Un loc cu un potențial enorm, nefolosit, neglijat

TIPĂREȘTE

Între Linz (vezi impresii) și România nu e cine știe ce distanță, am fi putut-o face lejer dintr-o bucată. Dar noi eram în vacanță și voiam să ne mai oprim pe drum, de exemplu să vizităm celebra Abație Melk. Pe AFA sunt postate 12 articole despre Melk, dintre care 1 MG, eu zic că dacă le baleiați pe toate o să vă faceți o idee, așa că am scăpat, nu mai vin eu acum s-o iau de la capăt cu” Moartea Căprioarei” ... Sincer – mă bucură acest aspect. N-am rezonat teribil cu locul; poate pentru că n-am avut voie să facem poze (dar eram deja obișnuiți, nici în Cehia n-am prea avut voie să facem poze; aici însă tot am furat vreo câteva 😊) sau pentru că, în ciuda previziunilor meteo, ploaia ne-a sâcâit din nou, apărând subit și dintr-o dată și încăpățânându-se să nu ne părăsească prea curând... În fine, fuse și se duse într-un final. Adică aproape de granița cu Ungaria. Definitiv.  

Dar să revenim. Deci nu ne grăbeam, am alocat câteva ore bune pentru Melk, am zis să aruncăm un ochi și prin celebrul Pandorf (raiul cumpărătorului român, se știe), așa că am socotit că undeva, în preajma Budapestei, ar fi cazul să poposim. Cât mai aproape de autostradă, să aibă restaurant și parcare. Și raport calitate/preț ok. Mi-au plăcut pozele de prezentare, în special cele cu exteriorul (că înăuntru doar cât aveam să stăm?! doar cât să punem capul pe pernă câteva ore) și am rezervat fără să mă gândesc prea mult: A Fogadó („La Han” , în traducere liberă), localitatea se cheamă Bicske, abaterea de la autostrada M1 chiar e minimă, iar pe booking locația deține nota 8,6 din 70 și ceva de evaluări. A, uitai să zic ce rezervai: cameră dublă, mic dejun inclus, 85 euro – anulare gratuită până cu o zi înainte, card drept garanție, plata la proprietate.

Check in se face începând cu ora 14, însă noi am ajuns odată cu apusul soarelui. Hanul se află pe un drum ce trece prin periferia micii localități, practic într-o pădurice; speranța mea de plimbare romantică prin zonă, poate și de un apus pe lac (căci văzusem pe hartă ceva lac între Bicske și M1) s-a tuflit mintenaș – locul era răcoros, umbrit și oarecum pustiu, judecând după puținele mașini din parcare. N-am mai pierdut vremea și-am trecut la cele lumești, adică să ne luăm în primire camera antamată și pe urmă să mănânce și gurile noastre ceva...  

A Fogadó se prezintă ca o construcție scundă, cu mai multe aripi, nu-ți dai seama din prima câte, căci restaurantul este cel ce te întâmpină (dublat de o terasă cu mușcate roșii în față, absolut neocupată când am ajuns noi; hmm... primele semne de întrebare... oare câte astfel de locuri, în inima verii, ar sta pustii în România?!...). Am intrat, în stânga e recepția, vegheată de la înălțime de un imens trofeu, un cap de bivol sau cam așa ceva. Prima bilă neagră – urăsc astfel de exponate, nu înțeleg de ce omul trebuie să-și etaleze în acest mod supremația față de animale (sau înțeleg pe undeva... nu se cuvine să vă explic aici). În fine. Nimeni la recepție, câteva mese (puține) ocupate în restaurant. Cumva, cineva ne-a simțit prezența și-a apărut să ne cazeze. Ba chiar s-a arătat dispusă să ne conducă, altfel am fi bâjbâit, că era destul de alambicat drumul.

Pensiunea se află în spatele restaurantului, lipită de acesta și cred că am văzut și ceva scări, ceea ce înseamnă că or fi camere și la etaj, însă noi am primit la parter, camera 11. Doamna care ne-a cazat ne-a explicat că parcarea din față este destinată restaurantului și că putem aduce mașina aici, mult mai aproape de cameră. Ceea ce Tati a și făcut, în timp ce eu am rămas să inspectez „domeniul” .  

Camera noastră avea un hol comun cu cea alăturată, rămasă neocupată în noaptea aceea. (Am fost atenționați să încuiem ușa de fiecare dată când ieșim, ceea ce mi-a ridicat niște semne de întrebare, dar nu ne-am bătut capul, am încuiat și gata.) Era de fapt o triplă, compusă dintr-un hol minuscul, baie și dormitor. Totul simplu-simplisim, cât de simplu se poate. Un cuier fixat pe perete, cu 2 cârlige și o mică etajeră pe hol. 3 paturi de câte o persoană, o măsuță-birou, încă o măsuță și 3 scaune, plus TV-ul cocoțat într-un colț. O singură noptieră, un dulap cu un mini-seif înăuntru. Și cam atât. Un perete vopsit în verde, restul albi. Mochetă gri acoperind podeaua integral, mai puțin în baie. Draperii alburii la fereastra ce dădea spre pădurice. Și un miros ciudat, neplăcut, pe care ne-am străduit din răsputeri să-l ignorăm și care nu, nu venea din baie, ci mai degrabă din mocheta (care, dealtfel, părea curată, totuși).  

Baia – nu foarte spațioasă, dar nici meschin de mică, dotată cu toate cele necesare, inclusiv rezerve de hârtie igienică, săpun lichid, pliculețe cu smacuri și aparat cu pastile contra țânțarilor. Cabină de duș, apă caldă cu presiune ok.  

După ce ne-am instalat, am revenit în restaurant pentru cină. Din oferta vastă am ales tocăniță de pipote (eu), de vită (Tati), o salată de murături și 2 beri locale. Mâncarea a fost bună și foarte, foarte multă, fiecare porție a venit însoțită de garnitură (cus-cus la mine, cartofi la Tati) și salată; practic, a fost imposibil să mâncăm tot. Și nota de plată pe măsură – vreo 16000 de forinți, aproape 46 euro. Am vrut s-o punem pe cameră, dar n-au acceptat; s-or fi fript cândva, ce știu eu?!

În ciuda mirosului dubios din habitaclu, am dormit destul de bine, saltelele bune și lenjeria curată, plăcută la atingere, compensaseră pesemne. Micul dejun se servește între 7:30 și 10; noi, conform obiceiului, ne-am prezentat pe la 9. Destul de sărăcăcioasă oferta, am fost oarecum dezamăgiți (obișnuiți cu mic-dejunurile regești din Cehia, Germania și Austria!). Ceva cașcaval feliat, vreo 2 feluri de salam (ah, și ce salamuri îmi amintesc că am mâncat în primul meu sejur ever din Ungaria!!!), ardei feliat, roșii, pâine, iaurt, pepene roșu. Hmm, sună bine acum, când le enumăr... Au mai fost și ouă, la cerere, țin minte că a venit o tanti și ne-a întrebat cum să fie și am zis omletă. Ne-a făcut o omletă bună, cu ceva șunculiță afumată. Deci până la urmă n-a fost rău.

După micul dejun, am zis să profităm totuși de faptul că, în sfârșit, era soare și cald și să facem câțiva pași prin împrejurimi. Chestie care ne-a debusolat profund, descoperind un loc care ori a fost ceva foarte fain și a decăzut, ori a intenționat să fie și n-a mai apucat! Pe scurt – căbănuțe de lemn pline de pânze de păianjen, o piscină dezafectată, un loc de picnic năpădit de buruieni, o mică expoziție de mașinării tehnice și de... ce-or mai fi fost, că totul părea un muzeu părăsit în grabă, din cine știe ce motive neclare. Asta până am auzit oarece be-he-he și am dat de o mică fermă de animale. Ups; o fi gospodăria omului și n-om avea ce căuta aici! Zău dacă am înțeles ceva în final! Am rămas cu sentimentul că locul are un potențial enorm neexploatat, de-a dreptul neglijat. N-am stat să sap după motive. Cu siguranță, ele există.

În fine, am plătit de decazare, am primit factură bilingvă, maghiaro-română. Fără nici cel mai mic regret, am plecat mai departe...  

Recomand? Hmm... N-a fost rău, dar sigur aș fi putut găsi ceva mai bun. Drept cazare de tranzit, pentru cei fără pretenții prea mari – merge. Restaurantul e ok, deci dacă vă nimeriți flămânzi prin zonă, chiar e ok! Dacă m-aș întoarce?! Nu, nu cred.  

---

VIZUALIZĂRI: 228 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI