, sate şi uneori mici orăşele. Eşti pe şosesa şi vezi toate aceste aşezări undeva sub tine, în trepte, fără nici o ordine, ca după câţiva kilometri, astfel de aşezări să le vezi pe partea cealaltă sus, în trepte, până poţi privi. Şi uite aşa intri într-o Elveţie de poveste, de poveste adevărată, unde nu ştii ce să mai priveşti.

Am fost la Zermatt. Elveţia are patru limbi oficiale: germana, franceza, italiana şi retoromana şi are zone francofone, italofone, germanofone, dacă se poate spune aşa. Zermatt e un „sat” tipic alpin elveţian, dar sat o fi fost cândva, acum e un orăşel care încearcă să păstreze tradiţia. Casele sunt aproape toate din lemn şi piatră şi nu circulă nici o maşină (doar mici chestiuţe electrice şi biciclete, maşinile se lasă într-o parcare la cinci kilometri). Uitându-te în jur simţi că eşti ca într-o găleată, pe trei laturi versanţi foarte înalţi, acum cu doar uşoare urme de zăpadă, însă mă gâdeam care e sentimentul, în plină iarnă, când de jur-împrejur şi de jos până sus nu e decât zăpadă. Trebuie să fie fantastic. Dacă cineva m-ar întreba unde aş vrea să stau trei zile în miezul unei ierni aş răspunde fără ezitare la Zermatt!

Am hoinărit singur (n-am mai avut bani să urc cu trenuleţul cu cremalieră) şi cred că am ajuns prin cele mai îndepărtate locuri (asta neînsemnând kilometri mulţi, ci mai ales răspântii şi întortocheli de străduţe). Toate casele (chiar şi hotelurile) sunt din lemn şi piatră, rar vezi o zidărie, dar am văzut într-o anumită zonă mai înaltă căsuţe doar din lemn, mici, vechi (unele locuite, altele nu) aduse cu siguranţă din alte locuri pentru conservare (cum am aduce noi case maramureşene). Se simte peste tot dorinţa de a pune în evidenţă a tradiţionalul sat alpin elveţian şi în mare parte le-a reuşit chiar şi privit acum în primăvară. Ce să mai spun cum poate fi iarna, când zăpada e peste tot şi alături de acest lemn vechi şi închis la culoare defineşte adevărata poveste.

Apoi din nou drumul. Recunosc că e singurul sejur de până acum în care drumul a fost, cel puţin pentru mine, minunea (a mai fost frumos la Montreux, Annecy şi acum Zermatt), dar bucuria mea cea mai mare a rămas drumul, acolo am simţit Elveţia pe care mi-o doream, nu ştiam deloc cum va fi, aş minţi dacă aş spune că aşa o doream, însă am văzut-o şi simţit-o şi trăit-o mai mult decât mi-aş fi imaginat vreodată, ori visat. Nu ştiu ce a fost în mintea mea ani de zile în care spuneam că visul meu e să văd Elveţia, poate nu mai ştiu acum, poate am uitat, dar în săptămâna asta am regăsit totul şi ce n-am ştiut, şi ce am uitat, şi ce nu am visat poate vreodată. Şi n-ar fi fost posibil fără vremea asta în care a fost însorit, aproape senin tot timpul (am înţeles că localnicii se miră de vremea atât de însorită acum). Ce puteam să văd plouând, sau doar sub un cer înnorat? Mă uit la pozele făcute (am pierdut ritmul descărcării pe laptop şi de ieri am renunţat – mai e timp acasă) şi mi se pare incredibil că după ce am ajuns aici am avut toată vizibilitatea posibilă.

Văd la un post francez că mâine va ploua la Milano. Nu mă înteresează, poate să plouă cu spume, eu am văzut Elveţia mea de poveste. Par răutăcios şi-mi cer scuze.

Mâine facem două tururi lungi, 700 de kilometri la Torino şi Milano. Fiind împreună destinaţiile, chiar dacă nu voiam să merg la Torino, asta e. Oricum Torino se spune că e sub „asediu”, sunt restricţii peste tot deoarece până la sfârşitul lunii trebuie să vină Papa dar nimeni nu ştie când.

Am uitat să spun că mâncarea a fost foarte bună (deja vorbesc la trecut). Dimineaţa multe feluri (mult mai mult decât pe Coasta de Azur sau pe Coasta Amalfitană în Italia) şi seara la fel (primul fel era o salată gen bufet suedez – îţi alegeai roşii, salată, sfeclă roşie, varză, ceapă, morcovi, gulii, etc., etc., cu toate condimentele şi sosurile pe care le doreai), apoi o supă (am mâncat una de năut foarte bună), pe urmă paste (carbonara, sau cu somon, etc.) şi ultimul fel friptură de vită, de porc, de curcan, etc. cu garnitură şi un desert (îngheţată, prăjitură, fructe, budincă). Dar peste toate, din fiecare fel reveneau cu „supliment” şi după ce o terminai treceau cu încă un castron, ori o tavă, întrebându-te dacă mai vrei.

Ultima zi a celui mai frumos sejur (pe până acum).

Azi a fost ziua macilor mei pe care i-am găsit între Milano şi Torino, mulţi de astădată şi foarte, foarte roşii.

Dimineaţa am văzut cum e aici primăvara de foarte multe ori: norii erau până la câteva sute de metri, burniţa şi nici vorbă să vezi vreo creastă muntoasă. Am făcut două poze spre locul în care în fiecare dimineaţă, la plecare, pozam crestele înzăpezite şi însorite ale Alpilor pentru a păstra diferenţa. Aproape nu-mi vine să cred acum că cinci zile au fost total însorite şi am putut vedea tot ce se putea vedea.

Mâine plecăm şi nu am nici un regret. De regulă în vacanţe îţi pare rău când se termină, însă eu sunt acum atât de plin de ce am văzut şi trăit de mă simt ca un burete îmbibat. Dacă cineva m-ar stoarce cu siguranţă din mine ar curge imagini, trăiri şi simţăminte, dar ar curge, nu glumă... Am trăit atât de intens fiecare minut, oră, zi, încât acum cred că în mine nu mai e loc, vreau să plec, să stau în patul meu din mansardă, să aşez pozele, să rememorez trăirile. Am spus-o din prima zi (simţind-o din mers), o repet în ultima zi: Elveţia e cea mai frumoasă ţară pe care am văzut-o eu. Şi doar acum îmi dau seama ce noroc am avut s-o văd în plin soare, din toate direcţiile, în toate amănuntele. Micul regret e că n-am putut să fiu aici iarna, însă văzând culmile, crestele, mi-am putut imagina cum e şi cu zăpada până la uşă.

Am ajuns la Milano şi Torino (s-au făcut amândouă într-o zi). Milano cât de cât interesant prin centru (în rest un mamut cenuşiu) dar dacă e să spun golăneşte „a făcut toţi banii” Domul, impresionant! Cât de frumos e pe afară (mi-a amintit, tangenţial, de Sagrada Familia din Barcelona) Domul înăuntru e copleşitor, nu ştiu să explic altfel, aşa am simţit eu acolo şi avea nişte vitralii înalte de zeci de metri năucitor de frumoase.

Torino mi s-a părut mai deschis la intrarea din nord (anul trecut am intrat prin sud, printr-o zonă industrială urâtă) dar în centru cu toată vechimea şi istoria clădirilor nu, nu poate să-mi placă, eu le simt ca pe nişte cazarme sovietice ori naziste. Atâta pot simţi eu, iertare.

Plecând de acolo, din hotelul Alpechiara în care am stat aproape de tunelul Mont Blanc, m-am mirat încă o dată cât de norocos am fost să fie însorite toate zilele, în timp ce în ultimele două (când nu mai aveam ce vedea deosebit) a început să plouă şi să nu poţi vedea mai departe de câteva sute de metri.

Niciodată nu m-am gândit că aş putea ajunge în Elveţia visului meu şi să nu văd ceea ce intuiam, ceea ce aşteptam. Că a fost aşa nu e meritul meu, că n-ar fi fost aşa n-am luat în calcul, doar în ultimele două zile văd că e posibil să fie altfel. Pentru ceea ce spun aş putea fi catalogat ori inconştient, ori foarte, foarte plin de sine. Îi las pe fiecare să aprecieze, e dreptul fiecăruia, niciodată al meu.

---

VIZUALIZĂRI: 3431 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI