Poolewe Hotel – nu e “eeew! ” deloc!

TIPĂREȘTE

Știți cum e să vrei să faci ceva, dar să-ți fie teamă că nu-ți iese, să calculezi riscurile și să-ți dea cu virgulă, apoi să renunți și să-ți spui că “doar de data asta mai fac așa”? Eh, cam așa am făcut noi când a venit vorba de cazarea pentru mini-circuitul nostru prin Scoția.

Ne doream mult să mergem fără vreo cazare stabilită dinainte, să ne oprim acolo unde ne prindea noaptea și să cerem găzduire. Știam că există B&B-uri la fiecare pas pe drumul noastru, iar eu visam la o cazare pe malul unui loch unde să mă trezesc în zorii dimineții și să văd pe geam ceața Scoției așternută dinaintea ochilor mei. Eheeee... “Băi ariciule, tu vrei să ne trezim că ne apucă noaptea, nu avem de ales și acolo unde ne oprim o să ne ceară ăia 100 de lire pentru o noapte pe camera dublă?? Nu-nu, nu riscăm! ”, asta am auzit când am deschis gura să-mi spun ideea. Bine, și mie mi-era de același lucru, așa că nu i-a trebuit mult vajnicului meu soț să mă convingă de adevărul spuselor lui.

Drept pentru care ne-am îndreptat iar cu avânt spre dragul nostru booking pentru o plictisitoare rezervare. După calculele noastre, pentru prima noapte ne trebuia ceva în zona Ullapool. Hmmm, da, dar Ullapool este maaare (așa mi se părea mie) și eu vreau pustietate. E, și pun-te de caută pustietate pe booking. :))

După ceva săpături am ajuns pe hartă în orășelul Poolewe, mult mai mic decât arhi-cunoscutul Ullapool care imediat m-a dat pe spate pentru că... se afla pe malul loch-ului Ewe. “E, de n-oi vedea eu haar de dimineață aici, să nu-mi spuneți mie pe nume... ”, mi-am zis în sinea mea. Mda... de-aia toată lumea îmi spune “ariciu”…

Dar să revenim… Am ajuns pe întuneric în Poolewe. Începuse deja să bată un vânt deranjant, așa că nu am stat prea mult să studiem împrejurimile. În plus, nici nu prea aveam ce vedea, doar era noapte. Am intrat fix în hotel și ne așteptam noi să vedem recepția. De unde? Era un fel de hol mai lat iar în față era o încăpere cu o canapea și o măsuță. Cu greu am văzut scris pe o ușă din stânga: Reception. Ce ușurare!!! Am deschis-o hotărâți și am nimerit într-un... garderob. Da, exact dimensiunile unui garderob le avea recepția Hotelului Poolewe, iar în fața ușii pe care intrasem mai era o ușă. Cred că dacă se deschideau în interior, se loveau clar una de alta. Ne-am dat coate (atât cât aveam loc) și am spus numele. Eram pregătiți și cu rezervările printate, dar n-a fost nevoie de ele. Imediat ni s-au dat cheile de la o dublă și o single și recepționerul s-a oferit să ne arate unde sunt camerele.

Măi, și am ieșit pe cealaltă ușă și am nimerit într-un fel de bar unde mirosea puternic a mâncare grea. Bleah! Am trecut pe lângă o masă de biliard și am ieșit printr-o ușă din spate într-o curte interioară unde era și mașinuța noastră parcată. Eheee... și noi ocolisem hotelul prin față ca să ajungem la recepție...

Buuun... Camerele de la Hotel Poolewe sunt în mai multe clădiri, toate numai parter. Am intrat în corpul de clădire unde erau camerele noastre și imediat ni s-a întors zâmbetul pe buze (ne pierise când ne dădusem jos din mașină și ne izbise vântul de afară). Era atât de cald și bine pe holul ăla!

Prima verificată a fost camera colegei @MCM. Cald, bine, frumos, curat – totul ok. Eh, când am intrat însă la noi în cameră, iar ne-a pierit zâmbetul. Măi, era un frig!!! Da’ un frig din ăla scoțian de nu-mi venea nici să-mi dau rucsacul jos din spate. “Nu vă faceți probleme, ne-a spus recepționerul, se încălzește imediat. Abia am dat drumul la centrală! ” Și a plecat.

Măi și am stat, și am stat... și tot nu se încălzea caloriferul ăla. Am tot sucit robinetul, l-am verificat, era deschis. Pffff, și era un friiig!!! Domnul meu nu părea foarte deranjat, se făcuse deja comod. Eu stăteam cu geaca pe mine pe pat dârdâind. “Eu mă duc să dorm cu Emsiema dacă nu faci ceva! ”, am decretat. “Stai, ariciule, că poate se încălzește”, mi-a răspuns, evident pentru că nu avea chef să se echipeze din nou să se ducă până la recepție. Și am mai stat. Tot degeaba. “Gata, mă duc să fac panaramă! ” și am plecat c-o falcă-n cer și cu una-n pământ pusă pe harță.

Și am ieșit prin vânt și frig să mă duc la recepție. Mi-am spus păsul și imediat a venit recepționerul cu mine. A verificat caloriferul… “It’s open! ”. “Zău, așa te-ai gândit tu??? ”, mi-a scăpat printre dinți. Ne-a anunțat că se duce să vadă care e problema și se întoarce imediat. Între timp, am dat o fugă la Emsiema în cameră că deja începeau să-mi clănțăne dinții.

“Arciuleee, am rezolvat problema! ”, mă anunță domnul meu în câteva minute. “Nenorocirea asta de calorifer mai avea un robinet jos. Ăla era închis... Uite, acum începe să se încălzească! ”. Într-un târziu, după ce în cameră se încălzise bine de tot, apăru și recepționerul cu o cheie franceză în mână. Dumnezeu știe la ce avea de gând să o folosească... I-am explicat cum se rezolvase problema și a plecat așa cum a venit.

Eh, după ce a trecut frigul, deja vedeam totul cu alți ochi. Brusc, parcă încăperea începuse să strălucească, avea așa... ca o aură... :) Patul mare, comod, pe jos mochetă călduroasă, fotoliu, măsuță, iar la intrare un dulap mare de tot. Măi... dar era un frig în dulapul ăla chiar și după ce se încălzise în cameră, de am scos dimineață hainele bocnă de acolo și le-am pus pe calorifer înainte să le tragem pe noi! Dar să nu ne mai aducem aminte de frig... În rest, cameră normală, curată, fără alte lucruri de menționat.

Ce îmi place la scoțieni, și am observat asta și la Ailsa Craig din Edinburgh (vezi impresii), parcă fac tot posibilul să dovedească lumii că nu sunt atât de zgârciți ca în bancurile clasice. Peste tot pe unde am stat fierbătorul de cafea era pregătit, plicurile cu cafea instant și ciocolată caldă erau la discreție în cameră, iar pe lângă astea delicioșii biscuiți cu unt („Walkers shortbread”) nu au lipsit de nicăieri. Uffff, și când mă gândesc la zgârcenia proverbială a scoțienilor și îmi aduc aminte de ce ne-au pus la dispoziție peste tot, comparativ cu hotelul din Londra unde nici măcar paturile nu erau ca lumea... mi se pare groaznic de nedrept.

Dacă am terminat cu camera și “accesoriile”, să trecem deci la baie. Baia, dragii mei, e în stilul arhicunoscut de acum în Regatul Unit - cu apa caldă separată de apa rece. Doamne, n-o să-i înțeleg niciodată!!! De ce trebuie să aplaud în chiuvetă ca să mă spăl pe mâini cu apă la temperatura potrivită?!?!!?!?

Dușul însă, de data asta a fost ok. Fără nicio legătură electrică să ne dea fiori, fără probleme în reglarea temperaturii și fără timer ca la prietenii irlandezi (vezi impresii). Deci, ne-am putut spăla liniștiți.

Bineînțeles că am avut la dispoziție geluri de duș, șampoane și săpunele, iar totul a fost mai mult decât ok și din punctul ăsta de vedere.

Acum aș vrea să vă mai spun câteva cuvinte despre poziționarea camerei noastre. Știți cum e să te trezești dimineața, să dai perdeaua la o parte și să vezi în fața ochilor doar iarbă, copaci și un loch frumos? E, asta am văzut noi a doua zi dimineață când ne-am trezit. Atât de rău mi-a părut însă că nu a fost acoperit de ceață!!!

Dis-de-dimineață ne-am trezit repejor, ne-am făcut bagajele și am plecat iute să luăm masa. Eu mă rugam în gând să aibă totuși ceva acolo, de mâncare, că la cum îmi apăruse și îmi mirosise barul ăla cu o seară înainte, nu prea aveam speranțe de ceva comestibil. Când am ajuns în bar nu era nimeni. Dar nu erau nici mirosuri grele... Deodată a apărut nu știu de unde un puști (nu avea mai mult de 20 de ani) și ne-a invitat să ne arate unde este salonul unde se servea masa de dimineață. Și am mers după el, am trecut prin recepție (da, garderobul ăla de cu o seară înainte), am trecut de intrare și am mai mers până am ajuns într-o sală extrem de frumoasă și luminoasă unde erau aranjate mesele pentru micul dejun. În mijlocul sălii era un bufet cu niște carafe de lapte, de suc, de apă, cereale, unt, gem și... cam atât. Hmmm, arăta frumos sala, într-adevăr, dar... ce să mâncăm de acolo?!?!?!

Ne-am așezat la o masă și în timp ce căutam din ochi cafeaua pe acel bufet, băiatul care ne condusese ne-a pus în față meniurile. “Dacă doriți, puteți comanda doar o parte din meniu sau vă pot aduce direct scottish breakfast care le cuprinde pe toate”. Uraaaa!! Asta așteptam, deoarece încă aveam în minte masa de dimineață pe care o luam la Ailsa Craig. Bineînțeles că toți trei am optat pentru varianta full de scottish breakfast și între timp am fost întrebați dacă servim cafea sau ceai. Aha, deci bufetul cu cerealele și gemurile era doar așa, de mizilic, oamenii ăștia chiar erau serioși!

Ne-a adus cafeaua (slabă rău, între noi fie vorba) și pâinea prăjită și apoi a apărut și cu farfuriile de mâncare. Păi se putea?!?!?! Era exact ceea ce ne așteptam șă fie în ele, plus ceva ce nu văzusem în Edinburgh – o chestie ca o chiftea nelegată și foarte, foarte neagră. “Ce e asta? ”, l-am întrebat pe băiat, care era foarte amabil. “Black pudding”, ne-a răspuns, și ne-a completat că este un fel de mâncare tipic scoțian. “Din ce e făcut? ”, a urmat întrebarea inevitabilă. “Sunteți siguri că vreți să știți? ”, ne-a răspuns el printr-o întrebare și cu un zâmbet amuzat în colțul gurii. Hmmm, ne-am uitat unii la alții nu foarte convinși. Mai bine mâncam și abia apoi întrebam detalii. Un pic mai târziu, după ce a gustat black-puddingu’, domnul meu a decretat că-i asemănător la ingrediente cu haggis-ul (un cârnat tipic scoțian).

În rest, micul dejun era compus clasic din ce știam: iahnie de fasole, haggis, hashbrown (cartof ras amestecat cu... chestii și prăjit), ou prăjit, roșie, ciuperci și bacon prăjit. Da știu, mâncare multă și grea, dar la cât aveam de umblat în ziua aia, ne-a prins tare bine. E foarte ciudat să mănânci dimineața și apoi până pe la ora 15.00-16.00 să nu simți foame. Eventual doar poftă de ceva dulce... :P

În timp ce mâncam l-am invitat pe băiat să stea cu noi la masă ca să mai povestim. Eram foarte curioși și auzim amănunte despre zonă, dar într-un final s-a dovedit că el era și mai curios să afle despre România. Ne-a spus că nu auzise până atunci de cineva din România care să ajungă acolo și a rămas interzis când a auzit că venisem în Scoția pentru doar trei nopți.

De la el am aflat și că se schimbă clima chiar și în Highlands. Vai, cât am râs când ne-a povestit cum în timpul verii au avut două zile cu 30-31 de grade (!?!?!?) și că atunci oamenii din zonă au fost terminați. Ajunseseră de li se făcea rău pe stradă. Ne și gândeam cum s-ar fi comportat la verile noastre... Oricum, una peste alta discuția cu puștiul a fost relaxantă și deosebit de plăcută. Ne-am adus aminte imediat de ce spunea Jonathan Legg despre cât este de important atunci când te duci undeva să încerci să stai de vorbă cu oamenii de acolo. Da, mare dreptate avea. Așa reușești să înțelegi mai bine și să simți măcar puțin din spiritul locului.

După un mic dejun dătător de energie din toate punctele de vedere, ne-am îmbarcat în mașină și am plecat urgent pentru că aveam atâtea locuri de văzut în ziua aceea.

Poolewe Hotel s-a dovedit a fi pentru noi alegerea ideală. Poate că dacă nu ar fi fost rezervat dinainte nu ne-am fi oprit la el, pentru că am văzut altele mult mai tentante pe drum. Una peste alta însă, cu tot frigul din prima parte a serii, este o experiență pe care am repeta-o oricând. N-o vom face însă, decât poate peste multă, multă vreme. Scoția este atât de mare, are atâtea locuri de arătat, încât cu greu îmi vine a crede că vom mai ajunge prea curând prin Polewee. Noi nu, dar unii dintre voi poate că da. Așa că nu-mi rămâne decât să vă urez: “Haar peste Loch Ewe!”, dacă alegeți să înnoptați la Poolewe Hotel.

---

VIZUALIZĂRI: 2071 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI