Ori la bal, ori la spital!

TIPĂREȘTE

Intotdeauna m-au fascinate orasele-port. Pentru ca sunt nascuta si crescuta in Bucuresti, pentru mine o iesire in afara betoanelor este mereu binevenita, cu atat mai mult cand ea este la mare. Balcicul, “orasul de argint”cum mai este denumit pentru coastele lui stancoase albe, este primul oras-port al Bulgariei din parte de nord-est, cam la 60 de km de granita cu Romania. Portul de yahturi este cel mai mare din tara, proiectat fiind de compania mondiala Polaru Marine. Intotdeauna m-au fascinate vapoarele, cand eram mica si veneam la mare, asteptam, cu nasul lipit de geamul trenului sa descopar marea si vapoarele, era o lume noua si diferita pentru mine, plina de mister, cu tipat de pescarus…

Prima oara am descoperit Balcic-ul noaptea, intr-o excursie la slujba de Inviere, o optionala facuta de hotelul Laguna Beach, unde stateam in Albena. Atunci ne-am plimbat putin de stradutele lui, nu foarte luminate. Insa, mi-am dorit sa revin sa-i descopar frumusetea, scaldat de razele soarelui. , sa-i strabat aleile castelului reginei Maria, sa-i simt mireasma trandafirilor din gradinile din jur, sa-i citesc povestea de istorie…

Anul acesta, fiind din nou pe taram bulgaresc de Paste, am vrut sa ne aducem si prietenii aici, sa mai admiram frumusetile castelului, (prea putin admirate anul trecut, in drumul de intoarcere spre tara), sa ne plimbam pe faleza, sa admiram vapoarele (ce m-as fi plimbat cu unul, chiar nu stiu daca se fac croaziere!) … Era o zi insorita, perfecta de plimbare, prima zi de Paste, nimic rau nu prevestea ce avea sa ni se intample!

In drum spre castel, ne-am oprit putin la o terasa, una din multele deschise la malul marii, pline ochi, toate in marea majoritate de romani. Chiar ne-am oprit la unul unde era meniu in limba romana, ” La 2 cocosi”; si ospatarul care ne-a servit ne-a vorbit romaneste, Dorin parca il chema. Pana sa primim comanda ne-am lasat copiii la 2 pasi de terasa, la un tobogan gonflabil. Nu apuc sa ma uit pe meniu si sotul meu spune: ” Nu vad fata!!! ” si fuge imediat spre tobogan. Noi, ceilalti, credeam ca s-a ascuns in spatele toboganului, cand il vedem pe sotul meu cu fetita mea in brate, plangand. Cazuse cand sarise de sus din tobogan, insa, vorba ei, nu cum cum trebuia sa cada, ci altfel. Glezna ei se umflase, iar eu nu intelegeam cum sa-ti scrantesti piciorul intr-un tobogan gonflabil, credeam ca alunecase la baza lui, pe asfalt!!! Am crezut ca e o gluma proasta, nu putea tocmai mie sa mi se intample asta, nu atunci, nu acolo! Prietenul nostru a fugit inauntru la restaurant, a cerut niste gheata si, pentru ca nu stia cum sa o punem la picior i-a luat barmanului o carpa de acolo, transformand-o pe loc bandaj pentru glezna care devenise ca o minge de pinpong (sau asa mi se parea mie!).

Am incercat sa ne calmam, sa ne linistim putin, pentru a se linisti in primul rand Misa, ea crezand ca suntem suparata pe ea! Suparati eram noi, dar pe prostia noastra, pentru ca am avut ignoronta sa iesim din tara fara sa ne facem asigurare medicala, pentru ca nu ne-au spus cei care ne luasera biletele sa ne facem, nici anul trecut, nici acum, si, de ce sa nu recunoastem, nu am zis ca e necesar, ce ni se poate intampla? Iata-ne acum, intr-o tara straina, unde nu cunosteam limba lor, engleza nu speram sa faca mari minuni, nu va pot spune cum ne simteam, dar incercam sa stam calmi, pentru ca nervosi nu rezolvam nimic.

Am luat inghetata, mai mult pentru a linisti copiii (si baietelul prietenilor era speriat, fiind putin certat de ce nu a avut grija de fata, el fiind mai maricel, dar, bietul copil nu era nici el de vina cu nimic) si am inceput sa ne gandim ce-i de facut. Sotul a adus masina pana la terasa (nu era voie, se uita lumea ciudat la noi, dar si-au dat seama ca s-a intamplat ceva cand au vazut ca o ia pe fetita in brate, cu glezna badajata), si am plecat spre Albena, stiind ca vazusem eu in spatele hotelului Dobrudja o salvare, gandindu-ma ca este si un punct sanitar, ceva. Dar nu m-am gandit ca este Pastele, deci, totul inchis, asa ca, la indicatie recetionerei, tanti Svetlana, aveam de ales Varna, spital, dar departe de noi sau Balcik, 9 km, de unde tocmai venisem.

Cu ghidul Bulgariei in mana, incercand sa retin o formula de salut si un “Do you speak English? ” in bulgara, am gasit repede spitalul, ce parea parasit, dar avea intrarea mai in spate, ascunsa de o salvare. Am pus fetita pe un scaun cu rotile, am intrat la camera de garda, nimeni. Normal, orasel mic, zi de sarbatoare, toti bolnavii isi luasera liber, numai noi ne gasisem sa bantuim pe aici. Parca eram acasa, acelasi sistem sanitar saracacios, numai scrisul slav ne reamintea ca suntem la ceva distanta de tara. Intram intr-un cabinet, dau un “zdraveite” si intreb in bulgara daca vorbeste limba engleza pe o doamna asistenta. “A little”, deci suficient sa comunicam. Apare si doctorul, un tip dragut, 35 ani, cu par cret si privire blanda, calda, care a vorbit o englezo-bulgareasca asa de frumos, incat ne-a mai linistit putin emotiile. S-a uitat la piciorul lui Misa, l-a atins incet, a dat din cap, semn ca nu-i prea place ce vede, a vorbit ceva cu asistenta si a inceput sa scrie ceva, japoneza, sau araba, ca tot nu intelegeam nimic, decat numele fetitei si varsta. Ne-a zis ceva de Varna, deci trebuia sa mergem acolo sa facem radiografie, intelegand ca aici nu se poate face, crezand ca piciorul este rupt.

A, nu, numai asta nu vroiam sa auzim, imi venea sa urlu si sa-mi dau pumni in cap, de incostienta ce am fost, sa nu facem noi asigurare medicala! Ma si vedeam prin spital, nestiind o iota bulgareasca, platind sute de leva, euro, cu piciorul lui Misa in ghips! Noroc ca ma trezeste la realitate doctoral care imi intinde reteta sau trimiterea si iese din cabinet, sa dea un telefon. Revine si ne face semn sa asteptam, sa nu plecam. Ce sa asteptam? Prin limba gimnastica si putina engleza am dedus ca vine un doctor sa o vada pe Misa, sa-i faca radiografie, dar l-au chemat de acasa!!! In ziua de Paste, intr-o tara straina ne-am simtit dintr-o data mici, mici, si ne-a crescut sufletul ca mai exista Oameni, ca se facuse o minune pentru noi! Stiti ce mi-a spus atunci, in timp ce asteptam, fetita mea? ”Mami, daca eram la noi in tara, ne spuneau sa venim maine, ca nu au doctor!!! ”

Nu cred ca au trecut 5 minute, noua ni se parusera ore, si apare o doamna miniogna, slabuta, care nu stia boaba de engleza, zambind, s-a uitat la glezna tot mai umflata a fetitei si ne-a facut semn s-o urmam la radiologie. Acolo, cu un glas inmuiat in miere, parca mangaind-o pe picior, ii tot spunea Misei cum sa intoarca piciorul, care, saracuta de ea, era tare speriata pentru ca nu stia ce inseamna masinaria aia care face”poze la picior”. Dupa ce s-a terminat…sedinta foto, ni s-a spus sa asteptam afara, urmand sa primim verdictul: rupt sau nu, daca scapam de drum la Varna sau nu. Nu mai pot sa spun la ce ne gandeam amandoi, dar incercand sa ne ascundem emotia din glas si sa trimitem nodul ala din gat si niste lacrimi, inapoi, incercam sa ne facem pustoaica sa rada, sa o detasam putin de eveniment, si sa o “dojenim”, spunandu-i ca o trimitem in cantonament in vacanta, sa invete cum sa se dea pe tobogan, si e bine ca suntem aici, si nu pe plaja, ne batea soarele in cap, cheltuiam bani, ii multumeam ca tine la bugetul familiei… Cand a iasit doctorita cu rezultatul radiologiei si ne-a zis zambind “O. K”, am rasuflat usurati, ne venea s-o luam in brate pe doctora, nici nu stiu cat i-a dat sotul, oricat i-am fi dat era infim pentru faptul ca poate, isi lasase familia acasa si venise pentru noi, sa-i dea Dumnezeu sanatate!

Ne-am reintors la doctor cu rezultatul, si, in timp ca asistenta ii punea un bandaj cu apa rece, a inceput chinul, cum sa-l intrebam ce sa-i dam copilului. Nurofen, Paduden, Ibuprofen, au sunat exact ca la noi, noroc cu siropurile astea universale, ne-a mai spus de gheata si gel, orice aveam de dureri. Am intrebat, firesc, cat ne costa radiografia, consultatia. Ne! Ne! a dat din cap vehement, dar noua ne venea sa-l pupam, ca si pe draguta de asistenta, nu va pot explica ce fete zambitoare aveau, si nu de la faptul ca am insistat sa primeasca ceva, erau asa de cand intrasem in cabinet, parca venisem la niste vechi prieteni. Da, stiu, o sa spuneti pentru ca eram straini s-au purtat asa, nu va cred!

Sa va mai spun ca noaptea care a urmat a fost una alba pentru noi, pentru ca durerea isi facea de cap, fii-mea scancea si nu stiam ce sa facem, pana cand am luat o sticla de bere din mini-bar si i-am legat-o de picior, apoi i-am dat niste nurofen, care chipurile o linisteau cateva ore? Si ca multumeam cerului ca era ultima zi si ca am plecat mai repede ca niciodata din tara unde am primit o lectie de viata, de la niste oameni pe care multi ii blameaza, cu speranta ca vom reveni, in alte imprejurari, sa ne bucuram cu adevarat de locurile si oamenii minunati din tara vecina si prietena!

Imi cer scuze daca nu am putut sa va vorbesc de frumusetea Balcik-ului, de casele lui cochete de la malul marii, de stancile lui albe si de strazile lui inguste, ce coboara spre port, promit sa o fac mult mai bine si mai detaliat data viitoare. Am vrut insa sa trag un semnal de alarma, sa nu faceti si voi greseala pe care am facut-o noi! Nici nu vreau sa ma gandesc ce s-ar fi intamplat daca nu aveam norocul sa fie decat un ligament rasucit, daca ar fi trebuit operatie, daca, daca…Recunosc, am avut un mare noroc ca am scapat usor, putea fi mult mai grav…

Niciodata, chiar daca iesiti 50 de km din tara, sa nu ignorati faptul ca trebuie sa aveti o asigurare medicala, nu se stie, parca noi am fi banuit ca se poate sa-ti rasucesti un ligament intr-un…tobogan gonflabil!!!

Blagodaria, Bulgaria!

---

VIZUALIZĂRI: 4077 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI