¡Viva San Fermín! – partea a doua

TIPĂREȘTE

Dupa mini-siesta pe care unii au reusit sa si-o faca (in vreme ce altii, intre care si subsemnata, trageau cu ochiul la grupurile venite din intreaga lume, si ascultau franturi din conversatii in limbi fel si fel), hai iar prin oras.

Doar San Fermín este sinonim al fiestei pe strada. Este un amestec de carnaval si distractie dusa la extrem, favorizata – cum sa nu – de generoasa absorbtie de bauturi cu muuulte grade (wow, ce literar mi-a iesit;)). Mie mi s-a parut ca virgula convietuiesc foarte bine partea religioasa cu petrecerea nebuna si salbatica. Sunt persoane (ca si noi) care le imbina cu succes pe amandoua.

Petrecerea consista, ca peste tot, in alcool, muzica si distractia pe care i-o pune fiecare. Nu are alt secret. Poate ca ceea ce surprinde cel mai mult este cat de pacifica e: in ciuda betiei colective, nu exista certuri sau batai stradale. Exista insa acidente, datorate excesului de... de toate! Singura regula de aur este traieste si lasa-i si pe ceilalti sa traiasca (echivalent literal al faimoasei zicale iberice: “vive y deja vivir”). Distreaza-te cat poti de mult/bine si lasa-i si pe ceilalti sa o faca.

Sincera sa fiu, nu credeam ca o sa rezist atata. De fapt, a fost un lucru inedit pentru mine. Treizeci de ore de fiesta aproape continua!!! Adevarul e ca noi nu ne-am imbatat;) Am baut si noi, ca tot omul, din sticlele aduse de acasa, insa am trait fiesta cu avantajul dat de varsta. A fost o intoarcere in adolescenta, insa... controlata. Nu trebuie decat sa te lasi dus de val, adica de atmosfera sanferminera.

In centrul orasului erau spectacole stradale de teatru, dans, acrobatii, etc. Ne-am oprit si noi, pe ici pe colo, clatindu-ne un ochi, minunandu-ne, dansand... Da-i iar tura prin centrul vechi, cu sticla-n mana, ca adolescentii (a mea de apa;)) In apropierea faimoasei strazi Estafeta am intrat intr-un local sa cumparam un sandwich si ceva de baut. 5 euro pe un “bocata de chistorra”, un fel de carnat. Si un pahar mare de sangría – mai multa gheata decat sangría – 8 euro. In Pamplona intri in vorba atat de usor cu reprezentanti ai atator nationalitati… Imediat esti poftit la o gura de vin si-un dans ad-hoc. Pe peretii localului, din faianta, erau scrise fel si fel de “amintiri”, in toate limbile posible… Mi-a placut. Ne-am gasit un locsor unde nu mirosea asa “frumos” si am mancat chistorra. Acolo a trecut pe langa noi toreadorul pe care amicii il imbracasera asa;), si cu care ne-am facut poza pentru posteritate…

Si uite asa ne-am plimbat, ne-am plimbat, ne-am plimbat, pana a venit ora sa mergem la focurile de artificii. Inarmati cu steaguri (al Canarelor si-al Romaniei, ca cei doi castilieni au zis “pas” pentru orice eventualitate – a se citi nationalism local pe ici pe colo -), ne-am asezat rezemati de un perete, unul oarecare, pe o strada din apropierea Autogarii. Un burgalez vecin de “fotoliu” ne-a facut poze, dupa ce a mentionat ca steagul meu nu-i place. Stiam ca pot fi confuzii: steagul nostru seamana cu cel spaniol republican, putin agreat in zilele noastre. I-am spus razand ca nu e ce pare si s-a chinuit sa ne faca poze. Din pacate, nu i-am dat de cap telefonului. Au iesit in ceata;)

Se termina focurile si ne indreptam spre Plaza de los Fueros. Era concert, si voiam sa ascultam putin pe Chambalo, grup foarte cunoscut si apreciat pe aici. Scena fiind intr-un parc, am putut sta din nou linistiti, intr-o atmosfera curatica, cu aer si el curat... De acolo, deja tarziu in noapte, ne-am indreptat spre cartierul general. Si acolo aveam fiesta (scena cu concert), insa un grup ceva mai linistit. Dupa ce am primit cate o paine si un sándwich gratis de la cofetaria-brutaria din apropiere, ne-am pregatit de nani.

Despre cazare. Stiam din timp ca nu am fi gasit cazare decat daca am fi incercat sa rezervam cu luni inainte. Cum excursia a fost planuita cu doar doua saptamani inainte, nici macar nu am incercat sa cautam o camera ceva. Oricum, in floarea celei de-a doua tinereti, ), eram hotarati sa traim din plin esenta acestei fieste. Asa incat am dus cu noi cate un sac de dormit. Si... ghiciti unde am reusit sa dormim trei ore? In parcul fortaretei Baluarte, un parc splendid si racoros, unde ne mai odihnisem si ziua putin. Plin de francezi, by the way. Am fost foarte inspirati sa mergem acolo, locuri erau din plin si era si curat, fata de restul orasului. Acolo am trait una din anecdotele cele mai amuzante ale escapadei. Eu imi luasem o pernuta de acasa, insa colegii de “camera” nu. Marta, care are darul/harul de a distra pe oricine, a ochit repede niste cartoane, proprietatea unor vecini absenti in momentul ala. Care vecini au si aparut imediat si, francezi cu bun simt, au intrebat-o doar cum o cheama, probabil ca s-o pomeneasca in “rugile” soptite posterior... Tot Marta si unul dintre baieti dispuneau, inca, de niste sticle de sangría. Ca sa fie siguri ca nu le fura nimeni, le-au bagat in sacii de dormit, la picioare, ca si incaltarile si celelalte lucruri. Va inchipuiti ce panorama cand ne intorceam pe o parte si pe alta. Eu cred ca am dormit neintinsa, insa, inainte de a mi se taia filmul, deodata auzim strigate la doi pasi de noi. Deschidem ochii si vedem cinci-sase baieti pusi pe sotii (fara ochelari si pe intuneric, atat am vazut), cu un gard metalic pe care se sprijineau, intr-o incercare de a sugera babutele aflate la barfa la tara (asta a fost interpretare personala;)): “Ia uite de ce vine lumea la Pamplona, sa doarma!! Suuuus, ce, ati venit la somn?? Ia uite sacul rosu cum se baga in sacul albastru, ce-o fi vrand de la el? (la care Marta, sacul rosu, a inceput sa rada) Pai da, sacul albastru barbat trebuia sa fie!! Gaina, esti o gaina, albastrule!! Se baga fata in tine si tu nimic. Si mai si lasati fetele la margine, astia da barbati!! ” Si asa au tinut-o... nu stiu exact... doua-trei minute... de am crezut ca mor de ras. Se compenetrau perfect, cand tacea unul incepea altul si tot asa. De la noi au plecat la vecinii Jérémie si Max, ale caror sforaituri nu au lasat-o sa doarma pe Marta… M-am simtit adolescenta, nu pot sa spun altceva.

Raúl pusese ceasul sa sune la 4:30h pentru ca voiam sa mergem sa ocupam locuri pentru primul “encierro” (cursa de/cu tauri), insa se pare ca baietii au hotarat sa mai lungim cu o ora somnul. La 5:30h trezirea definitiva, facerea “patului” in cateva secunde, luarea acestuia in carca si plecarea spre centru. Parcul era presarat cu zeci de saci de dormit, ba chiar am vazut si vreo doua corturi. Teoretic nu se poate campa, insa politia inchide ochii. O sa vedeti in fotografii cateva poze, iar pe net puteti cauta mai multe: pozitii de dormit in San Fermín. Mori de ras, nu alta.

Surpriza mare. Orasul plin ochi si la ora aia, fiesta nicidecum nu se terminase. Mirosul de acru si urina era insuportabil pe alocuri, insa parea ca nimanui nu-i pasa de acest lucru. M-am tinut mecanic dupa grupul de prieteni, fara sa vreau macar sa aflu unde mergem. Am ajuns la locul unde incepe cursa, vizitat cu o zi inainte, pe strada Santo Domingo, si ne-am urcat sus, langa biserica. Am prins randul doi, in fata noastra aflandu-se niste americani care povesteau jigniti ca multa lume le vorbea de “Transilvania!! Dracula!! ”, adica vesnica confuzie cu Pensilvania lor. Am vrut sa ma mai odihnesc un pic, pentru ca pana la 8 mai erau doua ore, insa la orizontal mirosul era groaznic. Asa ca am preferat sa stam in picioare. Desi eu si Raúl am prins alte mirosuri de la americanca din fata noastra;) Inceputul cursei de tauri, precum si cantecul pe care participantii la cursa il canta Sfantului Fermín (a carui statuie este asezata in gaura special amenajata in zidul de pe partea dreapta a strazii), le-am vazut pe aparatele de filmat si pozat al celor din fata mea. Oricum, a fost un “encierro” curat, fara incidente grave: ceva cazaturi si rani superficiale, dar nu de coarne de taur.

Ne-am amuzat teribil inainte observand cum cativa “alergatori” (traducere literala a cuvantului “corredores”, cei care alearga in fata, in spatele sau langa tauri) isi faceau incalzirea. Sunt si “alergatori” profesionisti, care parcurg intreaga geografie spaniola si participa la “encierros”, insa spectacolul este asigurat de cativa viteji incostienti, care abia se mai tin pe picioare si cred ca pot participa si ei. Evident ca organele de ordine ii impiedica, in masura posibilului, sa faca acest lucru. Sunt si multi straini care, atrasi de adrenalina, insa fara a fi constienti de pericolul unei astfel de curse, vin la “running with the bulls”, cum sunt anuntate “encierros” in toata lumea. Nu de putine ori s-a intamplat ca “ghiris”, cum sunt numiti de catre localnici strainii care vin in vacanta in Spania (nu si emigrantii insa), sa fie victimele mortale ale unei curse cu o traditie care merge pana in Evul Mediu.

Despre faimoasele “encierros”. Acestea sunt cele care le dau faima internationala fiestelor San Fermín. Cursele cu tauri au loc in fiecare zi, intre 7 si 14 iulie, la 8 dimineata. Puhoiul de lume, cu mic cu mare, isi ocupa pozitiile cu ore inainte. Pentru ca altfel nu vezi nimic. Oricum, este imposibil ca toata lumea sa vada in prima linie encierros. Musai sa tinem cont ca un oras de aproximativ 200.000 locuitori ajunge sa “gazduiasca” in jur de doua milioane in saptamana respectiva. Multa lume se intreaba cum “incap” atatia in oras in zilele de fiesta. Fotografiile sunt foarte relevante in acest sens.

“Los encierros” isi au originea, dupa cum spuneam in epoca medievala: pastorii navarezi isi duceau taurii de la Ribera de Navarra pana la Plaza Mayor. Innoptau in apropierea orasului si, la rasarit, intrau pe fuga cu animalele, ajutati fiind de lume, care, calare sau pe jos, foloseau ciomege si strigate ca sa-i inchida in grajduri. In Pamplona primele garduri protectoare s-au construit in 1776 si uite asa, incetul cu incetul, s-au transformat in actualele “encierros”.

Inainte de cursa, participantii ii cer ajutorul Sfantului Fermín prin niste cantece care se canta in coasta de pe strada Santo Domingo (acolo unde incepe cursa), cu 5,3 si 1 minut (e) inainte de de startul cursei, adica la 7:55h, la 7:57h si la 7:59h. Din 2009 cantecul se interpreteaza si in spaniola si in euskera (limba basca).

(Sfantului Fermín ii cerem, fiindca este patronul nostru, sa ne insoteasca in cursa, dandu-ne binecuvantarea lui. Traiasca Sfantul Fermín!)

Traseul se realizeaza pe strazile din partea veche a Pamplonei. Incepe, asa cum am spus, in coasta din strada Santo Domingo, urca pana la Plaza del Ayuntamiento (a Primariei), coteste pe strada Mercaderes pentru a intra pe Estafeta, si prin partea finala de Telefónica ajunge la Plaza de Toros. “Coltul” cel mai faimos si mai solicitat de catre fotografi este cel dintre Mercaderes si Estafeta, si pe strada Estafeta se poate vedea partea cea mai lunga a cursei.

Cireada de tauri realizeaza traseul complet intr-o medie de patru minute, cu aproximativ 25km pe ora. Ea este alcatuita din sase tauri si opt boi (nu sunt sigura ca asta e traducerea cuvantului “cabestro”), urmati de un grup de “pastori” care ii mana cu ciomege, si, de curand, au adoptat o vestimentatie care ii diferentiaza de restul participantilor in cursa. Crescatoria de unde provin taurii este alta in fiecare zi, toate fiind foarte cunoscute in Spania.

Despre normele de siguranta va voi povesti altadata, ca deja ma lungesc prea mult. Mentionez numai ca, de cand se fac registre oficiale, in 1924, s-a contabilizat moartea a 15 persoane in aceste curse. Noi nu am fost martori decat la un encierro. Insa in sambata urmatoare s-a produs un “dop uman” la intrarea in piata, astfel incat oameni si animale, claie peste gramada, nu puteau sa intre… O sa va atasez link-ul, este impresionant. Un singur tanar grav ranit, asfixiat, insa evolueaza pozitiv in spital.

E greu de inteles de ce, cu asa pericol, este atata lume care alearga in aceste curse cu tauri. E vorba de cultura in cazul multor autohtoni, parte din fiesta, si adrenalina fara cap in cazul multor straini care habar nu au ce e ala un encierro... Poate ajung anul asta la Cuéllar, unde au avut loc primele encierros din Spania, si o sa va dau atunci mai multe detalii.

Dupa primul encierro 2013 (si singurul pe care urma sa-l “vedem” in direct), ne-am retras spre cartierul nostru general, intai pentru a lua vestitul mic-dejun cu gogosi cu ciocolata (tipic dupa o noapte de fiesta), si apoi pentru a ne... igieniza un pic. Alt tricou alb, care nu s-a mai inrosit chiar ca primul... Curati si “gatiti”, ne-am dus sa vedem Marea Parada si Procesiunea. Dand o tura pe strazile orasului, ne-am minunat... din nou de tonele de mizerie aflate peste tot. Ma rog, peste tot nu chiar, deja erau foarte curate strazile pe unde urma sa treaca encierro si parada. Nu am vazut in viata mea o mobilizare mai mare de persoane de salubritate: sute de oameni si zeci de masini care maturau si spalau cu apa si dero sau ce-o fi fost... Impresionant.

Parada si procesiunea mi-au facut pielea gaina, ca de obicei. Lucrurile astea sunt cele care imi plac la nebunie!! Am vazut-o pe straduta care coboara de la Catedrala, si imediat dupa aceasta, am reusit sa vizitam si templul sfant, dupa incercarea esuata cu o zi inainte.

Procesiunea incepe la ora 10, pe data de 7 iulie, si pleaca de la parohia San Lorenzo. Nu a fost deloc aglomeratie, ceea ce ne-a placut la nebunie, probabil deja obositi de atata lume… Asadar, corporatia oficiala a primariei, insotita de corpuri de armata si politie, imbracate cu haine de gala, muzicanti, dansatori, “gigantii si capatanosii” (papusi enorme, purtate de persoane, evident, si care reprezinta regele, Regina si intreaga curte regala din Evul Mediu), banda municipala (la Pamplonesa), cu totii se indreapta spre catedrala ca sa-i ia pe mai marii religiosi. Cu totii se intorc pe acelasi drum si merg la capela San Fermín (Biserica San Lorenzo) pentru a lua imaginea sfantului. De acolo strabat cu totii centrul vechi al orasului si, cam o ora mai tarziu, inapoiaza statuia capelei. Apoi Primaria insoteste din nou reprezentantii bisericii pana la catedrala si actul se termina. Cu asa coloristica, fotografii sunt la ei acasa... Calutii mi-au adus aminte de colindele noastre moldovenesti. Multi dintre ei aveau un fel de bice (care nu erau bice), cu ceva burete la capat, si, in timp ce dansau, le trageau pe cocoasa turistilor de pe marginea strazii. Nu durea deloc, stati linistiti; crea, insa, rasete generale... Frumos.

Ultima “etapa” a escapadei noastre, inainte de a ne intoarce in Valladolid, a fost popasul intr-unul din multele baruri de tapas din centrul vechi. Nu aveam cum sa plecam din Pamplona fara sa degustam cateva din faimoasele tapas. Costa 2 euro fiecare, indiferent de ce anume era, insa erau destul de maricele, iar chelnerita ni le taia in doua. Am incercat de toate, si cu vreo 35 euro am mancat patru persoane pe saturate.

Fiesta Sanferminera se incheie, pe 14 iulie, cu “Pobre de mí” (“Saracul de mine”), care se canta la 12 noaptea, pe 14 spre 15 iulie. Se canta “Pobre de mí, pobre de mí, que se han acabado las fiestas de San Fermín” (“Saracul de mine, saracul de mine, ca s-au terminat fiestele San Fermín”;)), dar si “mai e putin” pana la urmatoarele…… Se merge cu o lumanare aprinsa, si dupa aceea, multi merg la Biserica San Lorenzo si leaga esarfele rosii de grilajul acesteia, lasand si lumanarea acolo. Totul pentru Sfantul Fermín.

Nu stiu daca as mai repeta, pentru ca de la o varsta… stiti cum e… ne plac alte lucruri. Insa este o experienta care trebuie traita macar o data in viata. Eu sunt fericita ca am putut s-o fac anul asta.

¡Viva San Fermín! ¡Gora San Fermín!

---

VIZUALIZĂRI: 2102 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI