Malta – La Valetta - Biserica Sfântul Ion Botezătorul sau Altarul Cavalerilor de Malta

TIPĂREȘTE

Partea I

Scurtă istorie a timpului… Cavalerilor de Malta

Malta. La Valetta, capitala țării – un oraș european încărcat de istorie. Dar există în La Valetta ceva care face ca acest oraș să fie mult mai mult decât un simplu burg încărcat de istorie. În acest oraș a sălășluit, vreme de 268 de ani, unul dintre cele mai puternice și însemnate ordine religioase care au existat în lunga istorie a creștinătății: Ordinul Cavalerilor de Malta. De fapt, numele complet al Ordinului este: Cavalerii Capelani ai Sfântului Ion ai Ierusalimului, Rodosului și Maltei. (Knights Hospitaller of Saint John of Jerusalim, of Rodes and of Malta). Acesta nu a fost numele de botez al Ordinului dar a ajuns să fie acesta ca urmare a deselor strămutări, ale membrilor acestuia, pe diverse teritorii, care nume de teritorii, în final, îi compun numele complet. Ordinul a luat ființă în jurul anului 1050, undeva pe lângă Ierusalim, unde, câțiva negustori din Amalfi (mic stat din Italia, actualmente provincia Salerno) împreună cu o mână de călugări Benedicteni, au primit aprobarea de la Califul Egiptului, de a construi un ospiciu (spital) - pentru a trata pelegrinii, care vizitau Ținutul Sfânt, indiferent de religie sau rasă - o biserică și o mănăstire. La acea dată membrii Ordinului au primit numele de Hospitallers (Capelani sau îngrijitori în spital) și aveau îndeletniciri pur umanitare iar mănăstirea și biserica au fost construite purtând hramul Sfântului Ion Botezătorul.

În anul 1099, la 49 de ani de la înființarea Ordinului, când Ierusalimul este cucerit de creștini în urma Primei Cruciade, Ordinul își însușește, pe lângă atribuțiile religioase, atribuții militare, având rolul de a apăra, printre altele, Ținutul Sfânt de atacurile musulmane.

În anul 1113, la 63 de ani de la înființare, sub îndrumarea conducătorului său Blessed Gerrard și în urma unei petiții trimise de acesta către Papa de la Roma de a pune Ordinul sub tutela bisericii și a fi recunoscut ca un Ordin Religios al Fraților, Ordinul este acceptat de Papa Pascal II, printr-un Bull Papal (Pie Postulatio Voluntatis), recunoscândui-se dreptul, rar la acea dată, de a-și alege liber superiorii și primește și primul său nume: Ordinul Sfântului Ion al Ierusalimului (The Order of Saint John of Jerusalim). În anul 1119, tot în acea perioadă și tot în Ierusalim, ia ființă Ordinul Cavalerilor Templieri, fondat de doi cavaleri care au participat la prima cruciadă. Acest nou Ordin creat, spre deosebire de Ordinul Sf. Ion al Ierusalimului, a fost creat ca un Ordin pe principii și în scopuri pur militare și de miliție, pentru a apăra și proteja pelegrinii, care călătoreau în Ținutul Sfânt, de atacurile otomanilor și a hoardelor de barbari. Membrii celor două Ordine au colaborat cu succes și eficiență, unii tratând pelegrinii iar ceilalți asigurându-le escorta și paza în regiune.

Tot în acea perioadă, membrii Ordinului Sfântului Ion al Ierusalimului stabilesc un set de reguli de existență și conduită și ca orice Ordin care se respectă își aleg și un motto: Pro Fide, Pro Utilitate Hominum (Pentru Credință, Pentru Serviciu în Slujba Umanității). Mai târziu, când Ordinul devine unul cu atribuțiuni strict militare, motto-ul se restrânge, din acesta rămânând doar Pro Fide.

Deci, atenție, a nu se confunda Ordinul Sfântului Ion al Ierusalimului cu Ordinul Cavalerilor Templieri sau cu Ordinul Cavalerilor Teutoni. Ele sunt trei Ordine creștine diferite. Ordinul Sf. Ion al Ierusalimului a fost creat numai pentru a trata și îngriji bolnavii. Până înainte de anul 1280, pentru a se deosebi de membrii altor ordine, în timpul bătăliilor la care au participat, soldații Ordinului Sfântul Ion al Ierusalimului purtau tunici negre cu o cruce mare albă dar prin anul 1280, prin Bull Papal, se stabilește ca ei să poarte tunici roșii cu o cruce albă. Spre deosebire, Cavalerii Templieri purtau tunici albe cu o cruce roșie. Tocmai invers.

Despre forma crucii, pe care membrii Ordinului Sfântul Ion al Ierusalimului o aveau desenată pe tunică, au curs râuri de cerneală pentru că se pare că și acest simbol a suferit câteva transformări de-a lungul timpului. Unii cercetători spun că, la începuturi, forma crucii era una normală, ea fiind de culoare albă și simboliza puritatea și Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul Isus, fiind purtată și de cruciați pe durata Cruciadelor dar în timp, forma crucii, s-a transformat în forma actuală, respectiv Crucea Malteză cu opt colțuri, ca urmare a modificării simbolisticii dobândite de-a lungul vremii. Alți cercetători susțin, având și unele mărturii în acest sens cele mai evidente fiind câteva sigilii ale conducătorilor Ordinului de la acea vreme, că forma crucii de atunci era identică cu forma Crucii Malteze de astăzi, adică crucea cu opt colțuri, această formă fiind inspirată (sau copiată), la înființarea Ordinului (anul 1050), după forma crucii existente pe drapelul micuțului stat Amalfi, de unde proveneau negustorii care au participat la fondarea Ordinului.

Prin anul 1120, succesorul fondatorului Ordinului, Raymond du Puy, reorganizează Ordinul pe baze militare împărțind membrii săi în trei clase: cavalerii justiției sau militarii, care erau cavaleri din întreaga Europă cu titlul dobândit din naștere, capelanii, care erau preoți și se ocupau de nevoile spirituale ale Ordinului și frații servanți. Mai existau și membrii onorifici, care se chemau donatori, și care contribuiau cu donații la fondul Ordinului.

Anul 1142 îi găsește, pe Cavalerii Ordinului Sfântul Ion al Ierusalimului în Siria, adăpostiți în celebra fortăreață Krak des Chevaliers, care a fost capturată, în urma unei cruciade, de la Emirul de Allepo (Allepo actualmente localitate în Siria) și le-a fost dăruită de Către Raymond II, conte de Tripoli, spre administrare și apărare. Fortăreața făcea parte din linia de apărare a statelor Cruciate, putea adăposti 2.000 de oameni și a fost sediul Ordinului Sfântul Ion al Ierusalimului pe durata cruciadelor, până în anul 1271 (131 de ani) când este cucerită de mameluci. De aici, membrii Ordinului, se retrag în orașul port Acre (actualmente oraș în Israel), capitala de atunci a Regatului Ierusalimului. Tot în această perioadă încep neînțelegerile și disensiunile cu Ordinul Cavalerilor Templieri iar misiunea umanitară (îngrijirea bolnavilor) dispare complet din atribuțiile Ordinului Sfântul Ion al Ierusalimului.

În jurul anului 1291, la 241 de ani de la înființarea Ordinului, mamelucii cuceresc întreg Ținutul Sfânt (Regatul Ierusalimului – în urma Asediului de la Acre) iar Cavalerii Ordinului Sfântului Ion al Ierusalimului se refugiază în Italia pentru a-și întări forțele și a se reorganiza. În anul 1307 membrii Ordinului pleacă în Cipru unde pun la punct un plan pentru a găsi un loc unde să se stabilească definitiv și de unde lansează, pe mare, o serie de atacuri militare și cuceresc, de la arabii nemusulmani (Saracens), insula Rodos, precum și alte câteva mici insule înconjurătoare. Astfel în anul 1310 se stabilesc pe insula Rodos care devine pe deplin proprietatea lor.

De la acea dată, Cavalerii Ordinului Sfântul Ion al Ierusalimului, încep a fi cunoscuți și sub denumirea de Cavalerii de Rodos. În 1312 este desființat Ordinul Cavalerilor Templieri, de către regele Filip al IV-lea al Franței, cu ajutorul Papei de la Roma, și o mare parte din averile acestuia sunt date Cavalerilor de Rodos. Stabiliți pe insula Rodos, Cavalerii de Rodos, încep să-și întărească puterea militară, construind puternice fortificații (Inexpugnabilul Castel al Cavalerilor din Rodos) și să-și întărească puterea navală pentru a se apăra de pirații barbari, de egipteni și de invaziile otomane conduse de Mehmed al II-lea pentru care, Cavalerii de Rodos, au devenit principala țintă.

La 250 de ani de la înființare, scopul existențial al Ordinului era deja fundamental schimbat: dacă la începuturi scopul Ordinului era de a trata și îngriji pelegrinii, membrii acestuia fiind exclusiv călugări, în jurul anului 1300, scopul principal al Ordinului devenise unul militar, de a răspândi credința creștină și de a apăra creștinătatea de musulmani, iar membrii Ordinului erau în majoritate nobili cavaleri din întreaga Europă. Acest fapt pare să fi fost benefic pentru Ordin pentru că, prin această transformare a componenței lui, a deschis calea către visteriile marilor țări europene. Se mai poate că această transformare, de a avea atribuții militare, să fi survenit și ca urmare a dispariției, de pe scena luptei cu musulmanii, a Ordinului Cavalerilor Templieri, Cavalerii de Rodos preluându-le astfel atribuțiunile.

În anul 1301 membrii Ordinului Cavalerilor de Rodos erau organizați în șapte grupe sau așa zise Langues, în funcție de țările de unde provenea fiecare grupă. Primele șapte Langues care compuneau Ordinul au fost: 1. Provence (actualmente regiune în sudul Franței cu capitala la Marsilia); 2. Auvergne (actualmente regiune în partea central sudică a Franței cu capitala la Clermont-Ferrard); 3. Franța; 4. Spania; 5. Italia; 6. Anglia și 7. Italia. In 1462 Langue Spania s-a divizat: 1. în Regatul Aragonului și Navarre (Aragon - actualmente regiune în nordul Spaniei cu capitala la Zaragoza iar Navarre - actualmente regiune în nordul Spaniei cu capitala la Pamplona) și 2. Langue Castille și Portugal (Castille - actualmente regiune în nordul Spaniei cu capitala la Toledo și Burgos). Langue Anglia a fost suspendată din Ordin în 1540, când proprietățile ordinului au fost confiscate de Henry al VIII –lea și a fost reînființată în 1782 sub denumirea de Langue Anglo - Bavariană ce cuprindea Bavaria și Polonia. A nu se confunda Langues cu limbile vorbite sau cu naționalitățile acestora pentru că, de exemplu, Langues Germania includea Scandinavia, Ungaria, Polonia și Boemia. Fiecare Langues era condusă de un Prior iar cei 7 sau 8 Priori formau Consiliul Cavalerilor care era condus de un Mare Maestru, care la rândul lui era ales pe viață și prin rotație din fiecare Langues. Sistemul de organizare după Langues a fost înlocuit în secolul 19 cu sistemul de organizare pe națiuni.

Amenințați fiind de puterea otomană, în anul 1494, Cavalerii de Rodos, încep să construiască diverse puncte de apărare pe insulele deținute, iar pe micuța peninsulă Halicarnas (unde actualmente se află orașul Bodrum) construiesc un puternic sistem de apărare, întărind de asemenea și castelul Bodrum, folosindu-se pentru aceasta de pietrele provenind din ruinele Mausoleului din Halicarnas (sau Mormântul lui Mausollus) – fostă una dintre cele 7 minuni ale lumii antice.

În anul 1522, opt ani mai târziu, Suleiman Magnificul, supărat tare pe Cavalerii de Rodos pentru că-i hărțuia navele comerciale, se hotărăște să le dea lovitura decisivă și drept urmare spulberă fortificațiile construite de Cavalerii de Rodos pe micuțele insule și descinde pe insula Rodos, cu 400 (patru sute) de vase de război, debarcând 200.000 de otomani (cifre impresionante, la acea dată). Cavalerii de Rodos conduși de Marele Maestru Phillipe Villiers de L’Isle Adam, deși erau doar 7.000 ca număr, au reușit să țină piept oastei otomane, baricadați în fortificatul Castel al Cavalerilor din Rodos, preț de 6 luni dar în final copleșiți fiind ca număr și putere militară, cu muniția și proviziile pe terminate, apropiindu-se și iarna, au trebuit să accepte condițiile de capitulare oferite de Suleiman Magnificul care, în mărinimia lui, le-a permis, celor rămași în viață, să părăsească fortificațiile și insula.

După bătaia administrată de oastea otomană, Cavalerii de Rodos s-au retras în Sicilia și de acolo au început să bântuie prin Europa, bătând pe la porțile tuturor curților regale pentru a primi un loc unde să se stabilească. După 7 ani de pribegie, în anul 1530, Regele Charles al V-lea al Spaniei și Rege al Siciliei, le-a dăruit Cavalerilor de Rodos insula Malta, Gozo și portul Tripoli din nordul Africii în custodie permanentă iar ca plată, Cavalerii de Rodos (de acum cunoscuți sub numele de Cavalerii de Malta), trebuiau ca în fiecare an, de sărbătoarea intitulată Ziua Tuturor Sufletelor (astăzi cunoscută ca Ziua Morților și care se sărbătorește, de Biserica Catolică, în 2 noiembrie a fiecărui an), să trimită Viceregelui Spaniei al Siciliei, drept plată, un șoim maltez viu.

Având un număr destul de mic de vase de luptă dar deținând o poziție strategică pe Marea Mediterană, Cavalerii de Malta și-au continuat, cu mult succes la acea dată, acțiunile împotriva vaselor musulmane, care traversau zona, precum și împotriva piraților barbari. Curând, Suleiman Magnificul realizează că a făcut o mare greșeală lăsându-i în viață pe Cavalerii de Rodos, după ce i-a învins pe insula Rodos, mai ales că în dorința-i nemărginită de a cuceri Europa (…Din pristolul de la Roma să dau calului ovăz…), Malta reprezenta o insulă cu o poziție foarte strategică, unde ar fi putut să-și stabilească o bază și de unde ulterior să lanseze o serie de atacuri asupra creștinilor europeni și mai ales asupra Vaticanului.

Așa că, în anul 1565 – la 35 de ani după ce Cavalerii de Rodos s-au stabilit în Malta, Marele Pașă Suleiman Magnificul trimite 40.000 de ieniceri și spahii (printre care se aflau și mulți luptători de elită) ca să-i nimicească pentru totdeauna pe cei 700 de Cavaleri de Malta împreună cu cei 5.000 de soldați ai acestora (2.000 soldați profesioniști și 3.000 de băștinași maltezi) precum și o mână de servitori și de sclavi. La primele atacuri ale otomanilor, care au trecut prin foc și sabie întreaga suflare de pe insulă, jumătate din cavaleri sunt uciși iar mare parte din micuța oaste malteză este măcelărită, cei rămași în viață refugiindu-se în două cetăți, Il Borgo și Senglea, de unde au ținut piept asediului otoman. Bătălia care a urmat a durat trei luni de zile, fiind cunoscută sub numele de Marele Asediu și este și ultima bătălie câștigată, în istorie, de Cavalerii de Malta. De menționat că, un factor important în câștigarea acestei bătălii a fost factorul psihologic și nu forța armelor, pentru că în momentul în care otomanii au renunțat la luptă, întorcându-se la Constantinopol, erau în număr de 15.000 iar Cavalerii de Malta mai dispuneau de o armată de doar 600 de oameni care mai puteau purta arme. Retragerea precipitată a otomanilor a survenit din mai multe motive: le-a murit amiralul flotei și care era și comandantul armatei de invazie fiind unul dintre cei mai pricepuți comandanți și strategi ai otomanilor, au rămas fără provizii, s-au îmbolnăvit de diferite boli (bătălia având loc vara), erau demoralizați pentru că deja asediul dura de prea mult timp și peste toate acestea, au fost surprinși de faptul că, Viceregele Spaniei al Siciliei a trimis ajutoare Cavalerilor de Malta, ajutoare care au debarcat în Golful Melieha. Ce n-au știut turcii a fost faptul că ajutoarele trimise au fost în număr mic (cam 8.000 de luptători), și aceasta pentru că Viceregele Spaniei al Siciliei nu a vrut să trimită o oaste însemnată ca număr și să lase fără apărare Sicilia și Napoli. Dacă, spun cronicile, asediul ar mai fi continuat câteva zile deznodământul bătăliei ar fi fost altul pentru că deja Cavalerii de Malta și mica lor armată ajunseseră la capătul puterilor. De ce n-au trimis celelalte puteri ale Europei ajutoare, nimeni n-a ști? Strategii militari ai istoriei spun că a fost vorba de noroc pur că bătălia a fost câștigată de Cavalerii de Malta, dar în schimb credincioșii spun că a fost Mâna lui Dumnezeu. Paradoxal, s-ar putea ca ambii să aibă dreptate!

Vestea că o mână de oameni, conduși de Cavalerii de Malta, au respins invincibila oaste otomană, a fulgerat toată Europa. Toți regii, împărații sau domnitorii de pe bătrânul continent, stăpâni peste plebimea creștină, i-au umplut de măreție, glorie, respect și admirație pe vitejii Cavaleri de Malta, și recunoscând că micuța insulă este nodul gordian al apărării credincioșilor europeni și-au deschis larg ușile visteriilor, trimițând sume fabuloase Ordinului Cavalerilor de Malta pentru întărirea, așa zisului, Călcâi al lui Ahile al apărării creștinătății.

Bineînțeles că Marele Maestru, care a condus la acea dată Ordinul, Jean Parisot de la Valette, s-a umplut de succes și glorie. În același an cu Marele Asediu, 1565, Cavalerii de Malta, sponsorizați fiind de toată Europa, au hotărât să transforme insula Malta într-o fortăreață și să-i construiască și o capitală demnă de Ordinul pe care-l slujesc. Astfel au pus bazele unui nou oraș, La Valetta, care a fost botezat după numele Marelui Maestru sub conducerea căruia aceștia i-au respins pe otomani iar locul din mijlocul orașului a fost rezervat, bineînțeles, construirii bisericii Ordinului Cavalerilor de Malta – Biserica Sfântul Ion Botezătorul.

Revenind la simbolistica Crucii Malteze, pentru Cavalerii de Malta, cele 4 brațe ale crucii reprezentau cele 4 virtuți principale: prudență, justiție, cumpătare și curaj. Părerile despre ce reprezintă cele opt colțuri ale Crucii Malteze sunt oarecum împărțite, unii spunând că reprezintă cele 8 Langues care formau Ordinul, iar alții spun că reprezintă cele 8 Fericiri. Eu tind să-i cred pe cei din urmă și vă las și pe voi să vă gândiți, scriindu-vă mai jos un citat dintr-o prea bine cunoscută carte:

Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor, Ferice de ceice plâng, căci ei vor fi mângâiați, Ferice de cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul, Ferice de cei flămânzi și însetați după neprihănire, căci ei vor fi săturați, Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă, Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu, Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu, Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăția cerurilor!

Dumnezeu să vă binecuvânteze!

---

VIZUALIZĂRI: 8790 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI