Prima dată în Cipru

TIPĂREȘTE

Am plecat din Braşov la douăsprezece fix şi am ajuns la Otopeni la ora trei cu o pauză la Comarnic. Repet ca un gramofon stricat, frumos e drumul ăsta de la Braşov spre Ploieşti (şi invers) primăvara, e al şaselea an de când cel puţin o dată îl văd primăvara şi nu mă pot opri să spun că e tare frumos. Azi se vedea pădurea, zeci şi sute de hectare (nedefrişate pe-acolo) cu două nuanţe de verde: cel închis la culoare al coniferelor şi cel crud, abia izbucnit la viaţă al foioaselor. Era un joc fantastic între cele două culori verzi, la un moment dat verdele abia ieşit domina, verdele-senior era doar (să zicem „decât” că tot mă apropiam de Bucureşti!) în pâlcuri, ca mai apoi, brusc, să vezi margini de munţi, bucăţi de dealuri de un verde dens, maturizat şi doar pe ici acolo, câte-un buchet de foioase abia mijindu-le frunzele fragile prin care parcă şi soarele strălucea vernil, păreau „buchete” ca nişte bucheţele de lăcrămioare într-un desiş de frunze.

Ei, dar ca drumul meu să merite să fie şi-al meu cu desăvârşire, la zece-douăzeci de kilometri de Ploieşti au apărut macii! Îi cătasem mult cu ochii. Mă uitasem după ei şi mă gândeam „unde sunteţi voi, eraţi acum o lună în nordul Italiei, şi-acum unde? ”. Şi-au apărut însă nu oricum ci la marginea unor lanuri verzi încă de grâu. I-am văzut în ultimii aproape zece ani (de când m-am îndrăgostit definitiv de ei) în orice loc: pe margine de drum, pe grămezi de moloz, în parcele compacte mari cât un teren de fotbal, în faţa caselor din Grecia, în sensuri giratorii, pe insule minuscule dintr-un râu, printre liniile de cale ferată, însă maci roşii, abia deschişi, pe fundalul unor câmpuri verzi de grâu cred că e tot ce poate fi mai frumos într-un „tablou cu maci”.

Din Otopeni am decolat la şapte fără douăzeci într-un cer senin, de se s-ar putea spune „într-un”. A fost prima dată când o fost absolut senin, de la zece mii opt sute de metri vedeam solul, localităţi, Marea Neagră.

La poarta de îmbarcare de la Otopeni era un loc liber pe scaun lângă mine şi un om imens m-a întrebat dacă e liber. Cred că i-am răspuns „sigur” deşi puteam folosi alte cuvinte, de pildă „da”. Omul are cred peste o sută cincizeci de kilograme şi când s-a aşezat cu greu pe scaun a spus „în ăsta mai merge, dar în avion... ? ”. Eu am dat din cap, doamne, am un stil de a fi melc, sau hârciog când vrea să povestească un străin cu mine. Aşa că omul a mai zis câteva vorbe din când în când, eu am mai dat din cap din când în când şi ne-am dus spre avion. Eu aveam loc în rândul trei, el zisese, la un moment dat, că are loc în rândul zece. Am ajuns printre primii şi pe rândul meu, nici în stânga, nici în dreapta, nu s-a aşezat nimeni. Dă să plece avionul şi „omul meu” vine în faţă la stewardese şi din gesturi înţeleg că le întreabă unde poate sta că pe locul pe care îl are nu încape. Eu „având” trei locuri îi fac semn să vină lângă mine, mă mut la geam şi lui îi rămân două locuri (oricum greu a stat şi-n alea două). Tare încântat a fost, nu ştia cum să-mi mai mulţumească. Şi aşa, respectându-mi aricioşenia mea, mai spunea ceva, mai tăcea un sfert de oră, mai dădeam eu din cap. Una peste alta (e prea târziu, nu mai pot povesti mult) a început să-mi placă omul, vorbea domol, cu-n accent blând (e din Târgu Mureş) se pensionase de curând şi vacanţa asta le-a dăruit-o el soţiei, fiului, nurorii, nepoatei de un an (!), cuscrei şi poate nu i-am reţinut pe toţi. M-a întrebat la un moment dat unde lucrez şi, neplăcându-mi întrebarea, i-am răspuns sincer dar sec. Atunci să vezi, nu-i venea să creadă pentru că nevastă-sa condusese acea instituție similară din Mureș. Şi discuţii şi puncte „comune”. Oricum ei stau la alt hotel aşa că ne vom revedea în avionul de întoarcere. Nu mi-a displăcut omul, dimpotrivă, însă bine că nu e în hotelul ăsta, am vorbit destul deja din punctul meu de vedere şi am dat din cap suficient.

Hotelul? Modestă camera, mare, nu foarte nouă, însă ciudată în utilări, are vreo şaisprezece- optsprezece întrerupătoare (să le zic aşa) însă nu le-am dat de cap tuturor. Frigiderul l-am pornit după o oră, după lungi chinuri. Scriu la o masă perfectă, cu scaun un bun, dar numai la lumina laptop-ului pentru că spoturile luminează doar patul. Şi sunt la ţânţari! Numai la asta nu m-am gândit şi n-am nimic împotriva lor.

Azi am văzut pe lumină o mică parte din ţara asta şi diferenţa dintre Elveţia, nordul Italiei şi vestul Franţei de acum doar o lună e de nedescris. Mult teren arid, erau unele dealuri calcaroase pe care nu doar că nu creşteau arbori, sau tufişuri, nu era nici măcar iarbă, iar străzile şi casele, în oraşul ăsta mărişor Larnaka, sărăcioase şi murdare. Sunt lucruri total diferite care sub nici o formă nu trebuie comparate.

Nici vremea nu mai e cum a fost în ultima săptămână. Dimineaţa era înnorat, marea cenuşie, doar acum (e trei după-amiaza) e aproape senin însă suflă cu putere vântul. Din balcon văd o felie de mare iar acum are exact culoarea celei din Vamă: fâşii albastru închis, altele cenuşii, altele movulii, altele verzui, oricum pare mai vie ca azi-dimineaţă.

Am mai scormonit cu privirea câmpuri şi margini de drum să mai văd maci însă nu erau, sau nu i-am surprins eu (las şi această portiţă a „paharului plin”, nu aşa fac oamenii când sunt îndrăgostiţi şi se agaţă de orice semn pe care-l aşteaptă, cu disperare îl aşteaptă, din partea cealaltă şi dacă nu vine îşi zic, de cele mai multe ori, că n-au fost ei capabili să-l simtă, dar gestul a plecat cu siguranţă, nu?).

Cel mai frumos lucru de azi a fost o oră şi jumătate în care am stat într-un sat tradiţional (se foloseşte expresia asta văd, chiar în Elveţia acel Zermatt era numit chiar aşa) şi nu încerc să mă uit cum se numea pentru oricum nu voi reţine şi nu are nici o importanţă pentru mine. În fapt mi-a plăcut mult, tare mult. Era doar un sat în vârful unui deal dar total diferit de cartierele pe care le-am văzut în Larnaka: curat, cu case de piatră şi acoperişuri tot din plăci de piatră sau ţiglă groasă, cu zeci de magazine unde se vând macrameuri, sau ceva asemănător vestite, se spune, în lume. M-am uitat eu cât m-am uitat la mileuri şi-apoi am pornit-o de unul singur pe străduţe ajungând într-o zonă cu bolte şi bolţi de flori, ganguri şi ganguri înflorite, am făcut zeci de poze, erau nişte străzi şi astea de poveşti. Greu am făcut pozele, fizic, aveam în mâini plase cu rahat (fusesem la o făbricuţă de rahat) şi le tot puneam jos la fiecare poză până când mi s-a părut că pierd din imagini şi am început să fac poze cu mâinile încărcate de plase cu rahat. Nu ştiu ce a ieşit, poate câteva să merite efortul (încă mă doare mâna dreaptă).

Mi-a fost dor să stau ca lăcusta la soare, au trecut vreo opt luni de când nu am mai făcut-o şi am fost la plajă. Dar de ce nu mi-e mie dor, sau cum ar spune Nichita de ce mi-e mie nedor? . Stăteam sub soarele străveziu printre nori şi mă gândeam la asta, la modul de a spune ceva negând aparent afirmaţia cum o făcea el, „negând” chiar cuvântul. Nu degeaba cartea aia frumoasă se numeşte ”Necuvintele” cu toate că e plină, saturată, doar de cuvinte, superbe cuvinte.

Hotelul e la malul mării, în faţă e o şosea cu două benzi, un trotuar lat cu piste pentru biciclete şi plaja. Ciudat mi s-a părut nisipul ud, foarte fin, dar ud. Un şezlong a costat doi euro şi cincizeci de cenţi, aşadar mai ieftin decât de la Eforie Nord.

N-a fost prea mult soare, poate mai bine pentru mine în prima zi. Mulţi români în jur, alţii vorbitori de limba rusă (poate chiar din Republica Moldova) şi doar o familie de spanioli în preajmă.

Am intrat în apă. Era rece dar după vreo două minute a devenit suportabilă şi-am stat, eu care nu stau mult în apă, cred că vreun sfert de oră. Geamandurile sunt foarte departe, apa era curată, nisipul ca un praf de moale.

În sfârşit aici soarele răsare cum suntem noi obişnuiţi, deasupra mării şi nu invers ca-n multe locuri din Grecia şi Turcia. Interesant e un alt lucru şi anume faptul că deasupra mării, de-a lungul plajei, de la stânga la dreapta vin avioane la distanţă de 10 – 15 minute. Aeroportul e foarte aproape (noi am ajuns de acolo aici în şase minute la hotel) şi avioanele trec foarte aproape şi foarte jos deja, le vezi cred la o distanţă de câteva sute de metri. Când mă hotărâsem să plec de pe plajă (îmi uitasem ceasul în cameră) m-a distrat modul pe care am găsit să măsor timpul altfel şi mi-am zis „mai stau preţ de două avioane şi plec”. N-au trecut mai mult de douăzeci de minute, poate nici atât şi trecând cele două avioane m-am ridicat de pe şezlong.

La televizor e Turul Italiei la ciclism (Giro cum i se mai spune) şi turneul de la Roland Garros. Nu ştiu cum se face dar mai în toate verile văd parte bună din Turul Franţei în vacanţe (mult, mult am văzut în Vamă). Îmi plac tururile astea văzute la televizor pentru că e mai mult decât sport, e geografie, e istorie (în doze mici), e turism, e cultură, totul prin comentarii spumoase când le aud în româneşte. Aici mă uit doar la imagini, dimineaţă ploua de rupea în Italia, abia filmau cu camere pline de stropi.

Am mâncat seara pui la tavă cu diverse garnituri şi am ieşit câteva minute să încerc să înţeleg de ce e atât de ud nisipul însă marea era la locul ei. Poate la noapte, poate spre dimineaţă îşi iese din „matcă”.

Am văzut din nou avioanele venind spre aeroport. Ziua e ca ziua însă acum, când aproape se întunecase, a fost fantastic: vezi în depărtare o lumină puternică apropiindu-se, apoi după un timp distingi, în stânga şi dreapta, două luminiţe care clipesc, când s-a apropiat mai mult vezi că lumina puternică e formată din trei în fapt (una pe bordul avionului şi celelalte două pe aripi iar cele intermitente pe vârful aripilor). Avionul vine de poţi să crezi că aici, pe plajă, în faţa ta se va opri (de fapt se va prăbuşi!), însă când e cel mai aproape (nu ştiu, sute de metri, cel mult o mie) o ia uşor de-a lungul plajei şi coboară spre aeroport (iarăşi ai senzaţia că va intra cu botul în nisip acolo de astădată).

Am stat şi-am văzut cinci avioane şi cadenţa a fost mult mai rapidă ca cea de azi. La un moment dat două au venit la distanţă de cel mult trei minute. Cred că aş fi putut să stau o oră şi tot mi-ar fi plăcut ce vedeam.

Îmi dau seama doar acum că voi avea foarte puţine poze de aici pentru că nu voi merge decât în două excursii. Azi am încercat să fotografiez câteva avioane pe plajă însă mi-am luat aparatul mic şi fără ochelari cred că n-am surprins ceva. Asta e, însă avioanele zburând zi de zi poate voi reuşi vreo poză zilele următoarele.

Soarele răsare foarte devreme aici, sau dacă stau şi mă gândesc şi în Vamă răsărea în iulie-august la şase odată cu Boleroul de Ravel (n-am aflat niciodată cine a asociat asta, însă merită tot gândul meu bun). Din balcon nu-l văd răsărind, însă îl simt când s-a înălţat.

Masa de dimineaţă e între şapte şi zece acoperind şi matinalii şi somnoroşii, eu am fost la şapte şi două minute, am mâncat în şaisprezece minute cu suplimente cu tot (n-am înţeles niciodată cum pot mânca unii cincizeci de minute, o oră şi zece, doar dacă „povestesc” mâncarea pot sta atât de mult pe un scaun în faţa unei mese) şi când m-am uitat din balcon am văzut oameni în mare. Nu era nici şapte şi jumătate, m-am mai învârtit pe aici şi totuşi la opt fără un sfert eram pe şezlong. După un sfert de oră simţeam că soare arde ca la noi vara la ora zece-unsprezece şi am intrat în apa rece dar bună. Marea e curată, nu sunt valuri, geamandurile sunt undeva până unde te plictiseşti mergând, nu e un bolovan, vreo stâncă pe fundul mării. Din prudenţă să nu mă ard (am păţit-o de Paşti anul trecut în Paralia Katerini unde am stat trei ore la prânz, era în aprilie, dar n-aveam nici o loţiune şi a două zi aveam ochii arşi şi umflaţi de aproape că nu vedeam) am stat până la unsprezece şi acum „mă plictisesc” în cameră.

Noroc că în curtea vecină balconului meu sunt ultimele pregătiri pentru inaugurarea unui hotel nou (pe el scrie The Ciao Stelio Deluxe Hotel) şi într-adevăr arată, chiar şi de afară foarte bine. Aşa că stau ca o babă la poartă (a se citi balcon) şi mă uit cu gura necăscată cum forfotesc toţi de parcă-ar fi la Molul Coresi din Brașov şi termenul inaugurării nu poate fi amânat.

Ziua e absolut senină.

Ferindu-mă de soarele de pe plajă plec spre centru, desigur tot pe jos pentru că nu ştiu de unde să iau autobuzul. Mă camuflez cu pălăriuţa mea de explorator de fluturi şi cu soarele „fix” (cum spun promteristele) deasupra capului întind pasul. De astădată ajung în treizeci şi cinci de minute. Reperul din centru e biserica Sfântului Lazăr, frumoasă, chiar foarte frumoasă (am făcut poze acolo în prima zi) şi-mi plac nişte cruciuliţe minunate din magazinul bisericii.

Mă abat de la drumul făcut cu ghida în urmă cu două zile şi dau de o zonă comercială. Intru în primul magazin căutând o conservă de peşte (ce mănâncă un român „rupt în fund”, comod şi ieftin la prânz?). Sunt uimit, faţă de preţurile unui magazinaş de lângă hotel, aici totul e cu aproape 30-40 % mai ieftin. Dar mirarea creşte când văd bere Timişoreana, Ciucaş, scrise chiar aşa „bere Timişoreana” „Ciucaş doză”. Surprins fiind, recunosc că nu m-am uitat şi cât costă. Dar ce să vezi, apă minerală Borsec la un litru şi jumătate şi la jumătate, vin Cotnari, Sânge de taur (am văzut în Auchan) ! . Nu-mi venea să cred, în Cipru apă minerală Borsec şi culmea costă nouăzeci de cenţi în timp ce singura lor apă carbogazoasă pe care am găsit-o (ghida spunea că aproape nimeni aici nu bea apă carbogazoasă) am cumpărat-o cu un euro şi treizeci de cenţi şi avea doar gust de sifon.

Şi cu plasa plină de Borsec unde să mai intru în alte magazine, unele erau chiar mărişoare, altele cu specific local, înspre altele nici măcar nu m-am mai dus. Rămâne o temă pentru mâine cu deviza nu cumpăra din primul magazin tot ce vezi când ai de cărat pe jos trei- patru kilometri. Aşa că mâine, de va fi la fel de cald (la ştiri am văzut că la Nicosia au fost azi treizeci şi trei de grade, iar Larnaka fiind la mai mult de o cincizeci de kilometri în sud nu putea fi mai puţin) mă voi camufla cu pălăriuţa de căutător de fluturi şi cu soarele „fix” în moalele capului voi reface drumul de azi.

Acum plec să fotografiez avioane.

Azi a fost o zi din aia în care îmi place să stau cu mine şi să „vorbesc de toate cele/ câte-n lună şi în stele. ”

În mare (a fost chiar caldă apa) dacă mergi până la geamanduri (sunt liniştit trei sute de metri) de jur împrejur e doar apă, cer şi soare, ţărmul se vede doar ca o fractură a împrejurului. Am stat mult, am plutit pe spate, mai trecea câte un avion, mai pluteam preţ de o altă trecere a vreunui avion.

Soarele cred că răsare mai devreme de ora şase, azi am fost pe plajă la şapte şi un sfert şi era cald, am şi intrat în apă după un sfert de oră.

La un moment dat vine alături o familie de români, la vreo şaizeci şi de ani, nu păreau „rupţi în fund” (citez asta dintr-o carte a unui român) îşi aşează bagajele pe două şezlonguri iar în momentul în care băiatul le spune că sunt contra-cost bărbatul comentează „noi suntem de la hotel, nu sunt gratuite? ”. Se retrag şi ore bune au stat pe o bordură de ciment. Ieri la fel au făcut alţi doi şi azi i-am văzut stând pe pământ lângă un zid. N-o să înţeleg cum gândesc oamenii ăştia. Marea majoritate, dacă nu toţi, nu sunt săraci, de câte ori au ocazia încep să-ţi spună unde au fost: din Tenerife până în insula Creta, din Sicilia până Kuşadasî, din Costa del Sol până în Israel şi aşa mai departe. Când ajung în vreun magazin nu se feresc să cumpere parfumuri de o sută – două sute de euro cincizeci de mililitri, bijuterii, iar în timpul liber prin câte un oraş îi vezi înfulecând la terase de lux, dar fug ca dracul de tămâie când sunt puşi să dea doi euro şi cincizeci de cenţi pentru un şezlong, pentru un minim de confort propriu şi stau, ca azi, pe o bordură de beton sau lângă un zid.

Totuşi cred că, mai târziu, m-am apropiat de înţelesul lor, ei nu acceptă să dea bani, chiar puţini, pentru servicii pe care consideră că li se cuvin. Desigur există hoteluri care au plaja lor „privată”, dar aici plaja n-are nici o legătură cu hotelul chiar dacă-i doar dincolo de drum. Băiatul de pe plajă dă chitanţe cu serie, cu număr, cu preţul tipărit clar şi e trecută şi o firmă. De altfel băiatul e tare simpatic, salută cu bucurie, îţi aşează şezlongul unde vrei, îl curăţă (azi mi-a făcut semn să nu pun prosopul că trebuie să facă „clean” cu o măturică), aduce măsuţe. După ce ieri mi-a adus de două ori câte o măsuţă, azi m-a întrebat dacă vreau şi am răspuns nu. A insistat precizând că e gratis, free (probabil a învăţat că ce e gratis nu refuză românii) şi eu râzând i-am spus pe limba mea, dar explicându-i cu gesturi, că nu-mi trebuie pentru că nu am ce face cu ea, nu am ce să pun pe ea. A râs şi s-a retras cu acelaşi zâmbet. Şi uite cum la lista lungă a grecilor care mi-au devenit dragi în ultimii ani mai trebuie să adaug unul, chiar dacă acum nu e doar grec ci cipriot-grec.

După masa de seară, pe înserat, am fost în sud pe plaja MacKenzie (o fi numele vreunui scoţian din timpul dominaţiei britanice). Asta da, e o plajă de mare fiţă, n-are nici un hotel, sunt numai terase, restaurante, locuri de joacă, palmieri, şezlonguri pe nisip cât vezi cu ochii, mai retrase „paturi cu baldachin” unde nici soarele, nici firul de nisip să n-o atingă pe gingaşa-suavă ca o garofiţă cu jus-ul plătit de sponsor. Nimic nu e nou sub soare.

Mâine plecăm la Nicosia (capitala împărţită între greci şi turci trecându-se dintr-o parte în alta cu paşaportul prin vamă – unde eşti tu spaţiul Schengen?), într-un port, alte sate „tradiţionale”. Promit că spun mâine tot ce am văzut.

Azi am mâncat în Nicosia mâncare grecească (cipriotă-greacă, tot aia-i). Mesele sunt de câte patru locuri şi se aduc tăviţe cu câte patru porţii (ghida ne-a făcut un instructaj pentru că tăviţa e aşa de mică încât au fost români care au mâncat singuri din tăviţă crezând că le aduce şi celorlalţi câte una).

La început pe masă era salată într-un bol mai mărişor (salată verde, roşii, castraveţi, brânză de capră, măsline) un bol mic cu măsline, şi două cu boluri mici cu sosuri (tzatziki şi încă unul). Din boluri puteai lua sos câte două liguriţe de persoană şi se termina. Apoi a adus o tăviţă cu un fel de dovlecei copţi cu sos de smântână, pe urmă o tăviţă cu ciuperci (prăjite în tavă, bune la gust) şi brânză (are o denumire specială, n-am reţinut-o eu) prăjită pe grătar. A urmat o altă tăviţă cu patru sferturi de cartofi copţi, pur şi simplu cartofi copţi Ne era o foame de până aici am mâncat cu multă pâine. Următoarea tăviţă a fost un fel de musaca de vinete. A mai adus o tăviţă cu patru chiftele (cu multă verdeaţă înăuntru) şi orez, bun orez. Am văzut că lumea nu se mai înghesuia la pâine, eu chiar am mâncat chifteaua mea cu jumătatea din cartoful care-mi rămăsese. Şi în sfârşit ultima tăviţă avea patru frigărui şi patru chestii din compoziţia de la chiftele făcute ca nişte mici şi prăjite pe grătar.

Ăstea au fost cele şapte feluri aduse în modul ăsta, pe masă mai era o sticlă cu apă şi o carafă cu vin roşu (bun vinul). Evident nu ne-au schimbat farfuriile de şapte ori şi nici tacâmurile însă dacă eşti un om echilibrat îţi dai seama că totul are un sens... chiar şi-n sensul ăsta şi nu am văzut pe nimeni din cei patruzeci şi şase câţi am fost azi să fie „siderat”, „şocat”, sau „bulversat” de asta. Singura consecinţă a fost faptul că masa aia fiind la ora trei şi jumătate aici, la masa de seară, n-au mai intrat decât patru linguri de gulaş.

Azi am traversat Ciprul din sud (unde avem „tabăra de bază” la Larnaka) până în nord la Kerynia. Am făcut vreo trei sute de kilometri (încep să compar lungimea drumurilor cu ce va să fie în iunie: Budapesta – Viena – Munchen - Franţa – Anglia unde sunt zile cu 900,700,600 de kilometri).

Ţara asta (de fapt mă corectez) ţările ăstea (aproape 40%, din partea de nord a fost luată de turci în 1974) privite cu ochiul liber par sărace, tot ce vezi (mai puţin munţii Troodos) e arid, arid şi uscat cum eu n-am mai văzut. Totul se schimbă atunci când ajungi la aşezări omeneşti unde fie ele sate, orăşele, oraşe mai mari, există vegetaţie, există case frumoase, există istorie şi cultură, există tot ce trebuie să-l înconjoare pe un om în secolul douăzeci şi unu (cu plus în sud, cu minus în nord).

Derutante au fost punctele vamale, pentru că azi am trecut din Ciprul străvechi în Republica Turcă a Ciprului de Nord. Am stat zeci de minute pentru că de patru (!) ori ne-au adunat paşapoartele şi le-au scanat atât ciprioţii greci la ieşire şi intrare cât şi ciprioţii turci la intrare şi ieşire. La ce le foloseşte scanarea actelor tuturor turiştilor doar ei o pot şti.

În nord Oraşul Kerynia e port (până în Antalia mai sunt doar vreo şaizeci de kilometri pe mare), un port foarte frumos, vechi, cu patină. Cică acolo sunt şi cazinouri şi vin atât turcii unde cazinourile au fost desfiinţate prin anii 80, cât şi ciprioţii greci din sud unde nu sunt cazinouri.

Apoi am fost în Nicosia, singura capitală divizată scum din Europa, o parte greacă, o parte turcă, unde există capitala şi a unui stat şi a altuia (numai că acea republică turcă nu e recunoscută în lume decât de Turcia, în schimb ce vechea republică Cipru e membră a Uniunii Europene din 2004 şi recunoscută de toate statele lumii).

Pe mine azi m-a cucerit povestea Ciprului. Poate că informaţiile n-au venit doar tehnic ci în contexte diverse pentru că am mai avut şi o ghidă (norvegiană de origine, căsătorită cu un cipriot-grec şi licenţiată de Organizaţia cipriotă al turismului) şi din vorbe nu foarte multe am desluşit ceva.

Când ghidele nu mai vorbeau mă gândeam ce soartă a avut poporul ăsta cipriot? Sute de ani a fost cucerit de perşi, de romani, de otomani, de veneţieni (Nicosia veche s-a dezvoltat între zidurile veneţiene – se văd şi acum, sunt imense, kilometrice), de britanici. Britanicii au dominat aici vreme de aproape o sută de ani (de pe la 1870 până în 1960), prin 1920 a devenit chiar colonie britanică. Însă jos pălăria faţă de ce au lăsat, cel puţin ca şi construcţii (şi sunt sigur ca civilizaţie – ceea ce nu se vede din autocar). Am văzut din autocar o clădire în cel mai pur stil colonial britanic (şi am zărit multe altele) unde acum funcţionează o şcoală generală, e o bijuterie arhitectonică clădirea aia.

Morala e alta, pentru mine cel puţin, poporul ăsta cipriot a luptat şi, în sutele alea de ani, milenii, nu ştiu eu prea exact, s-a eliberat de perşi, de romani, de otomani, de veneţieni. După aproape o sută de ani au reuşit să se elibereze şi de britanici în 1960 (recunosc, anul e din timpul vieţii mele şi-mi place, e mai palpabil pentru mine). Şi când abia au pornit liberi, în trei zile în iulie 1974 şi trei zile în august acelaşi an, turcii i-au invadat luându-le mai mult de o treime din ţară şi uite că aşa a rămas până acum. Să lupţi vreo două mii de ani, poate mai mult, şi să fii suveran în ţara ta doar 14 ani mi se pare o soartă total nedreaptă.

Azi am trecut prin ambele republici şi se vede clar diferenţa: în nord e mai multă sărăcie (şi turcii stăpânesc acolo de peste patruzeci de ani), în evidenţă iese doar ceea ce au preluat, monumentele, istoria, biserici gotice unele sunt acum moschei, iar economic sunt la mai puţin de jumătate faţă de vechiul Cipru (care nici el nu e o putere economică).

Mi-a plăcut drumul de azi şi printre toate mi-am luat un ulcior, neşlefuit, nesmălţuit, neboit, cine l-ar vedea i s-ar părea că e într-o stare brută avansată şi aşa e.

Azi am rămas în „tabăra de bază – Larnaka town” şi culmea a fost senin toată ziua (ieri nu, când am fost în excursie). Am făcut plajă şi ultimul drum în centru (mai aveam câte ceva de luat notate pe bileţel...) iar acum constat că nu-mi încap toate în bagaj, le-oi pune apăsându-le cu genunchiul deşi nu-mi place.

M-am trezit înainte de cinci, e o regulă veche a mea, un reflex practic. M-am dat jos din pat la cinci şi zece, m-am spălat, m-am îmbăiat, aparatul foto l-am luat şi la cinci şi jumătate eram pe plajă. Plaja din faţa hotelului nu mi s-a părut „fotogenică” pentru răsărit aşa m-am dus spre nord, doar vreo două sute – trei sute de metri. Acolo a început pânda, mi se părea că am ajuns cam devreme şi în jurul capului meu se adunau sute (sute!) de musculiţe.

La cinci şi patruzeci şi două de minute a izbucnit soarele. Am făcut câteva zeci de poze din care o să aleg. Faţă de ultimul răsărit fotografiat, cel din 2 ianuarie 2015 din Paralia Keterini, aici nu mi-au mai îngheţat mâinile. Musculiţele poate se vor vedea, sau nu, însă sentimentul a fost minunat. Eram pe o terasă aparent abandonată, cu bolovani puşi la intrarea în mare, bărci pescăreşti pendulau în larg, când dintr-o dată soarele a erupt uşor, ca un coş pe un obraz. M-am aşezat pe o podea de lemn şi am început să-l fotografiez crescând, înălţându-se. Am făcut zeci de poze, vor mai rămâne câteva după selecţie.

Când el era deja sus musculiţele plecaseră (vezi de ce e bun un soare în viaţa omului?) şi eu priveam marea de jur împrejur, soarele era puternic şi galben, apa deja albastră şi simţeam că sunt cel mai fericit om din lumea asta la ora aia (şase şi puţin, vineri dimineaţa 29 mai 2015, pe pământ).

Mi-am adus aminte de textul lui Camus peste care am dat când aveam douăzeci şi ceva ani şi pe care n-a fost an să nu-l rostesc cu voce tare în orice vară, oriunde aş fi fost (pentru că au fost şi ani în care nu am ajuns la mare) până acum când am trecut de şaizeci de ani. Pe mine niciodată nu m-a plictisit să repet această „rugăciune” de vară. Acum stăteam pe podeaua de lemn ros şi vechi, aparatul foto îmi atârna de gât, simţeam mirosul valurile şi spuneam cu voce tare:

„Iubesc această viaţă cu toată fiinţa mea şi vreau să vorbesc despre ea în libertate: ea îmi dăruieşte orgoliul condiţiei mele de om. Totuşi, mi s-a spus adesea: n-avem de ce fi mândri. / Ba da, avem de ce : acest soare, şi marea, inima zvâcnind de tinereţe, trupul tău cu gust de sare şi imensul decor galben şi albastru în care dragostea se întâlneşte cu gloria. ”

M-am întors în cameră la şase şi jumătate, la şapte e masa. Doamne, de vreo două zile nu-mi mai e deloc foame, parcă e prea mult să mănânc la şapte şi jumătate seara şi la şapte dimineaţa să fie o altă masă. Şi a doua zi la fel, a treia zi tot aşa. Simt că e prea mult.

De mult timp nu-mi mai propun nimic. Trăiesc intens, simt puternic, mă emoţionez de la fapte aşa zis „fabuloase” până la „nimicuri” aparente pentru unii. Eu personal nu-mi mai propun nimic: nici să spăl geamurile, nici să duc covoarele la curăţat, nici să fotografiez un răsărit, nici chiar să plec în vacanţe. Las totul, de mulţi ani, să se întâmple, sau cum am mai spus nu depinde de mine când vine „clicul”. Citesc, mă uit în stânga în dreapta şi când ceva mă săgetează se întâmplă. Atunci ajung să spăl geamul, să trimit covoarele la curăţat, să fiu la cinci şi jumătate pe malul mării pentru a vedea un nou răsărit, să plec şi să mă întorc din vacanţe. N-am nici un merit, e doar un circuit al unor stări, întâmplări, conjuncturi, nu e nimic care pleacă de la mine, e doar o consecinţă care vine peste mine.

Am mari emoţii cu închiderea geamantanului. După ce voi încerca să mănânc ceva (până voi ajunge acasă mai sunt vreo douăzeci şi cinci de ore) mă voi duce la plajă două ore şi jumătate, mă întorc ca la unsprezece şi jumătate să pot fi jos cu bagajul.

Am plecat la unsprezece şi jumătate spre Limassol şi câteva sate din munţii Trodoos de unde aveam să mă întorc cu o cu totul altă impresie despre insula asta. Spuneam că e aridă şi nu prea bogată. Într-adevăr drumurile, mai peste tot, sunt aride, de multe ori total uscate, însă în partea muntoasă (munţi de doar o mie – o mie şase sute de metri) e altfel şi aşezările sunt de-a dreptul minunate. Ghida tot spunea de sate tradiţionale şi eu vedeam nişte localităţi cu zeci de case din piatră, piatră ce părea nouă, acoperişuri din ţiglă groasă de două degete la fel de nouă, doar străduţele erau nişte uliţe pavate cu piatră de râu pusă de regulă pe cant (nu se călca uşor).

Am văzut biserici (mai toate sunt din piatră veche aici) nu opulente dar tare frumoase, un castel medieval şi am ajuns la Limassol.

Oraşul mi s-a părut cel mai frumos din tot Ciprul. Istoria spune că, după 1974 când turcii au ocupat partea de nord inclusiv şi cel mai mare port de atunci Famagusta, ciprioţii-greci au trebuit să-şi construiască un alt port mare. Şi ăsta a fost la Limassol. Se zice că după 1974, pe locul unei mici aşezări cu câteva mii de locuitori, au construit oraşul şi portul ăsta nou. Am mers zeci de kilometri prin „zona” turistică şi mi s-a părut superbă: marea pe stânga (o mare aproape verde în amiaza zilei), plaja, şoseaua şi hoteluri, sute de hoteluri, pe dreapta. Oraşul ăsta mi-a adus aminte de atmosfera din Nisa – acolo marea era de un albastru intens, aici spre verde, acolo promenada era încărcată de istorie însă în aceeaşi structură: mare, plajă, şosea, hoteluri, Nisa e Nisa, Limassol e Limassol, însă bucuria trecerii prin ele e comparabilă.

Ultima oprire a fost în alt sat tradiţional Omodos şi a fost cel mai frumos sat pe care l-am văzut. Până a ajunge acolo am intrat din plin în munţii Troodos unde nimic nu mai era arid, totul era verde, plin de păduri.

Omodos are în centru o biserică (ni s-au spus istorii, eu refuz să le reţin în amănunt) însă a fost a nu ştiu câta biserică ortodoxă (ciprioţii greci sunt ortodocşi) în care sunt bănci unde poţi sta, cred că n-am intrat în vreo biserică unde să nu fie bănci (de fapt scaune cu cotiere, ca la teatru). Mă întreb în van, când, sau dacă vreodată, biserica ortodoxă română va pune în biserici bănci cu scaune?

Am avut o oră şi jumătate timp liber în care că am păşit şi fotografiat optzeci la sută din străduţe (ce-oi păstra voi vedea).

Am ajuns la aeroport la ora opt şi jumătate, avionul fiind programat la ora zero şi un sfert. Eu nu mă plictisesc niciodată în aeroport chiar dacă nu fac „shopping” dar mă bucură fiecare pas trecut: să ajung să las geamantanul, să trec de porţile de control (mi se pare atât de stupid să-ţi pui în tavă pieptenele, ceasul, portofelul, cureaua), să casc gura prin magazine, să ajung la poarta de îmbarcare, s-o ştiu, să ştiu unde e şi apoi să hoinăresc cu gândurile mele şi cu doar un rucsac pe umăr.

Avionul a întârziat aproape o oră aşa încât am plecat la ora unu (n-am mai zburat niciodată noaptea). Am ajuns la trei şi-un pic iar şoferul microbuzului m-a sunat când eram la bagaje. Ne-am întors la Brașov patru oameni (cu şofer cu tot) şi la şase şi jumătate eram acasă, casă, dulce casă.

Am descuiat uşa şi am văzut covoarele pufoase spălate înainte de a pleca. Mai am trei sandvişuri de pe drum, două ape minerale mici Borsec din Brașov (lăsate acasă, nu luate din Larnaka), ceva carne prin frigider, ouă, pâine, o pungă cu napolitane, două mere, o bucată de snikers și poate și altele aşa că nu mai trebuie să ies vreo zi din casă.

Trebuie să-mi selectez şi aşez pozele, să-mi rânduiesc amintirile, să-mi imaginez şi fixez împrejurile (chiar şi marginea câmpului nesfârşit e acum un împrejur, nu era ieri, dar azi este, e doar aici, la un pas).

Bună dimineaţa bucurii: oameni, gâză, mâţe, câini şi plante cu şi fără flori!

---

VIZUALIZĂRI: 3970 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI