Oameni, culori, sunete, arome… sau Moulay Ismail și saraiul cu mii de cadâne

TIPĂREȘTE

Trenul cu care am pornit din Casablanca, lasă în urmă marea la Rabat și se adâncește în câmpia arsă de soare, trecând întâi pe lângă blocuri și case cu acoperișuri blindate de antene parabolice, ocolind mici livezi sau pâlcuri de palmieri, și drumuri prăfuite înviorate de catâri încârcați cu fel și fel de mărfuri... E a cincea oara când ajung în Maroc și a treia la Meknes, dar prima când merg cu trenul în această țară. M-a speriat Abdelladif acum mulți ani, zicându-mi că e periculos, și eu l-am crezut. Până mi-am dat seama că așa e el, mai fițos, și umblă cu gelul dezinfectant în buzunar, și n-ar mânca nici mort mâncare la o tarabă pe stradă... Moha (med), în schimb, e mult mai... pământean, și când anul ăsta i-am zis că vin cu trenul, mi-a zis că foarte bine. Am luat bilete, totuși, la clasa întâi. Pe peron însă ne-am cam zăpăcit și ne-am urcat în vagon de clasa a doua. Când ne-am dat seama, am încercat să ajungem la locurile noastre. A fost tare complicat și... palpitant, și amuzant. Am luat un prim contact cu Marocul... profund;), și, de ce nu, mi-am adus aminte și de trenurile studenției mele, care arătau absolut la fel.

Ne apropiem de Atlasul Mijlociu și diferența e clară: galbenul și stacojiul lasă loc unui verde proaspăt și viu. Ne clătim ochii cu livezi și grădini nesfârșite până ajungem în capitala regiunii Meknes-Tafilalet, unul din cele patru orașe imperiale ale unei țări pline de contraste și de care mie mi se face mereu dor. Nu degeaba se organizează aici cel mai important târg cu profil agricol din toată țara: este una din cele mai bune și productive zone agricole din Maroc.

Îmi spusese Chantal că taxiul de la gara Al Amir (mai apropiată de Medina decât Gare Meknes) o să ne coste un euro, adică zece dirhami. Păi credeți că afurisitul de nene, proprietar al unui petit texi vechi și prăfuit, a vrut să lase la mai puțin de treizeci? Pe motiv că e târg și mare aglomerație în oraș, pe alt motiv că eram străinezi (asta am adăugat-o eu)... Ce să mai negociem, hai să ne urcăm, că nu murim noi la un euro, doi, și și-așa nu ne dă bon;). Vă spuneam la reviewul cu hotelul că mereu am stat în partea nouă a orașului, despărțită de medina prin râul Boukefrane. De data asta am schimbat macazul și m-am cazat în buricul târgului, ca să pot și vedea câte ceva în afara serviciului fără să depind de marocanii mei. Mi-a reușit din plin, și acum continui să mă pup ca să mă felicit;).

Imediat am simțit pe pielea noastră mulțimea, la ora aia prezentă din plin în oraș, și căldura, deși era doar sfârșit de aprilie. Arabi, bereberi, dar și multă lume din afară, se amestecau pe terase (numai ei, și întotdeauna cu fața spre stradă) sau în piețe (și ei și ele, la grămadă)... Și când te gândești că zona a fost sub ocupația romană la începutul mileniului trecut... (sper să vă pot povesti și despre ruinele de la Volubilis, din apropiere). Nu o să vă țin lecție de istorie. Atâta doar: orașul și-a trăit epoca de glorie pe vremea lui Moulay Ismail (1672-1727, ca să vă situați în timp), pe care îl găsim și-n ciorbă și-n iaurt... După ce-a murit sultanul, capitala a fost mutată la vecina Fez, unde eu încă n-am ajuns.

De vreo douăzeci de ani, Unesco a inclus frumosul oraș pe lista sa. Nu s-a înșelat: este vorba de un superb ansamblu urbanistic și arhitectonic al unei capitale din Magrebul sec. VIII, care combină într-un mod splendid elemente de design islamice și europene.

Riadul nostru se afla la trei minute de Bab Mansour, cea mai mare poartă din Maroc și Africa de nord, și una din cele mai frumoase din lume, construită pe vremea sultanului cu pricina, și unde – pe bună dreptate – toată lumea își face poze. Noi am trecut pe acolo în fiecare zi de câteva ori, și niciodată nu m-am putut abține să-i mai fac încă cinci poze;). Este o poartă imensă, care unea Piața El Hedim (și medina) cu Piața Lalla Auda, și reprezintă puterea imperială a orașului. A fost renovată prin anii nouăzeci și s-a pus în evidență verdele închis, culoarea caracteristică a Meknesului.

Pestre drum de Bab Mansour, punct de referință al orașului, se află Piața El Hedim, care s-ar traduce prin „piața ruinelor”. Este enormă și cam de aici pleacă toate străduțele souk-ului, un labirint care ne-a cam stresat puțin în ultima zi. Jemaa el Fna din Marakech este mai mare, dar clădirile care înconjoară El Hedim sunt mai omogene dacă nu mă înșel. Unul din laterale este plin de restaurante și terase. Acolo am mâncat în prima și a doua seară, și cu spectacole în direct, pe o scenă montată cu ocazia târgului. Mâncarea acolo este foarte ieftină și bună. Vă sfătuiesc, totuși, să nu vă plimbați după prânz sau cină pe straduțele din spate, unde mormane de carne și alte alimente sunt expuse în condiții... deloc igienice, ca să mă exprim elegant. Mie nu-mi place menta, dar ne-am delectat cu un ceai de mentă (sau whisky marocan) pe acorduri de muzică tradițională. E una din marile mele plăceri în Maroc, chit că e o contradicție. Viața e făcută și din de-astea, ce să facem... De asemenea, veți găsi în această piață vânzători de tot felul (lipii, după care eu sunt înebunită, suc de portocale, artizanat, etc.), acrobați, artiști stradali, care mai de care mai originali, turiști de toate națiile... Seara piața e plină ochi.

Cum te uiți spre piață de la Bab Mansour, în fundul acesteia, vezi muzeul Dar Jamaï, pe care l-am vizitat și noi într-o după amiază, contra sumei de 10 dirhami (aceasta fiind intrarea generală la toate obiectivele turistice cu plată, un lucru care chiar mi se pare excelent). Un muzeu modest, dar care mie mi-a plăcut mult, ca de fapt toate muzeele de artă etnografică pe care am norocul să le văd. Este oglinda înaltei societăți din trecutul Marocului, transformat în muzeu etnografic la sfârșitul sec. XIX. Obiectele ca obiectele (haine, bijuterii, arme...), dar una din încăperi este atât de... arabă, cu o arhitectură atât de minunată că nu m-aș mai fi lăsat dusă de acolo. Gradina nu e mare scofală, deși e liniște și pace. Dar ceea ce mi-a lăsat oarecum un pic de gust amar a fost atitudinea ghidului care, după ce a fost amabil, ne-a explicat un pic, s-a oferit să ne facă și poze, etc., s-a declarat nemulțumit și a refuzat mica noastră atenție în formă de 2 dirhami, pe motiv că e... bacșiș de copii, să-și ia bomboane!!! Deci: a luat moneda, s-a uitat la ea și, foarte ofensat, mi-a dat-o imediat înapoi și a plecat supărat. Eu inițial nu mi-am dat seama, și am întrebat ce oare s-a întâmplat. Un alt turist ne-a zis să nu ne facem griji, că și el i-a dat ceva. Când am coborât, tânarul era în gradină și l-am întrebat care e problema. Atunci mi-a zis faza cu bomboane la copii. I-am dat cinci dirhami, așa, cam în silă drept să spun. Nimeni nu mă obliga, evident. M-am gândit că pentru el poate e important, am dat și-am plecat. Dar nu mi-a plăcut atitudinea. Calul de dar nu se caută la dinți. El nu era obligat să ne dea explicații, nici noi să-i dăm bacșiș. În fine. Marocul este țara cu cea mai mare economie paralelă pe care eu am vizitat-o. Rar vezi bonuri fiscale pe unde mergi, nici dacă le ceri, cum mi s-a întâmplat mie la terasele unde am mâncat în piață.

În altă dimineață am vizitat Madrasa (școala) Bounania din apropierea Riadului. Ne tot plimbasem pe străduțele din souk, și tot treceam pe lângă ea. Este vorba de fostă instituție teologică, fondată de alt sultan, Abu Hassan Marini, și este o capodoperă a stilului hispano-maur, construită după planurile unei școli clasice de Coran: are un patio central foarte frumos, înconjurat de o galerie și o sală de rugăciuni, și un etaj cu douăzeci și șase de camere unde locuiau elevii. În funcție de mărime (oricum erau micuțe toate), ziceam: ăla de stătea aici avea note mai bune, etc. Eram singuri la ora aia acolo, ne-am strecurat prin toate colțișoarele, deși cam dărăpănată clădirea, pe alocuri aveam impresia că mă pișcă ceva purici. Era doar o impresie.

Mausoleul lui Moulay Ismail este, poate, obiectivul numărul unu din Meknes. Treci dincolo de poarta Bab Mansour și mergi pe o strada la stânga pe unde sunt parcate o mulțime de trăsuri care mai de care mai kitch, menite să plimbe și turiști, dar și miri sau alți invitați la nuntă. Este în imediata apropiere și constituie locul de odihnă al vestitului sultan, și unul din cele trei sanctuare marocane (împreună cu mormântul lui Mohamed V din Rabat și Medersa Bounania din Fez) care pot fi vizitate de nemusulmani.

Ca și curiozitate de curiozitate!! ;) Moulay Ismail a avut 888 de copii concepuți cu 550 de soții și mai bine de 4000 de concubine!!! Oh, Doamne, cum se poate (men) ține așa ceva? Nu-i era de ajuns, așa că a mai încercat să se însoare și cu Ana Maria de Borbon, fiica lui Luis XIV, pentru că era tare bun amic cu acesta din urmă. Noroc că femeia a fost cu scaun la cap!! Și dacă tot suntem la capitolul Moulay, merită menționat că acesta a protagonizat cel mai sângeros capitol din istoria orașului. Mi-a plăcut mult o frază pe care am citit-o undeva și care zicea că dacă cei patruzeci de km. de ziduri defensive ar vorbi, atunci ar povesti despre decapitări, concubine și armate întregi de sclavi creștini, într-un cuvânt despre regele războinic, cel care a reușit unificarea majorității triburilor și exulzarea străinilor stabiliți pe litoral, cu ajutorul unei armate numite Garda Neagră, formată din mai bine de o sută de mii de sclavi sudanezi.

Accesul pentru nemusulmani în interiorul mausoleului unde se odihnesc rămășițele sultanului (împreună cu una din soții și doi din copii) este limitat (noi le-am văzut pe o ferestruică, dar nu intra nimeni, nici nemusulmani, nici musulmani atunci când am fost noi), dar se poate intra în restul încăperilor, care sunt de o eleganță extraordinară. Patio din centru, exact pe unde s-ar intra în mausoleu, are în mijloc o fântână. Imaginați-vă, vă rog, arhitectură mozaicală arabă, cu o mulțime de motive islamice de mare frumusețe, și sunetul liniștit al apei. Eram desculți cu toții, trebuie să lași papucii la intrare, așa că m-am așezat pe jos și-am stat câteva minute bune. În rest, faianță colorată peste tot, dar și simplitate și sobrietate. O oază care m-a teleportat pentru scurt timp în altă epocă, oh, Doamne... Mulți marocani vizitează acest loc cu credința vindecării de diverse boli. Eu asta nu știu dacă e adevărat, dar data viitoare o să intru iar in palatul sultanului fustangiu, fie și numai pentru această scurtă călătorie în timp.

Moschei, evident, nu am vizitat niciuna. De sus, de pe terasa riadului, se vedeau frumos turnurile câtorva. Cea mai apropiată de unde am stat este Moscheea Nejjarine, din sec. X, situată în centrul medinei, și despre care proprietarul unui restaurant unde am mâncat într-o seară ne-a spus că a ars acum ceva timp. Marea Moschee e cu un secol mai nouă, iar Moscheea Jamaï Roua e ceva mai recentă, de pe la 1800. Pe lânga prima treceam în fiecare zi când ne plimbam prin labirint, este în apropiere de madrasa, și ne uitam curioși la lumea care intra sau ieșea de la slujbă, bărbați pe o parte, femei pe altă parte.

Prin curtea Palatului Regal treceam de două ori pe zi, pentru că târgul se ține în apropiere. Prima dată am început ca disperații să facem poze. Era plin de poliție cu fel și fel de uniforme, și au început să strige la noi, ne-au chemat la ei și ne-au pus să ștergem pozele în care apăreau ei. După care s-au dat frumos la o parte și ne-au rugat să refacem poza. În incinta târgului se află și lacul Agdal, artificial, realizat tot pe vremea lui Moulay cu scopul de a iriga gradinile din oraș. A fost el afurisit, dar a construit mult și frumos în timpul domniei.

Tot plimbându-vă prin oraș, veți mai trece pe lângă sau vedea și alte porți (Bab Lakhmis, Bab Berdaine) care văzute seara, mai ales, sunt o splendoare; hambarele și grajdurile lui Moulay Ismail (ce ciudat, nu? , că toate erau ale lui;)), închisoarea Cara, subterană (eu acolo n-am ajuns) sau grădinile sultanilor.

În apropiere de Meknes, la mai puțin de treizeci de km., se pot vizita ruinele fostului oraș roman Volubilis, patrimoniu Unesco, și orașul Moulay Idriss, aproape de ruine, așezat pe o colină cu priveliști superbe, un loc sfânt pentru musulmani. Am fost și noi în ultima zi, sper să reușesc să pun pe hârtie într-o bună zi. Ambele se pot vizita într-o dimineață.

De asemenea, mi-ar plăcea să vă vorbesc într-o bună zi despre gastronomia lor, atît de plină de contraste, de variată și de condimentată. Este mult de spus, eu am fost de-a lungul anilor în mai multe restaurante, și în companie maură, și europeană, și singură. Mâncarea lor îmi place, și acum am descoperit locuri noi în Versaille-ul marocan, cum mai este numit Meknesul. Prețurile sunt mai bune decât în alte părți, și se spune că și lumea e mai amabilă aici. Orice-ar fi, nu ratați sucurile proaspete de portocale vândute, ca peste tot în Maroc, la orice colț de stradă, ieftine ca braga și bune tare.

În privința cumpărăturilor, nu este paradisul acestora, dar e mai ieftin ca vecinul Fez de exemplu. Medina e plină de magazine de haine tradiționale și covoare, de încălțminte și alte produse tipice. Soukul începe lângă muzeul Dar Jamai și este absolut la fel ca orice alt souk musulman. Dacă vă place negocierea la sânge, aici este locul perfect. Noi ne-am plimbat de câteva ori, pentru că partea acoperită începea la câțiva metri de riadul unde am stat. Acolo am găsit tricoul cu “Am fost acolo”;) pe care i-l cumpar lu’ fi-miu mereu. Din piață am luat un set de mileuri și servețele pentru ceai, și femeia în vârstă care mi le-a vândut, m-a pupat de m-a albit, ăsta fiind unul din momentele care-mi vor rămane pe vecie întiparite în minte și… pe obraji. Magneții și alte suvenituri le-am luat de la o tarabă din fața mausoleului, unde erau un pic mai ieftine ca la Bab Mansour (deși erau trei pași distanță), iar domnul de acolo m-a întrebat zâmbitor daca “colegu’” e marocan. De atunci, din când în când pe R. îl strig Musti (alint de la Mustafa). C-așa e el, cu sânge pur de Cid Campeador, și fără pic de sânge maur prin vene. Că e el mai negricios la culoare, acu’ ce să-i facem, da’ e rasă pură, de-asta nimeni n-are nicio îndoială;). În ultima seară și plimbare prin soukul în aer liber ne-am cam stresat că faceam doi pași în cinci minute, și nu prea mai suport acest tip de aglomerații. Oricum, seamănă un pic cu un târg duminical din Spania, doar ceva mai gălăgios și mai pitoresc.

Ce mai puteți face în Meknes? Experiența la hammam o recomand din tot sufletul, însă numai celor dornici de trăiri autentice, capabili să treacă peste detalii de ordin... igienic (a se citi reviewul respectiv: vezi impresii, dar nici nu vă gândiți că e murdar: marocanii se consideră mult mai curați decât noi, europenii).

Nu am fost nici la Fez nici la Rabat încă, dar n-aș putea alege, de exemplu, între Meknes sau Marrakech (ca Agadirul și Casablanca nu sunt orașe imperiale). Oricum, eu mă întorc mereu cu drag la vecinii de peste… strâmtoare;). Iar Meknesul, sau orașul celor o sută de minarete, este de luat în seamă în organizarea unei posible vacanțe în Maroc.

P. S. Ce-o fi, ce n-o fi… ca și anecdotă: când am mers să donăm sânge în luna iunie, văzând medicul rubrica cu țările vizitate în ultimele luni, ne-a spus să revenim la minim patru luni de la această călătorie, fără să ne dea prea multe explicații. Nici nu le-am căutat;). Dar niciodată nu m-am vaccinat înainte de Maroc, și iar niciodată nu m-am îmbolnăvit de ceva.

---

VIZUALIZĂRI: 4409 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI