Galaxidi

TIPĂREȘTE

Dealul ce se înălţa în faţa noastră era acoperit de case, brăzdat de străzi, înverzit de măslini cu fructele crude şi acoperit sus pe colină de-o biserică impozantă. Pătrunşi parcă de mistere ne-am încumetat în a pătrunde în labirintul ce se deschidea în faţa noastră. Fără a urca, am ocolit şi-am ajuns la mare, brusc cu lumina în faţă. Soarele mare cât o portocală şi roşu de atâta alergat poftea la o baie; în dreptul lui, iahturi ţanţoşe ca nişte cocoşi molfăiau valurile mării Ionice. Un debarcader leneş se deschidea în faţa noastră; în faţa lui, case frumoase cu un singur cat, devenite acum pensiuni, cu străzi înguste ce le împresurau împreună cu o linişte apăsătoare. Nimeni pe străzi, doar un vânt obraznic; siesta prânzului nu se terminase şi aici poate mai mult ca oriunde aceasta dura mai mult în amiază spre seară, atunci când ferestrele îşi lăbărţau obloanele în cântecul balamalelor uscate de atâta căldură. Era cald şi seara, iar noaptea doar adia un vânt venit de atât de departe că se încălzea pe drum. Toate culorile reci aveau componentele gazelor rare, albastru xenon, alb neon… era cald, am pătruns în orăşelul în care totul scânteiază noaptea, nu datorită luminii, ci căldurii; probabil stăteam pe conul unui vulcan ce-şi întorcea visele noaptea în găleata cu cărbuni încinşi.

În acest apus roşu îndurerat, am colindat străzile. Ne-am cazat in extremis la parterul unei pensiuni pierdute într-o stradă înfundată ce urca brusc. Am pornit clima, am închis uşa şi-am plecat.

Dacă necunoscutul reuşeşte să-ţi dea emoţii, ce repede mai târziu se reflectă în frisoane, rătăcirea noastră aplana orice conflict interior, nu ne urmărea timpul pierdut, nu eram la orientare turistică, nu ştiam nimic de locul unde ne aflam.

Într-o lumină artificială a lampioanelor, marea clipea

.

Galaxidi îşi retrăia un trecut obositor prin respiraţia sa greoaie, paşnică, domoală; acum într-un prezent cosmopolit aerul vremurilor vechi stăruia prin colonişti englezi şi italieni, prinşi aici de vârtejurile sorţii acum poate peste o sută de ani, sau mai devreme de ce nu. Mici pensiuni cu proprietari barbari sau căsătoriţi mixt, apar pe litoralul întortocheat; în front au mese cu feţe de masă curate prinse cu cleme, când deodată acestea se umflă cuprinse parcă de nebunie în mijlocul acelui vânt obraznic de care vă povesteam.

Un bar mic ce tulbură apropierea de noapte prin lumina lui ultravioletă, vestea prin muzică intrarea orăşelului în altă stare. Inversiunea zi cu noapte, necesară aici datorită climei, nu dăuna nimănui, era vorba doar de-o renaştere în dauna luminii solare. Turiştii apăreau încet, clinchetul unui vas pescăresc ce se apropia, clopotele bisericii – parcă neauzite până atunci, copiii ce începeau să alerge însoţiţi de ţipetele lor de joacă într-un mic parc răcorit de-o mică fântână arteziană, dăruiau viaţă urbei.

Am pornit pe străzi spre vârful acestei coline îmbrăcate de aşezarea umană cu case paralelipipedice, în care arhitectul divin parcă a introdus canoane clare în ce priveşte construcţia locuinţelor, acestea fiind deosebite doar de mărimea laturilor, căci în această monotonie trebuia să fi uimit doar de contrastul culorilor prinse în obloanele ferestrelor, uşile caselor sau a amforelor ce străjuiau pretutindeni intrările, fiind izvoare de viaţă, născătoare de leandri multicolori, lămâi încordaţi, palmieri mândrii, cactuşi lacomi, rodii afrodisiace.

Deasupra tuturor, pe locul numit de antici acropole: biserica. Pentru ceea ce noi credeam despre micile biserici greceşti ne-a fost contrazis în Galaxidi; aici poate mai aproape de vestul catolic, peste Marea Ionică şi Adriatică, biserica era de fapt o catedrală maiestoasă construită la început într-un stil roman vechi, ulterior prin reconstrucţii succesive adaptându-se şi curbei ortodoxe. Coloane duble cu capitel corintic din marmura ce-a mai fină repetate, alcătuiau intrările; cercuri de sticlă colorată călăuzeau lumina în nava bisericii, acestea duble, cvadruble în rânduri, străpungeau zidurile masive în locul ferestrelor. Fierul forjat; prezent în împrejmuirea bisericii, în băncile din jurul acesteia, în balcoanele caselor, ca şi în modelele nesfârşite din jurul canatelor uşilor, era ultimul detaliul ce mi-l mai amintesc. Un aer veneţian mă izbi şi în acest loc atât de heteroclit, culpabilitatea unei plecării atât de rapide îmi inundă conştiinţa, supravieţuiam acum datorită acelei derive a memoriei ce mai târziu s-a numit amintire, acum îmbrăcată altfel este adevărat, dar parcă mai scumpă ca niciodată.

---

VIZUALIZĂRI: 3249 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI