Moartea unei iubiri la Colosseum

TIPĂREȘTE

“... Save your love per Roma e per meeeeee... ”. Per te, mai degrabă decât per Roma. Asta cu siguranţă...

Încă de la început ţin să precizez că sunt pregătită pentru muuulte dezaprobări, multe reproşuri şi muuuulte contre. Asta a fost însă percepţia mea şi mi se pare normal să expun aşa cum am trăit eu. Că nu e dracu’ chiar aşa de negru, e posibil. Pentru mine însă... a fost!

11 decembrie 2013. Ora 4.00 AM. Părăsim în grabă apartamentul rezidenţial din Pantelimon. Destinaţia: Roma. Scopul: o cafea în Piaţa Navona şi o monedă în Fontana di Trevi. Durata: de dimineaţă până seara. Da, la ora 19.55 aveam zborul de întoarcere spre casă.

Prima dată am păşit în oraşul celor şapte coline prin luna mai a anului 2010. Am plecat în acea excursie trei, dacă se poate spune aşa. Domnişoara noastră a rămas acasă, dar juniorul era la purtător. Aşa că, la un calcul sumar, tot trei ne dă. Atunci am petrecut patru zile în capitala Italiei, de care am rămas iremediabil îndrăgostită. Îmi aduc aminte că am stat într-o zi vreo jumătate de oră pe o bordură în Piaţa Navona urmărind artiştii plastici la lucru şi mimii. Am plecat din Roma cu un mare regret: nu apucasem să bem o cafea la una din terasele din acea piaţă şi nici nu ne făcusem un portret sau o caricatură amintire. “Lasă, ariciule, nu fii supărată. Ne întoarcem noi într-o zi. Priveşte partea bună a lucrurilor. Nu ştiu dacă un portret te-ar fi avantajat în situaţia în care eşti. Ai totuşi ceva… aham… greutate în plus… în perioada asta. ” Ce era să-i mai zic?

Trei ani şi jumătate mai târziu s-a ivit ocazia de a petrece o zi într-unul din cele mai cântate oraşe din lume.

Eeeee, dacă de când am luat biletele am avut în minte numai cele două lucruri “de făcut”, iată că în ultima săptămână au apărut noi ţinte: biserica Santa Maria del Popolo, pe care o găsisem închisă în 2010. Dacă tot eram acolo, trebuia să ne repezim şi la Treptele Spaniole, pe care le găsisem acoperite de o mare de oameni cu trei ani în urmă. Apoi, de la Trepte ni se părea o aruncătură de băţ până la Pantheon. Merita să-i mai aruncăm o privire. Dar, înainte de Pantheon, până la Fontana di Trevi era o nimica toată. Aruncam repede bănuţul, mergeam repede la Pantheon şi apoi doi paşi mai încolo până în Piaţa Navona, unde urma să bem acea cafea. Şi de acolo... hai că nu e chiar aşa mult până la Colosseum. Hai să mergem şi până acolo ca să-i facem nişte poze ca lumea, că în 2010 aveam un aparat foto de buzunar şi nu avem cine ştie ce poze cu celebra arenă. Oricum în drum spre Colosseum trecem şi pe lângă Forul Roman. Ţac-pac... hai că-i floare la ureche ce vrem noi să facem în Roma într-o zi.

De parcă nu era de ajuns... “Măi, dacă ajungeţi în Roma, nu rataţi pentru ce-i în lume o cafea la Tazza d’Oro! ”, grăi Emsiema noastră dragă. Păi putem noi să nu ascultăm cel mai inimos user AFA? Pffffff, ne aştepta o excursie cu adevărat “relaxantă”… Dar mergeam în Roma. “…Save your love per Roma e per meeeeeee…”

La metrou şi nu numai

Am aterizat pe aeroportul Ciampino fără incidente, în dimineaţa zilei de 11 decembrie, conform planului. 3,90 euro drumul până în Roma la Termini. Durata… cam 45 de minute. Pfffff, perfect. De la Termini aveam două staţii până la Coloseo. Daaaarrr… odată coborâţi la Termini, am căutat cu privirea automatele de bilete. Am zărit vreo patru. Fiecare automat era însă păzit strategic de câte o… individă… mai neagră la piele… şi mai ponosit îmbrăcată… şi… cu o duhoare… hmmmm… cunoscută, din păcate. Ne-am oprit pentru o fracţiune de secundă căutând un aparat “liber”. Probabil aveam o privire turistică. Plus harta din mână sigur ne-a dat de gol... “Signori, need help? ”, am fost imediat interpelaţi. Mama mă-sii, ştiam să folosim aparatele alea. L-am apucat pe maestru de braţ: “Hai de aici, găsim altele libere mai încolo…” Greşeala a fost că probabil am vorbit cam tare. “Io-te a dracu’, e româncă. Dă, fă, şi mie nişte bani, că ai, dacă ai venit aici să te plimbi! ”, am auzit din gura uneia dintre arătările postate lângă automate. “Ai dracului români, ce fug de cei de-ai lor... ”, am mai auzit în timp ce ne îndepărtam grăbiţi spre… unde vedeam cu ochii. După minute bune de bâjbâială, am găsit într-un final un automat liber de unde am putut lua bilete de metrou.

Pe peronul de la Termini în direcţia Coloseo am ajuns tocmai când trenul din staţie se chinuia să închidă uşile. Pe peron era omor. Trenul gemea, iar lângă el, printre cei rămaşi în staţie, nu puteai arunca un ac. Din când în când la difuzoare se auzea un anunţ hârâit cu privire la o situaţie temporară care afecta numai trenurile în direcţia în care voiam noi să mergem. Norocul nostru că eram în vacanţă. A avut loc o schimbare de planuri urgent. Adică am revenit la planul iniţial, pentru că în avion ne venise ideea de a vedea întâi Colosseumul. “Hai pe linia cealaltă până la Flaminio, vedem Santa Maria del Popolo şi apoi facem traseul pe care l-am stabilit de la bun început”, a concluzionat maestrul cercetând în scurt situaţia. Zis şi făcut. De la Termini la Flaminio am ajuns în aproximativ 15 minute.

La Santa Maria del Popolo am intrat cu inima strânsă. Înainte de a păşi înăuntru ne-am oprit pe treptele ei pentru câteva fotografii de ansamblu. “Îţi dai seama cât de frumos arată totul pe seară, când se aprind luminiţele peste tot? ”. “Ajutaţi-mă şi pe mine, că tare grea e viaţa aici. Să aveţi sărbători fericite! ”, am auzit deodată în spatele nostru. Ne-am întors brusc. Pe treptele bazilicii, exact în faţa intrării stătea pe jos un cerşetor cu tenul măsliniu. Ne-am luat de mână şi am păşit în biserică. Acum înţelegeţi de ce cu inima strânsă. Nu am avut chef nici de admirat interior, nici de Caravaggio, nici de nimic.

Am ieşit de acolo şi am traversat Piazza del Popolo pentru a intra pe Via del Corso. Următoarea noastră oprire era la Treptele Spaniole, pe care le ratasem complet în 2010. Înainte însă aveam de căutat Pandora, iar eu voiam în mod special să intru în câteva magazine de pielărie.

Ecoul şi “I give! ”

Abia intrasem pe Via del Corso, cred că parcursesem doar vreo 300 de metri când zăresc pe dreapta un magazin de pielărie care avea nişte geci drăguţe expuse afară. Intrăm. “May I help you? ”, ne întrebă vânzătoarea. “No, thank you. We are just looking today…”, îi răspund zâmbind ca şi cum aş fi avut bani să cumpăr cam tot ce-mi doream, dar eram doar în prospectare în ziua respectivă. Ehe, dacă ar fi ştiut ea că bugetul alocat de noi pentru excursia din Roma se ridica la fabuloasa sumă de 30 de euro… Mă rog, să revenim… În timp ce mă plimbam cercetătoare printre geci, genţi, mânuşi şi alte cele, aud la radio… “Doar un ecou…ecou… ecou…”. Mă întorc spre jumătatea-mi la bine şi la greu: “Cât de celebri suntem dear, până şi în Italia a ajuns ecoul nostru! ”. “Da, în general să ştiţi că ascultăm posturi de radio româneşti în magazin. Lucrăm două românce aici. În plus de asta, iubita şefului nostru este tot româncă”, am auzit lângă noi. Ne-am uitat unul la altul sideraţi. Am stat puţin de vorbă cu domnişoara şi apoi am ieşit pentru a ne continua plimbarea. “Măcar asta munceşte cinstit…”, îmi spune maestrul când ne îndepărtarăm suficient, pentru a curma într-un fel liniştea care se lăsase între noi.

Până la Pantheon nu am mai intrat în niciun magazin în afară de Pandora. Am hotărât că venisem pentru plimbare, deci plimbare să fie.

În spiritul sărbătorilor, tot Via del Corso era împodobit cu instalaţii de lumini. Cred că se vedea feeric seara. Din loc în loc erau vânzători ambulanţi. La ora când am trecut noi, abia îşi pregăteau “instrumentarul” pentru copt castane. Ne-am uitat la feţele lor. Toţi erau indieni sau pakistanezi, sau ce naţie ‘or fi fost. Aţi înţeles ideea de bază: aceia mici de statură, slăbuţi, cu tenul închis şi părul ca pana corbului (metafora este ironică...). Lasă, ne facem că nu-i vedem, oricum nu ne plac castanele coapte…

Părăsind Via del Corso şi luând-o pe străduţe lăturalnice, am ajuns într-un final la Treptele Spaniole. Bucurieeeeeeeeeee!!! Erau puţin aglomerate. Ne-am aşezat pe marginea fântânii de la baza lor cu intenţia de a le admira în tihnă.

“I give! I give! ” şi mă trezesc cu un buchet de trei trandafiri care se opreşte la câţiva centimetri de ochii mei. “No, thank you! ”, răspund. “I give! ”, insistă indianu’, căci da, era din naţia celor care coceau castane la fiecare colţ de stradă. Eu mă fac că nu-l aud. “I give! ” şi mă trezesc că încerca de mama focului să-mi strecoare buchetul în mână. “You give pe aia mă-tii! ”, sări domnul meu punându-se între mine şi negrişor. “(........) urgent şi go away ca să nu mă înfurii, (........) ce eşti! She said no! ”. Şi abia plecă brunetul… ce mai freamăt… ce mai zbucium… “I give! ”, şi mă trezesc cu alte flori aproape plesnite peste faţă. Oooooffff, şi dosul precedentului nici măcar nu se făcuse nevăzut… Nu cred că trecuseră mai mult de câteva secunde. M-am ridicat ca arsă. Mă gândeam că dacă stau în picioare poate nu mai vine nimeni. “No!!! ” Probabil că tonul a fost suficient de convingător pentru a nu fi nevoită să repet.

La un moment dat maestrul se îndepărtase puţin pentru a trage câteva cadre. Observ un cuplu care se chinuia de mama focului să-şi facă o poză. Ca să uit de negrişori şi ei de mine, mă ofer să-i ajut. Abia fixasem cadrul perfect, apăs butonul când… “I give! ”, şi mă trezesc că făcusem poză unui trandafir. Era un macro de toată frumuseţea. “You give pe mă-ta şi pe tac-tu şi pe toate rudele lor! I had enough! Go away!!! ”. Am reuşit într-un final să fac fotografia, mi-am căutat domnul din priviri şi i-am făcut semne disperate că trebuie să plecăm. Îmi ajunseseră şi Treptele Spaniole…

La dolce vita şi Tazza d’Oro

La Fontana di Trevi am ajuns mintenaş. Ne aşteptam şi aici la “I give! ” sau “Give me…”. Surprizăăăăă! La celebra fontană era linişte şi pace. Bine, câtă linişte şi câtă pace poate fi la fântânica asta. Oricum, mult mai multă decât în urmă cu trei ani... Am putut chiar face poze frumoase, nemişcate, neobturate. Ce să mai... o adevărată desfătare! După vreo câteva minute petrecute pe marginea acesteia, am găsit şi explicaţia penuriei de negrişori: în partea dreaptă a fântânii era parcată cu onor o minunată maşină de poliţie. Pot băga mâna-n foc că după plecarea acelei maşini, ar fi fost suficiente maxim trei minute pentru ca zona fântânii să se umple de “I give! ”. Parcă puţin mai liniştiţi, ne-am ridicat să plecăm. “Aruncăm ceva şi de data asta sau ţi-a ajuns Roma? ”, mă interpelă soţul, vizibil afectat de noua faţă a oraşului celor şapte coline. M-am scotocit prin buzunare şi am scos un pumn de mărunt. Bani de-ai noştri amestecaţi cu cenţi. Am răsfirat averea în palmă şi am ales fiecare câte o monedă de 10 bani. Le-am aruncat parcă fără convingere, dar totuşi le-am aruncat. Mai aveam o speranţă: Piazza Navona... Până atunci însă, mai aveam de trecut pe la Pantheon.

“Uite, Tazza d’Oro! ”, am exclamat cu surpriză. ”Ariciule, mă faci de râs, tu n-ai văzut pe ce stradă am intrat? A zis Emsiema pe Via degli Orfani. Fix acolo suntem. De ce crezi că am luat-o pe strada asta? ”. Că exact pe plăcuţele de străzi aveam eu chef să mă holbez… M-am uitat plină de admiraţie la jumătatea-mi la bine şi la greu. Oare ce-aş fi fost eu fără el? Cine m-ar fi dus pe străduţe întortocheate fix până la cea mai bună cafea din Roma? “Auzi, şmechere, dacă tot te crezi aşa dăştept, bagă mare să vedem pe unde e intrarea că uşa asta zice că e chiuzată! ”, i-am aruncat cu ciudă. Bine că se dădea el mare şi tare că fără mine, fix în Bucureşti era pe 11 decembrie. Nu pupa el Roma, neam…

Am găsit până la urmă intrarea cu pricina şi am servit pe băncuţa de lemn din incintă poate cea mai bună cafea de până atunci. Mulţumim pe această cale @MCM. Fără ea am fi rămas necafeliţi sau ne-am fi cafelit la un nivel net inferior statutului nostru... care este! Am zis!

După cafeaua de la Tazza d’Oro ne-am îndreptat grăbiţi paşii spre următoarea ţintă.

Pe bătrânul Pantheon l-am găsit aproape la fel cum îl lăsasem. Poate puţin mai liber, poate puţin mai întunecat... Soarele era acoperit temporar de nori, aşa că oculus-ul nu răspândea acea lumină caldă pe care o văzusem cu ani în urmă. Nu conta însă. Pantheonul nealterat era sublim.

Am intrat şi ne-am bucurat preţ de câteva minute de acea senzaţie pe care o ai atunci când te afli într-un loc măreţ. Parcă se mai estompase gustul amar al începutului de zi…

Cu forţe proaspete, am ieşit din Pantheon şi ne-am îndreptat spre Piazza Navona.

Indieni şi vrăjitoare, oiţe şi inimioare

Cine a fost măcar o dată în Roma este imposibil să nu cunoască Piazza Navona. Artiştii stradali se produc acolo în fiecare ceas al zilei. Atmosfera boemă pe care am simţit-o la prima vizită m-a cucerit cu totul. Pictori, desenatori, caricaturişti, mimi, muzicanţi îşi desfăşurau activităţile în văzul tuturor. Îmi aduc aminte că atunci am dat un tur al pieţei pentru a vedea preţurile cerute pentru un portret/caricatură. Ştiu că mi s-au părut extrem de piperate, dar nu-mi pot aduce aminte cu exactitate ce sume se vehiculau. Oricum, indiferent dacă aveam sau nu bani de portret, îmi doream cu ardoare să fiu din nou în acel loc.

După un mic ocol faţă de drumul cel mai scurt între Pantheon şi Navona, deoarece domnul meu îşi dorea să se desfete cu o gelată de la o anumită gelaterie (nu mai ştiu cum se numea, dar îngheţata era cu adevărat fenomenală), am intrat cu emoţii în piaţă. În faţa ochilor ni se deschidea un maaaaaare… BÂLCI!!! Da, acesta este cuvântul cel mai potrivit pentru ceea ce se întâmpla în Piazza Navona. În spiritul sărbătorilor care se apropie, întreaga piaţă a fost ocupată de căsuţe din acelea de lemn specifice târgurilor de Crăciun. Vânzătorii, toţi din naţia celor care vând castane, te îmbiau cu diverse produse cum ar fi: vrăjitoare pe mături sau fără, de toate mărimile şi la toate preţurile, pluşuri cu diverse dedicaţii sau declaraţii de dragoste, oiţe, păstori şi mini statuete care, probabil, dacă le cumpărai puteai să-ţi amplasezi în propria-ţi casă o iesle cu naşterea pruncului şi câte şi mai câte. Bine, unele erau de dimensiuni care permiteau chiar o adevărată dioramă într-un laborator de... religie... Inutilă descrierea furiei şi silei care m-a cuprins văzând toată această ţigănie, căci altfel nu se poate numi. În locul muzicanţilor stradali se auzeau în nişte boxe gingăl bels-uri fumate şi, colac peste pupăză, mă trezesc iar cu “I give! ” peste mine.

Caricaturiştii şi desenatorii erau adunaţi toţi într-un colţ al pieţei. Toţi, adică vreo şase-şapte din câţi am reuşit să număr. Apoi m-am uitat la feţele lor. Dacă în urmă cu trei ani erau doar italieni din aceia boemi cu o şepcuţă sau o pălărioară pusă şmechereşte pe o parte şi cu baticuri legate în jurul gâtului, acum erau doar indieni… din aceia care vindeau castane la colţ şi oiţe şi vrăjitoare la căsuţe. Toţi în afară de doi, dar, după expresiile lor, nu cred că mai aveau mult de rezistat pe acolo. Preţurile… 10 euro caricatura şi era gata în şapte minute.

În afară de căsuţe, trandafiri, castane şi caricaturi indiene am văzut şi câţiva mimi. Să vă spun ce se poartă la Roma zilele astea în materie de mimologie... Se poartă mimii indieni care vin la pachet de doi... Poziţia trendy este cea în care unul stă jos şi ţine în mână un par în vârful căruia stă celălalt... intra-i-ar paru-n... aheam! Să vă mai spun? Altceva la modă este Omul Invizibil care stă pe scaun şi zilele astea de obicei îl găsiţi îmbrăcat în Moş Crăciun. Vai, ce drăguţ!!!

Tot la bâlciul Navona am văzut şi chestii din alea de tragi cu puşca şi câştigi maimuţoaie de pluş... sau nu. Ştiţi de care... din alea de vedem prin filmele americane cu bâlciuri unde el şi ea se duc să mănânce o vată de zahăr. El, ca s-o cucerească, se duce la o tarabă, trage cu puşca în nişte drăcii care se mişcă şi câştigă maimuţoiul ăla uriaş pe care i-l oferă şi ea pică pe spate gândindu-se ce bun ţintaş este el şi sigur e bun şi la altele şi totul se sfârşeşte cu bigu-bigu! Uneori, în unele filme, nu se sfârşeşte cu bigu-bigu ci cu un clovn care vine şi îi spintecă pe toţi de le ies fulgii... Whatever, aţi înţeles ideea... E plin de tarabe din alea cu puşcoace!

Presupun că pe seară e şi mai minunat, merveioz de-a binelea, că se aprind toate luminiţele alea şi tot norodul cântă de sărbătoare. Ce? Ziceaţi ceva de vreo fântână? Unde? În Piazza Navona? Ce fântână? Care Piazza Navona, unde e, că eu n-am văzut decât un bâlci?

Amărâţi de-a binelea ne-am îndreptat spre ieşire pentru a lua bus-ul 87 până la Colosseum. Exact când să ieşim am trecut pe lângă grupul de caricaturişti. Ne-a atras atenţia un nene italian cu o bască şucară pusă într-o parte. Stătea înghesuit între doi indieni. Am zâmbit melancolic. Ne-am dus spre el şi l-am întrebat cât ne costă. Ne-a cerut 10 euro de persoană. Văzându-ne nehotărâţi a scăzut la 15 euro amândoi pe aceeaşi foaie. Astfel, după 15-20 de minute aveam în mână o caricatură făcută de un italian adevărat. Poate ultimul rămas în acea piaţă. În josul paginii scrie: Roma 2013. Halal să-i fie Romei în anul 2013!

Locul unde iubirea mea a sucombat prin deces

Mai aveam un singur deziderat înainte de a ne îmbarca spre casă: Colosseum. Maximus Decimus Meridius ne aştepta. Ne-am dat jos din bus cu o staţie înainte de Colosseum tocmai pentru a-l putea admira şi în ansamblu, nu numai în detaliu de la baza lui. Încă de cum am coborât ne-am îndreptat privirea spre Colosseum. Hmmmm... oare acel morman de schele care se zărea în depărtare avea vreo legătură cu celebra arenă? Ajunşi la baza lui am observat că întregul edificiu suferă un proces de “curăţare”, ca să zic aşa. Pe scurt, se pune schela pe o zonă, se acoperă privirilor, se freacă şi când se mută schela mai încolo se vede un Colosseum curat… şi plăcut uscat… Cu alte cuvinte, se spală zidurile :)))) Ok, nu-s exagerată, e normal, mi-am dat seama că a fost doar un ghinion. E normal ca oamenii să aibă grijă de monumente, să le cureţe, să le... primenească. Ar trebui însă curăţate şi de şleahta de indieni aciuiată pe lângă ele. Atunci într-adevăr s-ar face treabă.

Ne-am găsit un loc undeva mai în spatele arenei şi ne-am aşezat pe o coloană culcată la pământ pentru a putea trage în linişte concluziile zilei respective. Cred că am stat vreo şapte-opt minute, nu mai mult. Încă de cum ne-am aşezat am fost luaţi în vizor. Cum de cine? De prietenii mei “I give! ” şi de alţi prieteni cu şaluri indiene şi de unii cu “Coloseo, one euro! ”. Nu exagerez, în cele câteva minute petrecute acolo am fost “călcaţi” de peste 20 de astfel de specimene. Ce concluzii să tragem că nu reuşeam nici măcar să ducem o frază cap-coadă fără să fim întrerupţi de câte unul din tagma mai sus amintită. “Na, ‘ţi-ar Colosseumul să-ţi fie! Ţi-a ajuns? Ia uite-l pe Russell Crowe de India cum vine la tine să-ţi vândă şalul! Ah, ce-mi vine să i-l fac funie!!! Eşti fericită acum? Ne mişcăm şi noi acum fizicul la aeroport, că mi-a ajuns pe ziua de azi? ”, îmi turui pe nerăsuflate jumătatea-mi. Nu de alta, dar dacă făcea pauze între propoziţii era posibil să nu ajungă să-şi termine ideea.

Ne-am ridicat, am privit în jur… Degeaba era liber din punct de vedere al afluxului de turişti. Negrişorii stricaseră tot farmecul…

Aş mai avea multe de spus, dar deja risc să devin patetică. Drumul spre casă l-am petrecut feeric, mirobolant chiar, aş putea spune. Am avut în avion în spatele nostru o companie extrem de “plăcută” şi anume trei tăntici aflate la muncă în Italia. S-au cunoscut în aeroport şi timp de aproape două ore cât a durat zborul, şi-au povestit viaţa fiecare pe rând, într-o româno-italiană care ne zgâria creierul. Datorită volumului ridicat al acestei discuţii, am avut deosebita plăcere de sta treji şi de a nu pierde nici măcar un cuvinţel din sfaturile pe care şi le dădeau una alteia.

Cu creierii storciţi şi cu dezamăgire în suflet am aterizat aproape de miezul nopţii pe aeroportul Henri Coandă din Bucureşti. “Lasă, ariciule, am trăit noi şi mai rele! Am scăpat ieftin. Acum hai repede acasă că avem de făcut bagajele pentru mâine. O să ne spălăm creierii la Sibiu…”, mă încurajă maestrul.

Stând acum strâmb şi judecând drept, nu cred că m-aş mai întoarce în Roma. Probabil peste câteva zile îmi voi schimba părerea. Dacă ar fi să mă întorc, aş alege însă clar o perioadă fără legătură cu “gingăl bels”. Nu de alta, dar poate că acest oraş mai merită o şansă. Prea mare a fost iubirea, dar prea mare şi dezamăgirea. Deocamdată însă… eu şi Roma vom lua o binemeritată pauză pentru a ne analiza sentimentele. Dacă ne vom relua relaţia, rămâne de văzut. Acum însă… un divorţ pare iminent…

Cu fotografii voi reveni imediat ce le voi descărca.

P. S. Ironia sorţii… m-am dus pe rubrica “Descoperă Roma” pentru a încărca impresiile. Ultimul review se intitulează simplu: Roma, o iubire eternă. Am vrut imediat să schimb titlul review-ului meu. Pur şi simplu nu-mi vine altceva în cap. Îmi pare rău…

---

VIZUALIZĂRI: 4573 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI