Pestera Altamira – un tezaur al umanitatii

TIPĂREȘTE

- Tati, tati, uite un bou pictat!!

- Nu, fata mea, nu e un bou, e un bizon...

Se presupune ca acest schimb de cuvinte a avut loc in vara lui 1879, la descoperirea pesterii Altamira, intre Marcelino Sanz de Sautuola (nascut in Santander in 1831), mare pasionat de preistorie, si fiica lui de opt anisori, Maria. Intr-una din nenumaratele excursii pe care le faceau impreuna, au descoperit pestera care avea sa devina un fel de “Capela Sixtina” a artei rupestre mondiale. In anul urmator, omul de stiinta a publicat (traducere adaptata) “Note succinte despre anumite obiecte preistorice din provincia Santander”, in care reda chiar si o reproducere a tavanului/cupolei pesterii cu picturile respective. Impactul publicatiei a fost mare, si nu numai pe plan national, insa, din pacate, don Marcelino a fost acuzat de inselatorie, spunandu-se ca el insusi a realizat picturile rupestre. Detractorii lui afirmau ca nici tehnica, nici culorile atat de bine pastrate nu puteau fi naturale. Pana cand nu s-au descoperit, ani mai tarziu, gravurile din La Mouthe (Franta), nu i-a fost recunscut meritul. Din pacate, don Marcelino trecuse deja in nefiinta la momentul respectiv, asa incat nu a apucat sa se bucure de “recuperarea” onoarei si de confirmarea stiintifica a descoperirii si premonitiilor sale. Tehnicile moderne de datare stiintifica au confirmat ca picturile din pestera Altamira au fost realizate intr-un mare interval de timp: 11.000 si 19.000 ani. Descoperirea lui Sautuola este una dintre piesele de rezistenta care stau la baza studiului artei din Paleolitic.

Alta varianta spune ca, de fapt, pestera a fost descoperita in 1868 de catre vanatorul Modesto Cubillas, insa nu a fost nimic transcedental, nu i s-a dat importanta cuvenita, pentru acel teren carstic avea deja mii si mii de grote...

In sfarsit am ajuns si noi s-o vizitam!! Ne-am infiintat acolo intr-o frumoasa duminica de septembrie, in jurul orei 11h. Adresa este: Avenida Marcelino Sanz de Sautuola s/n (“sin número” = “fara numar”), 39330 Santillana del Mar, Cantabria (la doi kilometri de frumosul sat Santillana). Telefoane de contact: 0034 942 818005 / 942 818815. Web: www.museodelaltamira. es Eu i-am contactat cu cateva zile inainte, pentru ca sambata respectiva era zi festiva in Cantabria si dupa amiaza Muzeul era inchis. Pana la urma am ales sa mergem a doua zi. Intrarea costa 3€/adult si 1,50€/copil, insa sambata dupa amiaza si duminica este gratuita.

Programul de vizita:

- din mai pana in octombrie: marti-sambata 9:30h-20:00h; duminica si zile festive: 9:30h-15h;

- din noiembrie pana in aprilie: marti-sambata 9:30h-18h; duminica si zile festive: 9:30h-15h.

Am lasat masina in parcarea spatioasa, pe doua nivele, aflata langa muzeu, si am intrat in cladirea mica aflata la intrare, pentru bilete. Chiar daca intrarea e gratuita, vi se inmaneaza bilete, cu ora vizitei, pentru ca totul este organizat pe grupuri. Vi se va oferi posibilitatea de a vizita pestera pe cont propriu, si vi se inmaneaza un mini-ghid cu explicatii, sau o vizita cu ghid. Noi am ales a doua varianta, dar la rugamintea noastra, ni s-a dat si brosura respectiva. Aveam de asteptat o ora, numai bine pentru a ajunge la locul unde se afla adevarata pestera si a vizita muzeul inainte. Pentru ca... da, pestera Altamira care se poate vizita in prezent este o replica – fidela, ce-i drept, dar cu ceva facilitati – a celei originale. Autoritatile au hotarat acest lucru in 2002, cu scopul de a evita deteriorarea pesterii naturale, ale carei picturi se aflau in pericol datorita bacteriilor aduse din afara de catre turisti. Cu toate acestea, acum doi ani s-a hotarat realizarea unui program de investigatie care sa determine compatibilitatea intre posibilitatea accesului pentru public in pestera originala si conservarea potrivita a artei rupestre din interiorul acesteia. Sa speram ca se va duce la bun sfarsit si se va gasi solutia potrivita pe viitor pentru a impaca si capra si varza.

Ne-am inceput plimbarea prin parcul verde si bine intretinut al Muzeului, in care cate un decor cu tema taurina, pe ici pe colo, ne duc cu gandul la “vechimea” acestor animale pe aceste meleaguri, lucru care explica, poate, in buna parte, prezenta lor persistenta si importanta in cultura si traditia iberica. Nu exista niciun indicator care sa arate unde este pestera, insa am gasit-o destul de usor. Nu prea ai ce vedea, evident. Este o usita din stacheti, din care lipseste unul in partea superioara (opera probabila a unui turist dornic de a vedea macar un pic din interior). Evident ca toata lumea incerca sa descopere ceva prin crapatura, chiar si cu ajutorul unei mici lanterne. Insa nu se vede mare lucru. Oricum, toti isi fac poza de rigoare in fata usii, care este cumva “ascunsa” sub o colina inverzita. Locul are multa vegetatie, asa ca nu este vizibil de pe aleea principala.

Ne intoarcem la muzeu si intram purtand in carca o curiozitate si o nerabdare fara margini. Mai avem putin si vom vedea faimoasele picturi care au facut inconjurul lumii!! Chiar daca sunt doar o replica...

Intrarea in Muzeu este spatioasa. Pe stanga se afla usa de la intrarea in “Neocueva” (sau “pestera cea noua”), in fata careia se afla grupuri-grupuri care asteapta, destul de ordonat, sa intre, din cinci in cinci minute. In dreapta se afla barul (cum altfel?) si magazinul de suveniruri. Nu cumparati magnetii de acolo!!! Noi am facut greseala, si mai tarziu i-am gasit in Santillana la jumatate de pret;)

Am intrat in zona de expozitie (o sala mare cu mai multe “compartimente”) si... este vorba de o frumoasa incursiune in timp. Instalatiile si tot ceea ce acestea cuprind sunt moderne si organizate in asa fel incat sa atraga atentia tuturor, indiferent de varsta. Gasim vitrine cu resturi de oase, fel si fel de unelte folosite in arheologie, ecrane tv cu filmulete la tot pasul (si castile aferente), chiar si tip desen-animat pentru cei mai mici (si nu numai). Se explica evolutia omului, din cele mai vechi timpuri, indeletnicirile si obiceiurile acestuia... Gasim si o harta interactiva unde ne putem informa despre locuitorii preistorici din toate colturile lumii. Chiar si noi, care nu suntem pasionati in mod deosebit de preistorie si arheologie, suntem atrasi de ceea ce ofera muzeul. Veti vedea doar trei poze din interior, atatea am avut timp sa fac pana mi s-a atras atentia ca nu am voie. Nici fara blitz (asa cum eu imi imaginasem) nu este voie. Toata lumea credea ca, fiind o replica a pesterii, se puteau face fotografii, insa nu s-a dovedit a fi asa.

La 11:55h eram in fata intrarii in pesterii numite “Neocueva”. Grupurile, dupa cum va spuneam, intra din cinci in cinci minute (va dati seama de afluenta de oameni...). Si iata ca ne vine randul. Ghidul nostru ne ia in primire amabil si, imediat la intrare, ne pofteste sa luam loc pentru a vedea un filmulet informativ, animat, cu si despre trecutul si prezentul locului. In cinci minutele destul de captivante ne facem o idee despre evolutia locuitorilor pesterii in perioada de timp cuprinsa intre anul 19.000 si 11.000 inaintea erei noastre. Asta desi exista si pareri care duc “activitatea” in pestera pana in anul 35.600. Nu ma pricep la ere preistorice, si nu vreau nici sa incurc nimic, nici sa redau informatii pe care le puteti gasi cu usurinta pe net - cei care sunteti interesati in domeniu. Asa incat eu nu am tinut minte decat epoca “Magdaleniana” (de la Magdalena;)), care face parte din Paleoliticul superior (traiasca brosura! , ca altfel v-as fi zis numai Paleolitic;)).

Replica pesterii Altamira este destul de reusita. Pe stanga, la intrare, se afla un geam enorm (cat peretele), simuland iesirea din pestera, inainte de daramarea muntelui, care a acoperit-o in mare parte... De aceea vazusem, inainte, cu ochii nostri cum intrarea in pestera originala era inchisa doar de o usita. Vorbeam la inceputul impresiilor despre anumite facilitati, neexistente, evident, in pestera “cea adevarata”. Mergem pe niste culuare din ciment (sau ce-o fi el), cu balustrade, focuri de lumini si panouri informative din loc in loc. Ni s-a spus ca inaltimea originalului este mult mai mica, si pe alocuri trebuie chiar sa mergi aplecat/pe vine, ceea ce explica si multe dintre picturile de pe tavan. Artistii preistorici nu ar fi putut sa le realizeze cu atata usurinta si atatea detalii daca tavanul ar fi fost foarte inalt. Insa aici vizita este comoda.

Cu totii stim ce fel de picturi sunt cele din Altamira: picturi policromate (negrul, rosul si ocrul erau culorile predominante folosite) si gravate (cu instrumente/ustensile facute din pietre ascutite, de exemplu), si care reprezinta animale (marea majoritate bizoni, cai si capre), figuri antropomorfe, maini (palma unei maini), si chiar desene abstracte (sau neintelese de contemporani, ne-am gandit noi).

Pestera Altamira nu este foarte mare, are in jur de 270m lungime, iar structura nu este nici ea complicata, desi replica este realizata de asa natura incat vizita sa “curga” si mai usor... Sunt definite cateva zone, cunoscute ca: “vestibulul”, “marea sala policromata”, “galeria”, “sala bizonului negru”, “coada de cal”...

Cateva informatii mai concrete (din vizita propriu zisa in pestera si ce am tinut minte din explicatiile ghidului)...

“Vestibulul”. Este spatios si luminat, dupa cum spuneam mai devreme, de lumina naturala de dinaintea daramarii muntelui peste intrarea in pestera. Filmuletul si ghidul ne-au informat ca era una din partile cele mai locuite de catre generatiile care s-au perindat pe acolo de-a lungul timpului. Un fel de sufragerie din zilele noastre, unde faceau focul, gateau, isi petreceau marea majoritate a timpului... Resturile gasite aici au demonstrat acest lucru, si au ajutat si la datarea si intelegerea felului lor de viata. Tehnologia este prezenta si aici: asistam la un scurt episod in 3D, de care mai ales cei mici se dovedesc a fi incantati, si in care vedem un “bunic” invatandu-si nepotii sa faca focul, cativa barbati venind de la vanatoare...

“Marea sala” sau “Sala policromata” (doua dintre numele care i s-au dat acestei sali) a fost supranumita si “Capela Sixtina a artei paleolitice”. Este cea mai importanta parte a pesterii din punct de vedere al continutului artisitic rupestru: foarte multe animale, mai ales arhi-prezentii bizoni (exista vreo treizeci de figuri reprezentand acest animal). Tavanul/bolta are 18 lungime si 9m latime, iar inaltimea originala a pesterii (de 1,90-1,10m) a fost marita pentru ca picturile sa poata fi vazute si admirate in mod comod, desi s-a pastrat o mica parte cu inaltimea originala. Se crede ca in epoca preistorica ajungea si aici ceva lumina naturala, insuficienta insa pentru a realiza picturile policromate.

Sunt cateva figuri mai cunoscute, care-ti raman intiparite in minte, cum ar fi marele bizon negru din zona/sala “La Hoya”, pictat cu carbune, ca si capul unei caprioare sau cele trei capre vecine. Spre iesire, in sala numita “Cola de Caballo” (coada de cal) gasim gravuri si, mai ales, ceea ce investigatorii au numit “masti”, adica niste roci/pietre pe care au fost desenati niste ochi, ceea ce le da forma umana. Este curios faptul ca acestea se vad dintr-o singura directie, atunci cand vrei sa faci calea-ntoarsa. Probabil erau “paznicii” locuitorilor pesterii... ;)

Si in celelalte sali si culuare se pot vedea manifestari artistice, desi in mai mica masura. In acestea nu s-au gasit insa resturi care sa demonstreze ca au fost locuite.

Multe dintre picturi se suprapun, iar ghidul ne-a explicat ca e din cauza ca s-au facut in epoci diferite. Asa vedem un cal peste un bizon, o capra peste un cal, etc. Grupul nostru a fost unul linistit si aparent interesat de ceea ce ni se povestea, desi mai radea unul pe ici pe colo atunci cand ghidul incerca sa ne “contureze” cu o lanterna cu laser desenele suprapuse sau mai abstracte. Oricum, in linii mari, picturile se pot vedea si intelege (pe alocuri si cu ajutorul ochiului mintii) fara probleme.

Muzeul a fost inaugurat in 1979, cu scopul de a conserva, investiga si divulga informatiile obtinuta despre viata din aceasta epoca a preistoriei. In anumite zile se fac si ateliere culturale, mai ales pentru cei mici, care, astfel, pot practica “vanatoarea” (am pus-o intre ghilimele pentru ca chiar as fi curioasa sa vad cum se desfasoara aceasta activitate), obtinerea focului prin metode naturale, sau desenul ca in preistorie. Noi nu am prins, din pacate, asa ceva.

Pestera Altamira a fost declarata Patrimoniu al Umanitatii in 1985, iar in 2008 acest titlu li s-a dat si altor 17 pesteri din Cantabria, Tara Bascilor si Asturias, ansamblul numindu-se, de atunci, “Pestera Altamira si arta rupestra paleolitica din nordul Spaniei”. Noi am plecat de acolo cu gandul ferm de a organiza, in toamna asta, o “ruta a pesterilor”, din Cantabria macar. Sunt foarte multe deschise (ma refer la pesterile originale), cu valori incontestabile si la distante relativ mici intre ele.

Fotografii ale picturilor rupestre de la Altamira veti gasi din belsug pe net. Insa chiar daca nu e voie sa faci foto personale, insasi experienta de a fi calcat un loc atat de vechi si cu atatea urme de arta preistorica te face sa te simti deosebit si “marunt” in acelasi timp... N-as sti sa va descriu mai bine de atat neo-pestera/muzeul, insa va recomand din tot sufletul o vizita daca sunteti in zona. “La cueva de Altamira” este, fara nicio indoiala, un tezaur al umanitatii, care merita “bifat” macar o data in viata. Este, cu siguranta, “imaginea” care reprezinta cel mai bine Cantabria la nivel mondial, deci nu ezitati!!! Si, dupa afirmatia marelui Picasso (“Después de Altamira, todo parece decadente” – “Dupa Altamira, totul pare decadent/decadenta”), nu ne ramane decat sa verificam in-situ bogatia culturala si artistica datorita careia noi, astazi, cunoastem evolutia umanitatii de-a lungul secolelor.

---

VIZUALIZĂRI: 4396 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI