Belgradul în culorile toamnei

TIPĂREȘTE

Nu ne gândisem niciodată să vizităm Belgradul. Nu făcea parte din planurile noastre de vacanţă... până într-o zi de octombrie din toamna anului trecut când am primit un telefon din partea agenţiei de turism cu care colaborăm de multă vreme. Am aflat că organizează o excursie de patru zile la Belgrad în prima parte a lunii noiembrie, la solicitarea unui grup mare care ocupa cam trei sferturi din autocar. Pentru locurile rămase libere reprezentantul agenţiei a contactat clienţii fideli şi a reuşit să găsească amatori, oferta fiind după părerea mea tentantă-150 euro de persoană trei nopţi de cazare cu mic dejun la un hotel de trei stele, drumul cu autocarul Bucureşti-Belgrad şi înapoi acasă, transport în Belgrad către principalele obiective turistice, ghid din partea agenţiei, ghid local în capitala Serbiei.

Pentru noi excursia s-a nimerit cum nu se putea mai bine, era planificată chiar în perioada în care eram programaţi în concediu. Am acceptat oferta cu o uşoară ezitare având în vedere că Belgradul nu era chiar oraşul visurilor mele... Mai trebuie să vă spun că nu sunt încântată de excursiile organizate cu grupuri mari de turişti şi urăsc drumurile lungi cu autocarul. Pe de altă parte, soţului meu îi plac astfel de excursii... Cum de vreo 20 de ani acceptă tot ce propun eu în materie de vacanţe m-am hotărât ca de astă dată să-i fac pe plac şi să mergem la Belgrad cu autocarul. N-am regretat nicio clipă alegerea făcută, am suportat foarte bine drumul iar Belgradul s-a dovedit a fi mult peste aşteptările mele!

Am plecat pe 6 noiembrie, la ora 7 dimineaţa din parcarea de la intrarea principală în Parcul Tineretului, peste drum de casa noastră. Reprezentantul agenţiei ne-a fost ghid pe tot parcursul călătoriei, rezolvând problemele mărunte, inerente unei excursii cu un grup numeros. Ne aştepta un drum de circa 600 km. pe care l-am parcurs în 12 ore, cu multe, multe opriri. Traseul pe care am mers: Bucureşti - Piteşti - Slatina - Craiova - Drobeta Turnu Severin - Golubac - Belgrad. Am oprit o oră la un motel cu autoservire în apropiere de Craiova pentru masa de prânz. Chiar dacă motelul nu arată grozav, este curat şi se mănâncă bine la preţuri rezonabile. Popasurile de 15 minute anunţate de şofer la Piteşti, Balş, Craiova, Drobeta s-au lungit exagerat de mult spre exasperarea turiştilor disciplinaţi, a şoferului şi a reprezentantului agenţiei care cu umor şi diplomaţie a aplanat toate conflictele.

Dacă drumul până la Craiova poate fi catalogat drept plictisitor, după ce am trecut de capitala Olteniei pădurile de foioase ne-au răsfăţat cu cele mai frumoase culori ale sfârşitului de toamnă iar după ce am ajuns la Dunăre am pătruns intr-un tărâm de vis, greu de descris în cuvinte. Am trecut rapid graniţa prin punctul de frontieră de la Porţile de Fier, cartea de identitate fiind suficientă chiar dacă Serbia nu este ţară membră a Uniunii Europene. Nu este indicat să schimbaţi bani la casa de schimb valutar din vamă, este mult mai avantajos să faceţi această operaţiune în drum spre Belgrad, la Golubac. Îmi permit să vă sfătuiesc să luaţi la dumneavoastră euro sau dolari, noi am plecat de acasă cu lei şi cu cardurile dar la Golubac nu schimbau lei iar bancomat există cu siguranţă dar n-am avut timp să-l căutăm. N-a fost o problemă pentru noi, mâncasem în România, aveam în traistă apă, cronţănele şi cam tot ce ne-ar fi trebuit pe drum. Nici în Belgrad casele de schimb valutar nu primesc lei dar am scos fără probleme dinari sârbeşti de la bancomat şi am plătit cu cardul în mai multe magazine.

Imediat ce am trecut pe malul sârbesc al Dunării am dat cu ochii de un panou de mari dimensiuni ce înştiinţează turiştii că se află pe teritoriul Parcului Natural Djerdap care împreună cu Parcul Natural Porţile de Fier de pe malul românesc formează un ecosistem unitar, propus pentru a fi inclus în patrimoniul mondial UNESCO.

Parcul Natural Djerdap se poate lăuda cu cea mai veche istorie geologică din Europa, fiind cel mai mare muzeu arheologic şi natural în aer liber de pe continentul nostru. În această zonă a fost descoperită o aşezare mezolitică, Lepenski Vir, mai bătrână de 7000 de ani. Pe teritoriul Parcului Natural Djerdap sunt concentrate cele mai multe monumente istorice de pe Dunăre din timpul stăpânirii romane. Peste 1100 de specii vegetale alcătuiesc flora acestei zone printre care se numără relicte terţiare ce au supravieţuit erei glaciare până în zilele noastre, cele mai cunoscute fiind liliacul, alunul turcesc, laurul, tisa, clocotişul. Practic, vegetaţia de pe malurile Dunării scrie istoria florei de la terţiar până in prezent. Aici există şi unele specii rare, Clisura Dunării fiind singurul loc din lume în care creşte laleaua cazanelor.

Deşi am plecat din Bucureşti pe o vreme rece şi ploioasă, firească de altfel în luna noiembrie, am avut norocul să străbatem defileul Dunării însoţiti de razele unui soare primăvăratic ce făcea să strălucească apele bătrânului fluviu. Nu ştiai de ce să te minunezi mai întâi, de nuanţele calde în care toamna pictase frunzele copacilor, de drumul cu diferenţe surprinzătoare de altitudine şi tunele ce străbat pereţii stâncoşi ai muntelui, de fascinantul fluviu care a croit între România şi Serbia cel mai spectaculos şi mai lung defileu din Europa.

Aş fi vrut ca cei aproximativ 100 km în care şoseaua şerpuieşte pe malul Dunării să nu se termine prea curând... Valea celui mai vechi şi mai mare fluviu eroziv al Europei, compusă din două canioane, trei clisuri şi trei cazane lasă în memoria călătorului imagini imposibil de uitat. Între Balcani şi Carpaţi albia Dunării este cea mai îngustă şi mai adâncă de pe întreg traseul său european, născută din efortul uriaş al fluviului care se luptă să scape din strânsoarea muntilor pentru a-şi continua apoi nestingherit drumul spre mare. Ei... dar cum totul se plăteşte în viaţă am plătit şi noi pentru pauzele prelungite mult peste limita permisă şi şoferul a trebuit să recupereze întârzierea, grăbindu-se chiar în cea mai frumoasă porţiune a drumului. Nu l-am convins să oprească nici măcar la locul de belvedere amenajat în dreptul Mânăstirii Mraconia şi a chipului lui Decebal sculptat în stâncă pe malul românesc al Dunării. Neînduplecat de rugăminţile noastre, şoferul ne-a anunţat că următoarea oprire şi singura pe teritoriul Serbiei până la Belgrad va fi la Golubac.

Sincer, eu mă aşteptam să oprim la Cetatea Golubac dar am trecut ca fulgerul prin tunelul săpat în stânca pe care se înalţă fortăreaţa medievală, locul nostru de popas fiind orăşelul Golubac, la vreo patru km. de cetate. Am observat doar că se lucrează la restaurarea acestui monument istoric de importanţă excepţională. Dacă mergeţi cu autoturismul merită să opriţi şi să admiraţi cetatea ce se oglineşte în apele Dunării despre care se crede că a fost construită pe la începutul secolului al XIV-lea pe locul unui castru roman. Nu se ştie cine anume a înălţat această fortăreaţă dar cu certitudine a avut o mare importanţă strategică, fiind disputată şi cucerită pe rând de turci, bulgari, unguri, sârbi, austrieci până în anul 1867 când a fost predată prinţului sârb Mihailo Obrenovici III, a cărui statuie aveam s-o vedeam ziua următoare în Piaţa Republicii din centrul Belgradului.

La Golubac am oprit pentru 40 de minute, timp suficient pentru schimb valutar, fumat, mici cumpărături. Cum noi nu fumăm, lei nu primeau la casa de schimb şi nu aveam nevoie de nimic de la magazinaşele din centrul oraşului am profitat din plin de pauză pentru o plimbare pe faleza Dunării, curată şi frumos amenajată. La Golubac fluviul are o lăţime impresionantă. Am avut pentru o clipă impresia că ne aflăm la ţărmul mării... M-am gândit cu nostalgie la zilele calde de vară şi mi-am imaginat cât de plăcut ar fi să leneveşti la o terasă, admirând Dunărea... Deşi între România şi Serbia este o diferenţă de fus orar de numai o oră am încercat o senzaţie stranie în momentul în care am constatat că nu era încă ora 16 şi totuşi începea să se întunece. Probabil în timpul primăverii şi verii când zilele sunt lungi nu m-ar fi deranjat în niciun fel diferenţa de fus orar. Oricum, l-am înţeles pe şofer de ce se grăbea şi îi boscorodea pe cei care se lăsau aşteptaţi!

Am spus la revedere Dunării şi ne-am continuat drumul spre Belgrad. De la Golubac până în capitala Serbiei mai sunt circa 130 km dar autostrada ne-a ajutat să parcurgem destul de rapid o bună parte din drum. Am ajuns la Belgrad pe întuneric dar oraşul ne-a întâmpinat cu luminile turnului Avala care se văd de la mare distanţă, cu podurile ce strălucesc feeric peste Dunăre şi Sava şi clădirile monumentale iluminate discret. Încă nu m-am putut hotârî dacă Belgradul este mai frumos la lumina zilei sau noaptea când pare un oraş de poveste...

Am ajuns la hotelul Centar Balasevic din cartierul Rakovica pe la ora 19, eram aşteptaţi şi am fost cazaţi imediat. Ne-am declarat pe loc mulţumiţi de primire şi de condiţiile oferite. Am avut camere în aripa veche a hotelului, modest dar curat iar dimineaţa am constatat cu plăcere că micul dejun este foarte bun, mult peste confortul camerelor. Având în vedere că n-am stat în camere decât în timpul nopţii, n-am avut nicio obiecţie cu privire la cazare. Singurul motiv de nemulţumire ar fi putut fi putut fi poziţionarea hotelului, mult prea departe de centrul Belgradului, dar cum am avut la dispoziţie autocarul care ne-a dus la principalele obiective turistice am şters de pe listă şi acest posibil motiv de cârcoteală.

O parte a turiştilor au găsit resursele necesare pentru o primă plimbare de seară în centrul Belgradului. Recepţionera ne-a avertizat în privinţa taximetriştilor care încarcă serios nota de plată a turiştilor străini (nu ştiu dacă este adevărat sau nu pentru că nu am testat pe pielea noastră) iar până în centru trebuia să călătorim cu două autobuze. Ne-am declarat osteniţi şi am rămas împreună cu o mare parte din grup la hotel. Era o seară plăcută aşa că am mâncat fără grabă în grădina de vară a hotelului apoi am dormit duşi, pregătindu-ne pentru o nouă zi în care urma să facem cunoştiinţă, la lumina soarelui, cu Belgradul.

După un mic dejun proaspăt şi gustos încheiat cu o cafea bună, pe la 9 dimineaţa ne-am îmbarcat în autocar şi am pornit spre cea mai mare biserică ortodoxă din lume, Catedrala Sf. Sava, despre care locuitorii Belgradului spun că poate fi văzută din oricare colţ al oraşului.

În faţa catedralei ne-a aşteptat doamna Lila, de origine aromână. Într-o amuzantă combinaţie de cuvinte aromâneşti, sârbeşti şi româneşti ne-a povestit despre Belgrad şi obiectivele sale turistice, ghidându-ne cu farmec şi delicateţe timp de două zile prin oraşul pe care simţi că-l iubeşte din tot sufletul.

Primul loc din centrul Belgradului pe care am păşit a fost Colina Vracear, acolo unde turcii conduşi de Sinan Paşa au zdrobit rebeliunea sârbă din aprilie 1594 şi au incendiat moaştele Sfântului Sava Nemanja, cel mai iubit sfânt al Serbiei şi Muntenegrului, venerat şi de popoarele Bulgariei şi Macedoniei.

Sfântul Sava al Serbiei s-a născut într-o familie nobilă, bogată şi credincioasă fiind fiul cel mai mic al marelui despot sârb Ştefan Nemanja care a domnit între anii 1170-1196. Încă din tinereţe Rastko Nemanja s-a călugărit la Mânăstirea Sf. Pantelimon de la Muntele Athos sub numele de Sava. Tatăl său a încredinţat soarta Serbiei fiului său Ştefan şi l-a urmat pe Sava la Muntele Athos, călugărindu-se la rândul său sub numele de Simion. Mama Sfântului Sava, Ana (fiica împăratului bizantin Roman) a ales aceeaşi cale şi s-a călugărit, primind numele de Anastasia. Sfinţii Sava şi Simion au ctitorit Mânăstirea Hilandar de la Muntele Athos, multe biserici, mânăstiri şi şcoli în întreaga Serbie.

Devenind primul Arhiepiscop al Serbiei, Sfântul Sava a străbătut ţara propăvăduind creştinismul ca un adevărat apostol, contribuţia sa la formarea culturii şi a conştiinţei naţionale a poporului sârb fiind hotărâtoare. Sfântul Sava a plecat la Ceruri în anul 1236 în cetatea Târnovo-Veliko Târnovo de astăzi-fiind aşezat în Biserica Sfinţilor 40 de Mucenici iar un an mai târziu a fost mutat în Serbia, la Mânăstirea Milesevo. În Vinerea Mare a anului 1594 turcii au jefuit Mânăstirea Milesevo, au furat moaştele Sfântului Sava şi le-au incendiat pe Colina Vracear, pe 27 aprilie (10 mai) 1594. Până în zilele noastre s-au păstrat fragmente din veşmântul Sfântului Sava, aflate într-o criptă din măreaţa catedrală care-i poartă numele.

Credinţa sârbilor nu a putut fi înfrântă, Sfântul Sava a rămas veşnic în sufletul poporului său care a continuat vreme de sute de ani să se roage pe Colina Vracear. Ideea construirii unei catedrale în acest loc exista de secole dar autorităţile otomane s-au opus realizării ei. Abia după ce Serbia şi-a cucerit independenţa, la sfârşitul secolului al XIX-lea, a fost o ridicată pentru prima dată o bisericuţă pe Colina Vracear, reconstruită după câteva decenii. Albă, cu linii armonioase, de dimensiuni medii, această biserică pare astăzi nespus de mică prin comparaţie cu uriaşa Catedrală care a fost înălţată alături.

Pe 10 mai 1939 –ziua arderii moaştelui Sf. Sava-s-a pus piatra de temelie a catedralei ce urma a fi clădită după proiectele arhitecţilor Aleksander Deroko şi Bogdan Nestorovici. După bombardamentele aviaţiei germane asupra Belgradului din aprilie1941 lucrările abia începute au fost sistate, singura realizare fiind fundaţia catedralei. Armatele naziste apoi cele sovietice au transformat acest loc sfânt al Belgradului în parc auto iar după război a fost folosit ca depozit.

Lucrările au fost reluate abia în 1984 iar în prezent exteriorul celei mai mari biserici a lumii ortodoxe este terminat. Faţada este placată cu marmură şi granit dar în interior lucrările continuă. De la Doamna Lila am aflat că sârbii spun adeseori că vor mai trece o sută de ani până când interiorul catedralei va fi decorat în întregime cu mozaic.

Mai mare decât Sfânta Sofia din Constantinopol şi decât Iisus Mântuitorul din Moscova, Catedrala Sf. Sava are o suprafaţă de 3500 mp la care se adaugă cele trei galerii de 1500 mp de la primul nivel şi o galerie mai mică la al doilea nivel. La slujbă pot participa 10.000 de credincioşi şi 800 de corişti. Cel mai înalt punct al catedralei are 134 metri iar pe bolţi sunt aşezate 18 cruci aurite, cea de pe turla principală măsurând 12 m. Cele 49 de clopote ale catedralei vestesc întregului oraş sărbătorile religioase. Ghida noastră ne-a povestit că cel mai greu moment al construirii catedralei a fost ridicarea domului central acoperit cu aramă ce cântăreşte 4000 tone, construit în întregime jos, având montată şi crucea de 12 m. Această operaţiune dificilă a durat 40 de zile.

Dincolo de cifre şi clasamente, în momentrul în care am păşit în Catedrala Sf. Sava am fost copleşită de spaţiul imens dar în acelaşi timp armonios. Cei mai voinici oameni par nişte furnicuţe... Catedrala este întradevăr uriaşă, este nevoie de timp, efort titanic şi foarte mulţi bani pentru decorarea catedralei dar sunt sigură că perseverenţa sârbilor va birui toate obstacolele.

Plimbându-ne prin parcul din faţa catedralei Sf. Sava am remarcat statuia din bronz a eroului naţional Karadorde (Caragheorghe), opera sculptorului S. Stojanovici. Conducător al mişcării de eliberare naţională a Serbiei de sub ocupaţia turcească, Dorde Petrovici a fost asasinat în iulie 1817 din ordinul prinţului Miloş Obrenovici. Capul său a fost trimis sultanului ca semn al loialităţii prinţului faţă de puterea otomană. Setea nemăsurată de putere, orgoliile, trădările... nu lipsesc nici din istoria poporului sârb vecin...

De la Catedrala Sf. Sava autocarul ne-a dus la următorul obiectiv turistic din programul zilei, Parcul Kalemegdan. Nu ştiu din ce motiv (nu cred că există unul logic), autocarul nostru nu a fost primit în parcarea amenajată, de altfel aproape goală, din apropierea Grădinii Zoologice. La sugestia Doamnei Lila, şoferul a plecat să caute un alt loc de parcare urmând să ne adune spre seară, la ora 18, din Piaţa Republicii. Aşa cum aveam să constatăm şi ziua următoare, parcarea autocarelor este o problemă în centrul Belgradului dar ne-am descurcat foarte bine până la urmă... Ne-am plimbat mai mult pe jos prin oraş astfel încât am avut ocazia să privim în voie clădirile, oamenii, vitrinele magazinelor, să poposim la câte o terasă pentru o cafea, o bere, o prăjitură... Mai ales că preţurile sunt mult mai mici decât cele din centrul Bucureştiului iar toamna ne-a răsfăţat cu cele mai frumoase zile de noiembrie!

Platoul din jurul Cetăţii Belgradului a fost transformat în parc în anii 80 ai secolului al XIX-lea din iniţiativa prinţului Mihailo Obrenovici, după planurile primului urbanist sârb Emilijan Iosimovici. În 1890 administraţia militară a predat parcul către Primăria oraşului Belgrad. Primarul din acea vreme, Nikola Pasici, a aprobat alocarea unor fonduri importante pentru tranformarea Parcului Kalemegan (considerat centrul istoric al Belgradului) în cel mai mare şi mai frumos parc al oraşului.

Chiar dacă ai petrece o zi întreagă în Kalemegdan tot n-ai avea timp suficient pentru toate muzeele şi celelalte obiective turistice amplasate în spaţiul generos al parcului. Cele mai cunoscute sunt Muzeul Militar, Grădina Zoologică, Planetariul, Observatorul Astronomic, Turnul Nebojsa... Expoziţii de artă, locuri de joacă pentru copii, terenuri de sport, restaurante... nu este de mirare că Parcul Kalemegdan este unul dintre locurile preferate de plimbare ale belgrădenilor şi o veritabilă atracţie turistică pentru străini.

Capitala Serbiei este vegheată de la înălţime de Pobednik (Victor), monumentul din bronz şi piatră creat de sculptorul sârb Ivan Mestrovici pentru a comemora victoria sârbilor împotriva Imperiului Otoman şi a celui Austro-Ungar. Platoul pe care este amplasat Pobednik este cel mai căutat punct de belvedere al Parcului Kalemegdan de unde turişti şi belgrădeni deopotrivă privesc fascinaţi confluenţa Dunării cu Sava. Am făcut şi noi fotografii, ca toată lumea din jurul nostru, din păcate cam puţine pentru că bateriile aparatului foto ne-au lăsat tocmai când am ajuns la Cetatea Belgradului... Am învăţat cu această ocazie că trebuie să am în geantă baterii de rezervă! Doamna Lila ne-a îndemnat să privim dincolo de confluenţa Dunării cu Sava, spre Novi Beograd şi orăşelul Zemun, astăzi parte componentă a capitalei sârbilor.

Zidurile Cetăţii sunt mărturia istoriei îndelungate şi zbuciumate a Belgradului. Săpăturile arheologice au scos la iveală ziduri romane peste care au fost construite fortificaţii sârbeşti, turceşti şi austriece. Oraşul este însă mult mai bătrân, fiind întemeiat în secolul IV Î. Hr. de celţi care au învins triburile dacilor şi tracilor ce locuiau pe acest teritoriu. În sec. I-II d. Hr. datorită importanţei strategice excepţionale romanii au cucerit întreaga zonă şi au ridicat un castru puternic denumit Singidunum (după numele vechi dat de celţi, Singidun). Cetatea a fost distrusă de mai multe ori de năvălirile popoarelor migratoare.

Numele slav Beligrad-Oraşul Alb-este consemnat pentru prima oară în anul 878, în timpul stăpânirii Primului Imperiu Bulgar. În Evul Mediu Cetatea Belgradului a fost scena multor războaie, fiind stăpânită succesiv de bizantini, franci, bulgari, unguri şi sârbi. La începutul sec. al XIV-lea despotul sârb Ştefan Lazarevici stabileşte capitala principatului său la Belgrad care devine un oraş medieval înfloritor.

Dacă vă plimbaţi prin Cetatea Belgradului veţi observa o placă din marmură ce comemorează un eveniment crucial din istoria Cetăţii şi a lumii creştine, cu rezonanţă aparte pentru noi, românii. Este comemorată victoria oştirii creştine conduse de Iancu de Hunedoara împotriva armatei otomane a Sultanului Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului- iulie 1456. Din păcate adevărul istoric nu este respectat, Iancu de Hunedoara este numit Janos Hunyadi şi considerat... maghiar.

Cetatea Belgradului a fost cucerită de turcii conduşi de Soliman Magnificul în 1521, rămânând sub stăpânirea Imperiului Otoman până în 1867, cu scurte perioade în care a revenit austriecilor şi sârbilor.

Cea mai mare parte a grupului nostru a dorit să viziteze Muzeul Militar. Eram destul de obosită şi cum muzeele militare nu mă atrag din cale-afară am preferat să mă odihnesc pe o băncuţă, răsfăţată de soarele blând al sfârşitului de toamnă. Soţul meu renunţat şi el să viziteze muzeul, din solidaritate cu mine... drept pentru care am ne-am plimbat printre tunuri şi alte maşinării de război expuse în aer liber şi am picotit la soare în aşteptarea colegilor noştri de călătorie. Liniştea, lumina specifică zilelor frumoase de toamnă târzie, frunzele arămii, atmosfera romantică a uneia dintre bătrânele cetăţi ale Europei... Clipe pe care nu le vom uita uşor...

N-am regretat niciun moment hotârârea de a “sări” vizita la Muzeul Militar dar îmi pare rău că n-am ajuns la cele două biserici ortodoxe aflate lângă Poarta Zindan, în apropierea zidurilor Cetăţii Belgradului. Am pierdut momentul în care câteva doamne însoţite de ghidul nostru din România au plecat spre Biserica Ruzica şi Capela Sveta Petka. Ne-au adus şi nouă apă sfinţită de la Sveta Petka (Sf. Parascheva din Balcani). Ne-au povestit despre Biserica Ruzica închinată Naşterii Maicii Domnului, construită pe locul unei vechi biserici din vremea despotului Ştefan Lazarevici, distrusă de turci în 1521 când au cucerit Cetatea Belgradului. Biserica reconstruită, folosită ca depozit de armament în sec. al XVIII-lea şi ca biserică militară în veacul următor a fost grav avariată în timpul primului război mondial. În perioada interbelică Biserica Ruzica a fost refăcută cu contribuţia financiară a văduvelor de război. Candelabrele unicat sunt confecţionate manual de soldaţii sârbi mobilizaţi pe Frontul de la Salonic în primul război mondial din săbii, ţevi de tun, bucăţi de ghiulele şi împodobite cu cartuşe de gloanţe.

Am crezut că ne vom îndrepta spre Biserica Ruzica şi Capela Sveta Petka după ce majoritatea grupului va termina vizita la Muzeul Militar. Cum printre noi s-au aflat mulţi pasionaţi de istorie militară vizita s-a prelungit mai mult decât ne-am fi aşteptat... Trecuse de ora prânzului şi multora li se făcuse foame... Am hotârât cu toţii să ne îndreptăm spre principala arteră pietonală a Belgradului, Knez Mihailova unde puteam găsi o mulţime de cafenele, patiserii, restaurante, pentru toate gusturile şi buzunarele.

Am părăsit Cetatea Belgradului cu regretul că nu am reuşit să văd bisericile... Sper să revin într-o zi... Am ieşit din cetate pe sub Poarta Stambol, am trecut linia de tramvai şi iată-ne la plimbare pe Knez Mihailova, cea mai scurtă cale de la Kalemegdan la Piaţa Republicii şi Piaţa Terazije.

Cele mai multe dintre clădirile elegante de pe Knez Mihailova au fost construite în jurul anului 1870 şi au aparţinut celor mai bogate şi influente familii din Belgrad. Astăzi Knez Mihailova, considerată a fi una dintre cele mai frumoase zone pietonale din Europa de Est, este protejată prin lege. Doamna Lila ne-a făcut cunoştinţă cu cele mai cunoscute clădiri de pe această stradă, fiecare având povestea ei... Biblioteca Oraşului Belgrad funcţionează în clădirea hotelului Srpska Kruna, construit în 1869. În casa avocatului Marko Stojanovici se află în prezent Galeria Academiei de Arte Frumoase iar hotelul Rusija a devenit clădire de birouri. Casa Hristina Kumanudi, una dintre cele mai frumoase de pe Knez Mihailova, a aparţinut bancherului de origine greacă Jovan Kumanudi şi a fost sediul Ambasadei Belgiei şi Marii Britanii.

La parterul clădirilor de pe Knez Mihailova sunt magazine de lux, bănci, galerii de artă, librării, cafenele, restaurante, cofetării iar bancomate veţi găsi la fiecare sută de metri. Cum vremea era foarte frumoasă terasele nu duceau lipsă de clienţi... Pentru a avea cât mai mult timp de plimbare am renunţat să mâncăm la restaurant, o plăcintă mare şi gustoasă fiind suficientă. Ne-am odihnit şi noi la o terasă şi am constatat că preţurile sunt mai mici decât în centrul Bucureştiului, pentru o bere sârbească Jelen şi o apă tonică am plătit cam 9 lei în banii noştri.

Am intrat în cea mai dichisită librărie de pe Knez Mihailova în căutarea unui album cu imagini din Belgrad pe care să-l ducem alor noştri acasă. Am constatat oftând că Belgradul are o zonă pietonală frumoasă, curată, cu clădiri impecabil restaurate iar Bucureştiul meu nu are... Eiii, dar nici Belgradul nu are librării atât de frumoase ca Bucureştiul... Totuşi am găsit albumul pe care îl doream, l-am adus cu grijă acasă, l-a răsfoit toată familia apoi a poposit cuminte pe raftul din bibliotecă până la Întâlnirea Am Fost Acolo de la Predeal când l-am dăruit din suflet şi fără păreri de rău la tombolă. Dacă aş fi ştiut, aş fi cumpărat două albume... Data viitoare...

Mai era timp până la ora 18 (stabilită pentru întânirea la autocar) aşa că am luat-o pe una din străzile laterale ce pornesc din Knez Mihailova şi am ajuns în Piaţa Studenţilor-Studentski Trg. Aici se află Casa Căpitanului Mişa, construită între anii 1858-1863 de negustorul aromân Mişa Anastasievici, despre care se spunea că ar fi fost cel mai bogat om din Serbia vremurilor sale. Palatul cu 365 de încăperi, opera unui arhitect ceh, a fost dăruită de Mişa Anastasievici poporului sârb pentru a fi folosită în scop cultural şi educativ. În prezent aici se află Facultatea de Filosofie şi Rectoratul Universităţii din Belgrad.

Mişa Anastasievici, supranumit Căpitanul Dunării, deţinea 74 de corăbii cu care transporta pe Dunăre sare din ocnele Ţării Româneşti. A agonisit din comerţ o avere fabuloasă din care a păstrat o mică parte pentru familia sa, restul împărţind-o sârbilor şi românilor. Pe la jumătatea secolului al XIX-lea a cumpărat moşia Clejani din judeţul Giurgiu unde a ridicat un palat (copia la scară redusă a celui din Belgrad), o biserică şi prima şcoală de arte şi meserii din România. Construia case pentru săraci, dăruia tinerelor familii pământ, bani şi vite. Vreme de 30 de ani a întreţinut peste 100 de copii anual la şcoala sa. A împrumutat la nevoie cu bani Guvernul României. Mare patriot şi filantrop, Mişa Anastasievici a fost iubit de sârbi şi români devenind un adevărat erou al celor două popoare.

Conacul de la Clejani, celebru datorită balurilor la care cântau cele mai faimoase orchestre vieneze, a primit vizita multor personalităţi ale vieţii culturale şi politice româneşti. Regele Carol I venea adeseori la Clejani pentru a-l întâlni pe Mişa Anastasievici. În timpul comunismului conacul şi şcoala au fost distruse, singura care a supravieţuit a fost biserica pictată de Gheorghe Tattarescu în cripta căreia se află înmormântat Mişa Anastasievici.

Din Piaţa Studenţilor ne-am îndreptat spre Piaţa Republicii, punctul de întâlnire fiind statuia prinţului Mihailo Obrenovici. Trg Republike este pentru belgrădeni locul demonstraţiilor şi mitingurilor la fel cum este Piaţa Universităţii pentru bucureşteni. Statuia ecvestră din bronz a prinţului Mihailo Obrenovici este realizată în anul 1882 de sculptorul italian Enrico Pazzi. Mâna întinsă a prinţului indică turcilor drumul spre Istanbul. Prinţul Mihailo Obrenovici a transformat Serbia în cea mai mare putere militară din Balcani, forţând Imperiul Otoman sa-şi retragă armata din Belgrad şi alte oraşe sârbeşti. A stabilit o alianţă cu patru state din zona Balcanilor-Bulgaria, România, Grecia şi Muntenegru -în vederea unei ofensive puternice împotriva Imperiului Otoman dar a fost asasinat tocmai când pregătirile de război au fost definitivate.

Cât timp am aşteptat autocarul în Trg. Republike am remarcat Teatrul Naţional, construit în 1869 la iniţiativa prinţului Mihailo Obrenovici, cu elemente inspirate din arhitectura Scallei din Milano şi Muzeul Naţional care se afla în renovare.

Cei mai tineri din grupul nostru au rămas în centru, urmând să se întoarcă la hotel cu mijloacele de transport în comun dar cei mai mulţi(între care ne-am numărat şi noi) au preferat să revină la hotel cu autocarul. În drum spre cartierul Rakovica am făcut un tur al oraşului, având posibilitatea să admirăm şi zonele din centru pe care nu reuşisem să le parcurgem la pas. Am avut ocazia să vedem cât de frumos sunt luminate Hotelul Moskva, Palatul Vechi (fosta reşedinţă a familiei regale, astăzi Primăria Belgradului), Parlamentul, Guvernul Serbiei, Banca Naţională...

După o zi plină, am ajuns la hotel pe la ora 19 aşa că am avut timp suficient să încărcăm bateriile telefoanelor şi aparatelor foto pentru următoarea zi de plimbare prin Belgrad, să mâncăm şi să ne odihnim. Am fost printre puţinii care au mâncat la restaurantul hotelului Centar Balasevici, cei mai mulţi se ospătaseră deja într-unul din multele restaurante de pe Knez Mihailova sau se aprovizionaseră de la magazinele din centru. Cum noi nu făceam parte din nicio categorie am avut ca singură opţiune cina la restaurantul hotelului dar n-am regretat. Am ales mâncare tradiţională sârbească:teleka ciorba (ciorbă de vită), pleşkaviţa, cevapcici cu cartofi prăjiţi şi salată sârbească, am băut apă şi bere. Mâncarea a fost gustoasă, porţiile de-a dreptul uriaşe, servirea promptă iar preţul mai mult decât rezonabil. Am plătit, cu bacşiş cu tot, echivalentul a 60 lei.

Cea de-a treia zi a excursiei noastre a fost dedicată în ce-a mai mare parte vizitării muzeelor din Belgrad. Grupul majoritar a stabilit programul celor două zile pline petrecute în capitala Serbiei. Am ştiut de la bun început ce anume vom vizita şi am acceptat de bună voie să urmăm grupul. Desigur, am fi putut să ne alcătuim propriul program dar cum hotelul în care am fost cazaţi a fost departe de principalele obiective turistice am preferat să ne alăturăm majorităţii, beneficiind de ghid şi de transportul cu autocarul.

Dintre multele muzee ale Belgradului noi am vizitat Muzeul Nikola Tesla, Muzeul Automobilului şi Muzeul Aviaţiei. Mi-aş fi dorit să văd Conacul Prinţesei Lijubica dar... data viitoare... Cum impresiile mele s-au lungit deja prea mult, voi scrie mai pe larg despre muzee cu altă ocazie.

După micul dejun şi cafeaua de bună dimineaţa, ne-am reîntânit cu ghida noastră, Doamna Lila. Am pornit cu autocarul spre Muzeul Nikola Tesla, aflat într-o vilă elegantă de pe Strada Krunska din centrul Belgradului. Programul începe la ora 10, noi am ajuns mai devreme şi am aşteptat răbdători vreun sfert de ceas deschiderea muzeului. Deşi fizica n-a făcut parte dintre disciplinele şcolare care mi-au fost dragi, singurul muzeu din lume dedicat genialului inventator Nikola Tesla mi-a plăcut foarte mult. Filmul care prezintă viaţa şi invenţiile lui Tesla, experimentele la care participă vizitatorii, prezentarea entuziastă într-o engleză foarte bună a tânărului ghid au transformat vizita noastră matinală la Muzeul Nikola Tesla într-o reuşită.

Ştiţi problema cu parcarea autocarului din ziua trecută... Şi de data aceasta şoferul a fost nevoit să plece în căutarea unei parcări, urmând să ne ia la ora prânzului din faţa Bisericii Sf. Marcu. De la Muzeul Tesla am pornit pe jos spre Parcul Tasmajdan trecând pe lângă luxosul hotel Metropol despre care ne-a povestit @Dragoş.

Am avut iarăşi parte de o zi minunată, cu soare blând şi vânt călduţ. Copacii din Parcul Tasmajdan cu frunze colorate în toate nuanţele toamnei, copii veseli, porumbei, căţei blânzi şi prietenoşi, oameni relaxaţi într-o dimineaţă liniştită de sâmbătă... N-aş mai fi plecat din parc, aş fi rămas pe o bancă alături de oamenii care se bucurau de o zi frumoasă de toamnă târzie...

Mergând drept înainte pe aleea principală veţi vedea turlele zvelte ale bisericii Sf. Marcu, cea mai mare biserică a Belgradului până la construirea Catedralei Sf. Sava. În jurul parcului Tasmajdan sunt grupate mai multe clădiri importante pentru viaţa capitalei Serbiei - Palatul Poştelor, hotelul Metropol, Sala Sporturilor Tasmajdan, Biserica Rusă, sediul radioteleviziunii bombardat în 1999. Aici se află şi primul institut seismologic din Serbia, înfiinţat la începutul secolului trecut care funcţionează şi astăzi. Am apreciat curăţenia şi grija deosebită a belgrădenilor pentru parcurile şi celelate spaţii verzi ale capitalei. Tramvaiul trece printr-un colţ al Parcului Tasmajdan dar nu au fost tăiaţi decât arborii care stăteau în calea liniei de tramvai.

Am ajuns la biserica Sf. Marcu dar Doamna Lila ne-a propus să ne continuăm plimbarea spre Muzeul Automobilului urmând să vizităm biserica înainte de ne urca în autocar. Am trecut pe lângă Biserica Rusă, mică, albă cu ornamente în culori vii şi turle sub formă de ceapă. Construită în perioada interbelică, Biserica Rusă pare o delicată bijuterie alături de impunătoarea biserică închinată Sfântului Apostol Marcu.

În apropierea Bisericii Ruse se află sediul Radioteleviziunii Belgrad, bombardat în noaptea de 23 aprilie 1999 de aviaţia NATO. Doamna Lila ne-a spus că în acea noapte au murit 16 oameni nevinovaţi, tehnicieni ai radioteleviziunii iar Amnesty International a considerat acest atac drept crimă de război. Rudele apropiate ale victimelor au ridicat un monument din marmură pe sunt scrise numele victimelor alături de dureroasa întrebare ZA ŞTO? Întrebare adresată deopotrivă celor care au ordonat atacul şi autorităţilor sârbe din acea vreme care ştiau că sediul radioteleviziunii va fi bombardat dar nu au permis plecarea oamenilor din clădire... M-am gândit într-o clipă la placa de la Sala Dalles din Bucureşti şi la atâţia oameni care au pierit nevinovaţi... ZA ŞTO? ... PENTRU CE??? ...

Cu sufletul greu, am urmat-o pe doamna Lila spre Muzeul Automobilului. Am trecut prin spatele bisericii Sf. Marcu şi în câteva minute de mers lejer pe Strada Majke Jerosime am ajuns în faţa Modern Garage. Pe această străduţă liniştită cu clădiri vechi, mărginită de copaci înalţi se află şi sediul Asociaţiei Aromânilor din Belgrad. Modern Garage, primul garaj public din Belgrad şi din Balcani (construit în 1929) adăposteşte astăzi automobile vechi de mare valoare, echipamente şi instrumente, materiale publicitare, fotografii. Nucleul muzeului îl constituie o colecţie particulară ce aparţine domnului Bratislav Petkovici, cunoscut regizor, dramatug şi om politic sârb.

Desigur cei mai încântaţi de Muzeul Automobilului au fost domnii din grupul nostru care s-ar fi învârtit prin garaj o zi întreagă asemenea unor băieţaşi într-un magazin cu maşinuţe. Dar nu e cazul să fiu răutăcioasă... Mi-au plăcut şi mie maşinile de epocă, favoritul meu fiind un Ford elegant, din anul 1925.

Ne-am urnit cu greu din Modern Garage şi ne-am întors la Biserica Sf. Marcu. Până la sosirea autocarului am avut timp suficient să vizităm frumoasa biserică din Parcul Tasmajdan, construită în stil sârbesc bizantin cu elemente inspirate din arhitectura Mânăstirii Gracanica din Kosovo. A fost înălţată între anii 1931-1940 după planurile fraţilor Petru şi Branko Krstici, profesori la Facultatea de Arhitectură din Belgrad. La construcţie a fost folosită piatră din cariera ce se afla pe locul Parcului Tasmajdan de astăzi. În apropiere exista o veche biserică ce purta tot hramul Sf. Marcu în care era înmormântat cuplul regal Alexandru şi Draga Obrenovici precum şi prinţul Milan Obrenovici. În Duminica de Florii a anului 1941 nemţii au bombardat Belgradul iar biserica veche a fost mistuită de flăcări.

Interiorul bisericii Sf. Marcu nu este terminat deşi au trecut 75 de ani de la construirea ei. Mi-au atras atenţia catapeteasma cu icoane foarte frumoase lucrate din mozaic precum şi candelabrul uriaş din aramă, cel mai mare pe care l-am văzut până acum. Doamna Lila mi-a spus cu evidentă mândrie că acest obiect deosebit de valoros a fost lucrat şi dăruit bisericii Sf. Marcu de socrul său. În partea dreaptă a bisericii se află sarcofagul cu oseminele ţarului sârb Ştefan Duşan, vegheat de două statui iar în partea stângă, cripta patriarhului Gherman Dorici.

În timp ce aşteptam autocarul am avut ocazia să asistăm la o nuntă. Am admirat mireasa frumoasă şi elegantă, am ascultat fanfara ce cânta muzică populară sârbească, ne-am bucurat şi noi alături de fericita familie! Am fost plăcut surprinşi când am văzut un tânăr (probabil cavalerul de onoare) care a intrat în biserică purtând mândru steagul naţional al Serbiei. Bravo lor!

Eiii... dar tot în faţa bisericii Sf. Marcu am avut parte de o surpriză mai puţin plăcută... Ne-a înconjurat un grup de cerşetori de pe la noi, singurii insistenţi pe care i-am văzut în Belgrad. Am primit câţiva bănuţi şi au plecat dar tot mi-au lăsat un gust amar...

Din centrul vechi al Belgradului am pornit spre aeroportul Nikola Tesla din Surcin, la 18 km. de capitală. Am trecut pe malul stâng al râului Sava şi am străbătut partea nouă a oraşului, Novi Beograd. Cartiere de blocuri mult mai aerisite decât cele din Bucureşti, cu bulevarde largi, cu multe spaţii verzi şi terenuri de sport, croite după alte principii decât ale noastre...

În apropierea aeroportului Nikola Tesla veţi remarca o clădire ciudată ce seamănă cu un OZN, înconjurată de o mulţime de avioane şi elicoptere. Este Muzeul Aviaţiei, recunoscut în lumea întragă pentru colecţia de nave aeriene din timpul celui de-al doilea război mondial. În afara aeronavelor expuse în aer liber puteţi admira foarte multe exponate în interiorul OZN-ului, inclusiv rămăşite ale navelor aeriene NATO doborâte de sârbi în 1999.

Eram cu toţii obosiţi şi flămânzi. Autocarul ne-a lăsat aproape de centrul pietonal din Zemun, o suburbie pitorească a Belgradului. Ştiam din copilărie, de la orele de istorie, că Zemunul este locul în care a murit răpus de ciumă Iancu de Hunedoara, la 11 august 1456 după răsunătoarea victorie împotriva turcilor de la Belgrad.

Până în 1934 Zemunul a fost oraş separat de Belgrad. În timp, Novi Beograd a crescut unind Belgradul cu Zemunul. Astăzi în această suburbie a capitalei Serbiei locuiesc aproape 170.000 de oameni. Zemunul a fost multă vreme oraş de graniţă al Imperiului Austro-Ungar de aceea seamănă mult cu orăşelele din Ardealul nostru ce poartă şi ele amprenta dominaţiei austro-ungare.

Zona pietonală este plăcută, cu case îngrijite cu cel mult două etaje ce au la parter prăvălii, restaurante, cofetării, patiserii. Era atât de cald afară, terasele erau pline de oameni veseli... aveam impresia că suntem în plină vară nu în ultima lună a toamnei! Se păstrează încă atmosfera liniştită de orăşel de provincie de la începutul secolului trecut. Vitrinele brutăriilor, patiseriilor şi cofetăriilor sunt senzaţionale, cu produse variate şi foooarte apetisante... N-am rezistat nici noi tentaţiei şi am poposit la terasa din faţa unei cofetării unde am savurat câte o îngheţată uriaşă, delicioasă şi tare frumos prezentată. Când am văzut însă prăjiturile comandate de clienţii de la măsuţele vecine... am cerut şi o prăjitură cu cremă de brânză şi fructe de pădure pe care am devorat-o în colaborare cu soţul meu. În clipa în care scriu dansează prin faţa ochilor mei minunatele prăjituri din cofetăria din centrul Zemunului...

Am descoperit o prăvălie cochetă cu dulciuri produse în Serbia de firma Starck. Am intrat cu câteva minute înaintea orei de închidere şi, deşi era sâmbătă seara, vânzătoarea a fost tare amabilă şi răbdătoare. Ne-a spus că sunt multe asemenea magazine de dulciuri în Belgrad, unul dintre ele chiar pe Knez Mihailova. Ciocolată, bomboane, biscuiţi, fursecuri, napolitane... multe feluri de calitate foarte bună... Cum nu-i luasem nimic băiatului nostru (o fi el mare dar tot ne caută în traistă...) am ales mai multe sortimente de ciocolată neagră şi bomboane cu vişine, tot în ciocolată neagră. Au avut mare succes acasă şi la colegii de serviciu! Seamănă mult cu ciocolata românească din copilăria mea...

Dacă ajungeţi la Belgrad, rezervaţi-vă câteva ore pentru o plimbare prin Zemun. Din centrul capitalei sunt autobuze care vă lasă în apropierea zonei pietonale a Zemunului. Dacă prăjiturile, produsele de patiserie şi berea sârbească nu vă tentează veţi găsi pe faleza Dunării o mulţime de restaurante pescăreşti cu vedere la bătrânul fluviu.

În afara zonei pietonale, a falezei Dunării şi a locurilor unde se mânâncă foarte bine şi ieftin, principala atracţie turistică şi în acelaţi timp simbolul Zemunului este Turnul Gardoş, numit şi Turnul Mileniului. A fost construit în 1896 de unguri pentru a sărbători 1000 de ani de existentă în Câmpia Panonică şi marca punctul cel mai sudic al Imperiului Austro-Ungar. Cei care urcă în turn au parte de o frumoasă panoramă a oraşului, atât ziua cât şi după lăsarea serii. Noi n-am avut timp... am admirat turnul Gardoş, luminat ca într-o poveste, de la geamul autocarului...

Eiiii... am avut parte de o zi frumoasă dar cu un program foarte încărcat, mai obositoare decât ziua precedentă. Am sărit cu toţii peste masa de prânz mulţumindu-ne cu un corn, o plăcintă... O parte dintre excursionişti mai vizitaseră Belgradul şi au propus să mâncăm la restaurantul lor preferat, Trapeza. Cei care erau prea obosiţi puteau merge cu autocarul direct la hotel, aşa cum făcusem şi noi cu o seară înainte. Am ezitat... până la urmă am mers cu majoritatea grupului la Trapeza. Dacă am fi ştiut că este atât de departe de hotelul Centar Balasevici, am fi luat altă hotârâre... Şoferul autocarului ne-a avertizat de la bun început că ne duce la restaurant dar nu ne poate aştepta până târziu. Mi s-a părut normal... trebuia să fie odihnit pentru a ajunge în siguranţă la Bucureşti.

Restaurantul Trapeza este într-adevăr bun, se mânâncă foarte bine iar preţurile, deşi mi s-au părut mai mari decât la restaurantul hotelului Centar Balasevici, sunt rezonabile în raport cu calitatea şi mărimea porţiilor. Fiind un grup destul de mare, patronul restaurantului ne-a propus câteva specialităţi. Dacă ar fi ales fiecare altceva din meniu timpul de aşteptare ar fi fost prea mare şi era deja cam târziu... Ne-a spus din capul locului că porţiile sunt foarte mari, sugerând că ar bine să luăm o jumătate de porţie de persoană. Noi am optat pentru piept de pui umplut cu ciuperci şi caşcaval la grătar. Am să caut o poză... ar fi fost de ajuns o jumătate de porţie pentru mine şi soţul meu deşi nu mâncasem mare lucru toată ziua... Piepul de pui era însoţit de o grămadă de cartofi prăjiţi şi în afară de ce comandasem ospătarii au umplut masa cu pâine de casă, platouri cu brânzeturi, murături delicioase şi legume proaspete. Soţul meu a băut o şliboviţă, am comandat desigur şi o sticlă mare de apă şi am plătit 22 euro. Ne-a rămas multă mâncare pe care ospătarul a pus-o într-o caserolă şi a fost păpată cu mare plăcere acasă de blănosul familiei, Sumulică.

Deci mi-a plăcut la Trapeza... ar fi păcat să cârcotesc... dar aş fi preferat să mâncăm în ultima seară într-un local romantic pe malul Dunării sau poate în cartierul boem al Belgradului, pe celebra Stradă Skadarlija, într-o cârciumă cu lăutari.

A doua zi ne aştepta un drum obositor aşa că am plecat spre hotel mai devreme decât restul grupului. Împreună cu o familie cu care ne-am împrietenit în timpul excursiei am pornit prin beznă spre staţia de autobuz. Nu mi-a plăcut deloc... n-am avut nicio problemă dar nu mai era nimeni pe stradă... Supriză... autobuzul nu mergea direct spre cartierul Rakovica aşa cum ni se spusese iar noi cumpărasem doar câte un tichet de transport pentru fiecare persoană. Am mers până la capătul autobuzului unde o doamnă drăguţă care vorbea foarte bine limba engleză ne-a descurcat şi ne-a urcat în alt autobuz care ne-a lăsat la doi paşi de hotelul Centar Balasevici. Am răsuflat uşuraţi şi i-am mulţumit încă o dată doamnei care a apărut în chip de înger salvator. Totul s-a terminat cu bine... dar nu faceţi ca noi, puţină prudenţă nu strică!

După o zi lungă, terminată cu ceva emoţii nu ne-a mai trebuit decât un duş fierbinte şi am căzut într-un somn greu până la 5 dimineaţa. Ne-am strâns repede bagajele iar la ora 6 eram prezenţi la micul dejun. Am apreciat cu toţii amabilitatea celor de la hotel care au înţeles că avem mult de mers până la acasă şi ne-au pregătit cu noaptea-n cap micul dejun. Credeţi-mă nu lipsea nimic, cornurile şi pateurile erau fierbinţi, negresa şi brioşele călduţe...

La ora 7 (8 ora Bucureştiului) trebuia să plecăm dar o parte din petrecăreţii din seara trecută n-au reuşit să fie pregătiţi de plecare la timp... La întoarcere am oprit în Golubac pentru a cheltui ultimii dinari din portofele iar cei care au avut sume mai mari le-au transformat în euro la casa de schimb valutar.

Am reuşit să-l convingem pe şofer să oprească pentru poze la punctul de belvedere amenajat pe malul sârbesc al Dunării în dreptul Mânăstirii Mraconia. După multe opriri şi masa de prânz la acceaşi autoservire de lângă Craiova, am ajuns cu bine în Bucureşti pe la 8 seara.

Concluzia... mi-am scos din cap ideea fixă potrivit căreia n-aş fi putut să mă simt bine într-o excursie mai lungă cu autocarul. Excursia a fost foarte bine organizată, ghidul nostru din ţară şi domna Lila, ghida din Belgrad, au avut grijă să nu ne lipsească nimic şi ne-au făcut vizita în capitala Serbiei de neuitat. Desigur, la reuşita scurtei noastre vacanţe a contribit din plin vremea splendidă de sfârşit de toamnă care a înveşmântat natura în nuanţe de vis.

Grupul împreună cu care am călătorit a fost alcătuit din oameni educaţi, inteligenţi, cu simţul umorului, cu vârste între 25 şi 80 de ani. Dar ce contează vârsta când pe oameni îi leagă plăcerea de a călători? Sufletul excursiei a fost Domnul T, profesor doctor în fizică atomică. În vârstă de 80 de ani, diabetic şi hipertensiv, călătoreşte singur pentru că este văduv de multă vreme iar copiii locuiesc în străinătate. Vesel, energic, politicos, curtenitor, un Domn adevărat... n-a ratat nici vizitele la muzee, nici petrecerea de la Trapeza deşi ieşise de puţină vreme din spital... În Zemun s-a pierdut de grup dar îşi notase locul de întâlnire şi a sosit la braţul unei tinere frumoase care a avut amabilitatea să-l ajute. De prisos să vă spun că tot grupul l-a aclamat... tinerii erau chiar “invidioşi”... Pentru mine drumul a fost mai uşor mulţumită domnului T care ne-a povestit, a spus bancuri, a recitat poezii, a înjurat comuniştii de pretutindeni... ce mai, un personaj de roman... V-aţi prins că m-am îndrăgostit la prima vedere de Domnul T... dar... Costel ştie...

Mi-a plăcut Belgradul, un oraş curat cu multe parcuri, cu muzee interesante, cu poduri şi clădiri feeric luminate în timpul nopţii, cu ambarcaţiuni ce plutesc pe Dunăre şi Sava, cu restaurante unde se mănâncă bine şi ieftin... Cu prăjituri şi plăcinte delicioase... Despre muzica sârbească ce să mai vorbesc...

Dar cel mai mult mi-au plăcut oamenii din Belgrad... frumoşi şi înalţi, n-am văzut atâţia oameni înalţi la un loc în viaţa mea... deschişi, amabili şi prietenoşi, fără a fi gălăgioşi sau insistenţi. Atitudinea lor demnă şi privirea caldă... cuceritoare combinaţie... Sârboaicele sunt elegante, mai ales doamnele în vârstă m-au dat gata cu cochetăria lor!

Voi reveni într-o zi la Belgrad... nu ştiu când dar mă voi întoarce... Cândva, pe la pe la începutul unei toamne... De data aceasta îl vom lua şi pe fiul nostru... Ne vom plimba cu vaporaşul pe Dunăre, vom face plajă pe Ada Ciganlija, insula de pe râul Sava, vom vizita bisericile Ruzica şi Sveta Petka din cetatea Belgradului, vom mânca cevapcici într-o tavernă pe Strada Skadarlija şi peşte într-un restaurant pe faleza din Zemun, vom urca seara în turnul Avala şi în turnul Gardoş, vom vizita Conacul Prinţesei Lijubica... Vom face tot ce ne-am fi dorit dar n-am putut în scurta vreme petrecută la Belgrad...

---

VIZUALIZĂRI: 5335 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI