Vânători de plaje în insula Kefalonia. Plajele peninsulei Paliki (Lixouri)

TIPĂREȘTE

Cum plajele sunt unul dintre subiectele mele preferate şi cum nu vreau ca trecerea timpului să estompeze nişte imagini şi trăiri incredibile legate de acestea, m-am apucat să scriu, conştientă fiind că am început un lucru greu şi minuţios pe tema aceasta, întrucât Kefalonia excelează la capitolul plaje. Am văzut că într-un ghid turistic se spune că are 36 plaje, într-altul, am găsit 39, eu, personal, cred că are mai multe, însă cert este că deţine unele dintre cele mai frumoase plaje ale Greciei, peisajele cu acestea, de cele mai multe ori, fiind de vis, redate de multe ori în postere reprezentative. Nu am pretenţia că le-am văzut pe toate, deşi mi-ar fi plăcut, însă în explorările noastre care s-au materializat în peste 900 km parcurşi pe insulă, am avut ocazia să vizităm o bună parte dintre ele.

Ca o mică remarcă, în anul 2016, Kefalonia a dispus de 12 plaje (oho!) premiate cu Blue Flag (Steagul Albastru), distincţie care se acordă în fiecare an în funcţie de criterii serioase precum: calitatea apei, servicii şi securitate pe plajă, managementul mediului, etc. Însă acest lucru nu înseamnă, neapărat, că sunt şi cele mai frumoase. În unele cazuri s-a potrivit, în altele, dimpotrivă, cele frumoase, atât cât le-am văzut eu, sunt în general, cele izolate, greu şi foarte greu accesibile (numai pe poteci), amenajate mai puţin, neaglomerate. Ele rezultă mai mereu din îngemănarea perfectă munte-mare care aici, în Kefalonia, a dat naştere unor bijuterii de plaje.

Voi încerca să le prezint în ordinea în care am făcut excursiile prin insulă, grupându-le pe zone şi voi începe cu peninsula Paliki (Lixouri) , către care am plecat destul de repede, a treia zi de dimineaţă, întorcându-ne în Argostoli, seara târziu. Paliki se află în vestul Kefaloniei, „ţinându-se” de aceasta ca un braţ de-un corp masiv. Am gândit o excursie pe conturul peninsulei pe cât posibil, cu câteva plaje-ţintă, dar socoteala din târg nu se potriveşte întotdeauna cu cea de-acasă. Baie şi ceva leneveală la soare facem doar acolo unde ne place şi unde simţim că trebuie să ne introducem în decor, altfel, doar le vizităm admirându-le şi fotografiindu-le, câteodată înfruntând privirile curioase şi nedumerite ale celorlalţi turişti.

Am început cu plaja Petani, eterna rivală a plajei Myrtos, simbolul Kefaloniei, cu care seamănă destul de bine. De aproximativ 600 m lungime, nedepăşind 50 m în partea sa cea mai lată, este situată în nord-vest, într-un golf superb, mărginit pe toate laturile de versanţi înalţi, pe cel din spatele ei, mâna omului tăind o cale sinuoasă până la marea de azur. Privită de sus, din locul de belvedere, de la baza drumului ce coboară la ea, simţi că-ţi taie respiraţia şi că nu ştii ce-ai făcut de eşti aşa norocos să fii răsplătit cu un asemenea peisaj. Nici de jos nu e rău, plaja fiind formată dintr-un covor de nisip şi pietricele albe, înconjurat de pereţii de stâncă înverziţi de vegetaţie ce, din loc în loc, sunt dezveliţi, arătându-şi goliciunea la fel de albă. Pe albul acela, marea are o culoare incredibil de albastră. Însă, nimic nu-i ştirbeşte din frumuseţe: nici vântul care bate tare aici la Petani, nici curenţii din mare ce sunt puternici, nici valurile, de obicei mari, nici apa care se adânceşte imediat. Steagul Blue Fag flutură frenetic în vânt, semn că dispune de duşuri, toalete, vestiare, salvamar şi punct de prim-ajutor. Este parţial organizată cu umbrele şi şezlonguri, foarte aproape sunt şi câteva taverne pentru cei ce doresc să mănânce şi să bea ceva. Parcarea, în schimb, este mică şi incapabilă să asigure suficiente locuri. Fără taxă. Am rămas vreo oră şi jumătate pe plajă, timp suficient pentru o bălăceală în valuri urmată de o baie de soare.

Apoi, ne-am grăbit către vestita Platia Ammos, un fel de Egremni din Lefkada, până la care citisem că trebuia să coborâm 350 trepte, sălbatică de tot, fără nici o facilitate, nici măcar semnal de telefon. Provocatoare şi naturală se vroia această Platia Ammos, de neratat pentru noi. După un drum dificil de parcurs, prin localităţile Damoulianata, Kaminarata, pe coastă neexistând şosea, urmărind indicatoarele spre plajă dăm undeva de unul de pământ, închis pe care era înfipt în mijloc un semn mare de „interzis”. Atunci ne-am dat seama că urmările cutremurului din 2014 erau mai serioase decât aflaserăm. În fine ne-am învârtit pe-acolo, doar-doar vom da de cineva să mai cerem ceva informaţii, dar nici ţipenie de om. La doar câţiva kilometri era mănăstirea Kipeureon unde ne-am întâlnit cu alţi turişti şi ne-am lămurit toţi că în urma cutremurului, scările construite de numai câţiva ani până la plajă, s-au distrus în mare parte, drumul, şi-aşa de pământ s-a stricat şi încă nu se reparase nimic din toate astea.

Cu buzele umflate, ne-am gândit să ne consolăm cu plaje mai lumeşti şi am luat-o către sud dând prima dată de plaja Lagadakia. Aceasta mai păstrază încă aspectul alb al prundişului ce o acoperă, iar în formaţiunile stâncoase, găunoase care flanchează micul golf în părţile laterale, apa a sculptat mici peşteri de efect. Este o plajă mică, nu cred să aibă mai mult de o sută de metri şi destul de retrasă, încât pare o plajă de familie. Folosită îndeodebi pentru snorkeling datorită apelor cristaline şi mai adânci ale mării, ea pare mai degrabă o plajă intimă pentru cei ce vin cu prietenii şi familia să caute momente de relaxare. Deşi are chiar duş sau cabină de schimb, n-a pierdut nimic din aerul său de naturaleţe. Dar, cei ce ar dori să petreacă aici câteva ore, trebuie să vină pregătiţi cu lichide de hidratare sau ceva de mâncare, căci nu e nimic prin preajmă.

Următoarea plajă accesibilă cu maşina a fost cea numită Agios Nikolaos-Vatsa după micuţa biserică ce se află lângă ea. Din ce am sesizat eu, din acest punct al peninsulei, nisipul şi-a schimbat culoarea de la albul pur sau albul-gri, devenind uşor galben-portocaliu, ulterior, în sudul extrem al peninsulei după cum aveam să vedem, colorându-se în roşiatic sau cafeniu.

Plaja este colorată şi plină de viaţă, are o tavernă clasică, învelită cu stuf, chiar în dreapta acesteia. La fel sunt şi cele câteva umbrele sub care lenevesc pe şezlonguri acei puţini doritori de soare, în schimb taverna era plină-ochi.

Golful în care este poziţionată e destul de generos, aşa încât în capătul celălalt, după aproape 300 m, plaja este cunoscută drept Vrachinari. Este lată, organizată cu câteva rânduri de umbrele şi şezlonguri, are duşuri, vestiare şi chiar o tavernă mai mică. Nisipul care o îmbracă este destul de fin, tot cu tentă galbenă-portocalie, nu mai apar în peisaj formaţiuni stâncoase, doar plajă şi mare cât vezi cu ochii. Nu era aglomerată, iar parcarea largă, nici atât.

Ne-am continuat drumul spre sud şi am întâlnit una dintre cele mai vestite plaje din Kefalonia, Kounopetra, nu neapărat prin aspect care nu e nicidecum neplăcut, ci mai ales pentru că aici s-a petrecut unul dintre misterele insulei: piatra mişcătoare. De fapt, aceasta-i semnificaţia cuvântului Kounopetra în limba greacă. E vorba de un fenomen geologic unic în lume ce constă în existenţa în larg, în dreptul plajei a unei stânci uriaşe care, în trecut, se deplasa lent de la est la vest, conform cercetătorilor. Potrivit, localnicilor, înainte de marele cutremur din 1953 stânca se mişca uşor la fiecare 20 minute, de-atunci se pare că s-a oprit.

Plaja lungă din golf oferă un tablou încântător, foarte nuanţat: nisip fin roşiatic, versanţi de stâncă alburii şi vegetaţie bogată în jur. Este amenajată cu toate facilităţile moderne, are câteva hoteluri în spate, la fel şi restaurante, taverne. Apa, de o claritate de invidiat, este mică la intrare, o adevărată plăcere pentru familii cu copii. De asemenea, dispune de un port pescăresc şi de unul cu bărci şi iahturi de agrement. Am admirat îndelung căutând să identificăm cu privirea stânca cu pricina, însă n-am rămas acolo pentru baie şi plajă că simţeam chemarea şi magnetismul celebrei Xi, din vecinătate unde aveam de gând să stăm ceva mai mult.

Xi este, cu siguranţă, una dintre cele mai cunoscute plaje din Kefalonia, care se mândreşte cu versanţi de stâncă argintii ce o mărginesc şi nisip roşu, pe care marea cea albastră, deloc adâncă la mal, îl îmbrăţişează delicat. O paletă cromatică reuşită oferă Xi, este deosebit de frumoasă, credeţi-mă, deşi nu este nici pe departe sălbatică! Are o lungime considerabilă, întinzându-se pe mai bine de trei km, nedepăşind 50 metri în lăţime, iar numele i se trage de la forma golfului său, aceea a literei greceşti Ξ (Xi) . Fireşte că este premiată cu Blue Flag, beneficiind de toate facilităţile moderne care fac să se simtă bine orice turist, de aceea este foarte aglomerată şi foarte căutată, în special de familiile cu copii care se pot duce mult în larg, căci apa se adâceşte foarte departe de mal. Am văzut că cele mai multe grupuri de umbrele erau acoperite cu stuf, cu care nisipul se asorta foarte bine. Interesant mi s-a părut faptul că am văzut mulţi turişti mânjiţi pe trup şi faţă cu argila gri de pe parapeţii de piatră ai plajei, se pare că are proprietăţi curative care pot vindeca afecţiuni ale pielii, răni şi e folosită pentru detoxifiere.

De asemenea, la Xi se practică multe sporturi de apă, făcând-o şi mai atrăgătoare. Parcarea este imensă şi cu toate astea, în orele de vârf e neîncăpătoare. Lângă parcare, pentru care nu am fost taxaţi, cu faţa către plajă se situează restaurantul, terasa şi cafeneaua resortului de patru stele Cephalonia Palace, unde ne-am înfiiinţat şi noi atraşi de mirosul de mâncare tot mai pregnant. De fapt, plaja are în apropiere sau pe ea, multe taverne şi baruri foarte căutate de turişti. Apoi, cu foamea potolită ne-am îndreptat către nisipul seducător, neobişnuit ca şi culoare pe care ne-am tolănit la soarele mai ostoit de după-amiază. Au urmat alternativ, reprize de bălăceală şi înot.

Aş rezuma despre Xi că este o plajă populară şi deopotrivă comercială, însă foarte specială, aproape exotică, un must-see pentru cei veniţi în Kefalonia, de aceea cred că nu trebuie ratată, mai cu seamă că e foarte accesibilă cu autoturismul sau chiar cu autobuzul din Lixouri.

După momente de relaxare şi încărcat de baterii, purcedem la o plimbare pe jos, pe plajă, în general, un exerciţiu de cunoaştere destul de obişnuit pentru noi, luând-o în stânga plajei privind spre mare, unde un versant ca o piatră de hotar, înainta curajos în mare. Vedeam turişti care circulau ca şi noi încolo şi-ncoace, semn că dincolo de ea, mai era ceva plajă. Zis şi făcut, mergem la pas cu nisipul moale sub tălpi, ajungem la stânca-hotar, o ocolim cu uşurinţă trecând prin apă până la glezne şi dincolo de ea, ni se deschide în faţă o altă imensitate de plajă, continuarea lui Xi. Întrebând un localnic, am aflat că aceea era graniţa naturală dintre plajele Xi şi Megas Lakkos, sora mai puţin faimoasă a primeia, la fel de frumoasă, dar nu atât de dichisită. Şi aceasta se întinde pe mai mulţi kilometri, e o idee mai îngustă şi stâncile din spatele ei par nişte deluşoare scunde. Din loc în loc mai găseşti câte o tavernă, câte un bar. La fel şi cu umbrelele şi şezlongurile, le întâlneşti în destul de puţine locuri, de aceea aspectul său mi s-a părut mai natural, mai neşlefuit. Evident şi turiştii erau mai puţin numeroşi ca pe Xi, liniştea fiind la ea acasă.

În fine, mai aveam o ţintă în ziua aceea, chiar dacă se făcuse cam târziu vroiam să vedem şi plaja Lepeda situată la doi km de capătul sudic al oraşului Lixouri. Însă, de la Megas Lakkos nu se poate ajunge direct la Lepeda, trebuie musai să intri în Lixouri. Am găsit repede calea spre plajă, după ce ne-am încurcat un pic prin centrul oraşului. La plajă am ajuns când turiştii îşi strângeau lucrurile ca să plece, iar eu eram fericită că ajunsesem în timp util pentru a o admira şi pentru a o fotografia. Ştiam că are ca particicularitate un mănunchi de formaţiuni bizare de stâncă chiar în mijlocul său, precum ştiam, dar voiam să mă conving, că are o splendidă vedere către golful Argostolic, farul Fanari şi Muntele Ainos. E o plajă mică, cu puţin peste 150 de metri lungime, acoperită cu nisip portocaliu şi roşu, fin. Apele mici şi micile golfuleţe ce seamănă cu nişte piscine naturale pentru cei mici o fac să fie preferata familiilor cu copii, dar şi a localnicilor, poate pentru familiaritatea ce-o emană. Plaja este organizată, există un bar, şezlonguri şi umbrele de închiriat. În apropiere de Lepeda se află o mănăstire reconstruită şi o peşteră vestită pentru leacul pe care-l oferă pentru vindecarea bolilor de ochi. De fapt, se spune că biserica vechii mănăstiri distrusă la cutremurul din 1953 a fost mutată în peşteră şi de atunci apa ce se scurge de pe pereţii peşterii este un remediu excelent pentru afecţiunile ochilor. La mică distanţă, spre parcare, există o tavernă tradiţională unde se poate savura o masă pe cinste cu peşte proaspăt şi mâncăruri locale. Pentru cei mai pretenţioşi, drumul spre Lixouri este presărat cu restaurante mai acătării ce pot satisface mai multe exigenţe.

După un popas binemeritat la Lepeda, am plecat către Argostoli, baza noastră din Kefalonia, obosiţi, dar încântaţi la maximum de ceea ce văzuserăm în ziua aceea. O zi plină, dar foare reuşită. Nu pot să vă redau cu exactitate în cuvinte ce plaje minunate am văzut, ce peisaje mirifice am întâlnit, cred că cel mai bine ar fi să vă convingeţi singuri dacă veţi ajunge pe acolo, ceea ce vă doresc din toată inima!

Vă rog ataşaţi următorul videoclip:

https://www.youtube.com/watch?v=brqVHRLWKs4

---

VIZUALIZĂRI: 10243 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI