Třebíč, un superb orășel medieval cu 2 obiective UNESCO

TIPĂREȘTE

Inițial am zis că din Brno ne vom duce glonț în Český Krumlov, destinația noastră principală, cum ar veni. Adică Brno fusese așa, un compromis, că știam că-i fain și dacă tot ne stătea în drum, nu se cuvenea să-l ocolim. Pe urmă – știți cum se întâmplă când îți proiectezi vacanța – sapi și tot sapi și dai de alte și alte puncte de interes și parcă nu-ți vine nici pe-astea să le lași în urmă... Exact așa am pățit și acum: hai și colo, hai și dincolo, așa că m-am văzut nevoită să mai iau o noapte de cazare undeva, între Brno și Český Krumlov, că nu le-am fi putut dovedi pe toate în câteva ore (și-așa nu le-am dovedit...).

Prima oprire, după vreo 60 km și aproape un ceas, este în Třebíč. Să ridice mâna cine a auzit de Třebíč! Îhî, mă gândeam eu că nimeni... Stați liniștiți, nici eu n-auzisem până n-am citit pe undeva, absolut întâmplător, că deține 2 obiective UNESCO – o basilică și un... cartier evreiesc. Cum să nu te mâne curiozitatea într-acolo?!

Lăsăm mașina în piața centrală, despre care ulterior aveam să aflăm (dintr-un pliant de la centrul de informații turistice) că se numește Karlovo nám. (Piața Carol) . Plătim la parcometru 30 czk (6 lei) pentru o oră (habar n-avem cât timp o să ne ia vizitatul) și ne rezervăm totuși câteva minute să admirăm peisajul.  

Cu o lungime de 360 m, piața se desfășoară pe 2,2 ha, fiind una dinte cele mai întinse din Cehia. Datează încă din 1260-70, când desigur că îndeplinea funcție de „magazin cu de toate” . Mai apoi i s-au adăugat alte elemente: 3 fântâni (una supraviețuiește încă) și, în 1885, monumentul închinat Sf. Chiril și Metodius, semnat de sculptorul Bernard Seelingem. Piața este delimitată pe ambele lungimi de șiruri de case istorice, cu 2-3 niveluri, pastelate, unele având fațadele acoperite cu frumoase desene executate în tehnica sgraffiti. În prezent, Piața Carol își împarte spațiul între parcarea principală a orașului și zonele destinate relaxării, unde periodic se pot desfășura festivaluri și tot felul de ceremonii.

Pe urmă, continuăm un pic cu stângul, pentru că în loc s-o luăm în direcția centrului vechi, unde se află zona de interes principal, o luăm fix invers. Ocazie cu care descoperim Biserica Sf. Martin cu al său turn impozant, datând din 1335, vreme când făcea parte, desigur, din sistemul de fortificații al orașului. Turnul are secțiune pătrată și, pe fiecare latură, sub cupolă, deține câte un cadran de ceas cu diametrul de 5,5 m, ceea ce-l face unul dintre cele mai mari din Europa. Ambele – biserica și turnul – se află în proces de restaurare.  

Realizând că am greșit direcția, ne întoarcem de unde am plecat și când ajungem, mai realizăm ceva: că jumătate din timpul pentru care plătisem parcarea a trecut deja. Încercăm să „cumpărăm” o oră în plus, însă parcometrul nu-i de acord, pesemne timpul inițial încă n-a expirat, deci Tati se enervează și zice că, dacă tot am bulibășit-o, măcar să ne apropiem cât putem de mult (cu mașina) de obiectivele de interes, imposibil să nu găsim și altă parcare. Ceea ce și facem, ne urcăm în mașină, continuăm pe strada principală și, depășind capătul pieței, virăm dreapta. După ce traversăm podul peste râul Jihlava, identificăm o mică parcare în dreapta, plină-ochi însă. Găsim până la urmă loc undeva în stânga, lângă niște tomberoane, pe un teren viran, aproximativ sub delușorul pe care se înalță basilica Sf. Procopius.

Da, da, chiar despre ea pomeneam mai devreme!... Ne grăbim într-acolo, ocolind delușorul și urcându-l apoi pe o alee pietruită, ce se strecoară pe sub un șir de arcade istorice (după cum aflăm de pe panoul explicativ atașat uneia dintre ele), ce ne conduce în incinta fostei Mănăstiri Benedictine. Aici descoperim mai multe lucruri: un panou-hartă a orașului vechi (ce bine ar fi fost să fie unul asemenea în parcarea de mai devreme!), grădina cu plante aromatice (de unde se văd frumos biserica, dar și orașul de jos), biserica închisă (dar ce portal minunat!), curtea pietruită, de formă dreptunghiulară, delimitată pe 3 laturi de vechiul castel. Una din aceste laturi găzduiește în prezent o cafenea, o toaletă și centrul de informații turistice, unde intrăm cu elan, pentru că pe ușă scrie că de aici putem cumpăra bilete pentru vizitarea basilicii.

Înăuntru, avem însă plăcuta surpriză să găsim un stand cu materiale informative (inclusiv în engleză) cum rareori ne-a fost dat să găsim! Despre Třebíč, cel puțin, număr acum nu mai puțin de 8 pliante diferite – inclusiv despre împrejurimi, cazări și gastronomie. Ăsta da mod de a înțelege să faci turism!... Mă aprovizionez cu de toate, în timp ce Tati se duce la casă, să facă vorbele pentru biserică. Aflăm că aceasta se vizitează numai cu ghid în limba cehă (dar vom avea la dispoziție materiale scrise în engleză), din oră în oră (voi atașa poze cu programul și alte informații utile). Există varianta combinată (biserică plus castel), însă noi decidem că ne ajunge doar biserica (mai avem chestii de explorat pe ordinea de zi) și cumpărăm 2 bilete pentru turul următor și pentru prețul de 140 czk (28 lei) de persoană.  

Mai avem de așteptat aproape o oră, timp suficient să vizităm cartierul evreiesc, care nu se află departe. Coborâm delușorul, traversăm șoseaua cu podul și gata, am ajuns. Ne pierdem pe străduțe curios de pustii, printre case cu 1 sau 2 niveluri, atent conservate, unele poartă însemne specifice, pe altele sunt fixate plăcuțe explicative trilingve (cehă, germană și engleză). Ici-colo sunt magazine de suveniruri, galerii de artă, cafenele, descoperim un hotel istoric, vechea Casă Municipală (primărie) și o sinagogă.  

Momentul în care evreii s-au stabilit în Třebíč este încă disputat de istorici; prima atestare a comunității datează din 1338, dar se pare că în mod real s-ar fi produs cu un secol mai devreme, posibil în relație cu ridicarea bisericii Sf. Procopius. Localizarea inițială a fost cea actuală, pe malul stâng al râului Jihlava (cea mai mare extindere cunoscând-o în sec. 17), însă cu timpul evreii și-au ridicat locuințe și în restul orașului. În 1723, Jan Josef de Waldstein, conducătorul de la acea vreme, a dat un ordin prin care evreii și creștinii catolici era musai să fie separați de cele două părți ale râului și în acest scop le era permis să facă schimb de locuințe. Ulterior, prin sec. 19, odată cu emanciparea evreilor și îmbogățirea unora dintre ei, aceștia și-au permis din nou să părăsească granițele ghettoului și să se stabilească în alte părți din Třebíč sau împrejurimi. Desigur, în timpul celui de-al doilea război mondial, întreaga populație a cartierului evreiesc avea să fie deportată (și în fața caselor, pe pavaj, au fost montate plăcuțe comemorative cu numele foștilor proprietari, anul nașterii, locul și anul morții).  

Cartierul evreiesc din Třebíč, împreună cu cimitirul evreiesc de pe dealul din vecinătate se numără printre artefactele de acest fel din Europa cel mai bine conservate și pentru acest motiv au fost incluse în patrimoniul UNESCO în 2003, alături de basilica Sf. Procopius (aceasta pentru caracteristici pe care le vom afla în curând). Cartierul cuprinde în jur de 120 de clădiri, majoritatea păstrând încă multe elemente arhitectonice originale, multe făcând parte din așa-numitele complex comdominium, în sensul că părți ale uneia se regăsesc în structura alteia. În afara funcției rezidențiale, unele construcții serveau și altor scopuri: magazine, ateliere meșteșugărești, depozite, distilerii. Au existat 2 sinagogi, o primărie, o casă a rabinului, una pentru parastase, o școală și un spital. Casele n-au fost construite cu pivnițe, terenul stâncos nepermițând așa ceva, dar, în ciuda suprafeței relativ mici a cartierului, unele aveau curți și grădini.  

Din păcate, nu-i timp să vizităm și cimitirul, despre care citesc că ar deține în jur de 11000 de morminte și peste 3000 de pietre de mormânt, cea mai veche datând din 1631. De asemenea, acolo s-au instalat un monument dedicat soldaților evrei ce au pierit în primul război mondial și unul ce comemorează genocidul etnic.  

Revenim la biserică, ora la care trebuie să înceapă turul se apropie. Mănăstirea Benedictină a fost ridicată în 1101 de către prinții Moraviei, Oldřich de Brno și Litold de Znojmo. Decizia de a construi o biserică de piatră (în stil romanesc, cu unele elemente de gotic timpuriu) pe locul fostei biserici de lemn apare abia la înc. sec. 13, aceasta urmând a avea hramul Adormirea Maicii Domnului. Mănăstirea se fortifică în timp și cunoaște perioada sa de înflorire maximă în prima jumătate a sec. 15, apoi începe să decadă, fiind atacată periodic de husari, iar câteva decenii mai târziu, asediată și în final (1468) cucerită de trupele ungare conduse de Matei Corvin. Călugării mai rezistă până în 1525, când ultimul părăsește mănăstirea.

Noul stăpân al domeniului, familia Osovský de Dubravice, reabilitează acareturile moștenite, cărora le dă o întrebuințare exclusiv laică. Vechile chilii se transformă în castel rezidențial, iar o parte a fostei biserici devine depozit de cereale. Din criptă sunt exhumate rămășițele călugărilor și locul transformat în... pivniță destinată butoaielor cu bere.  

Această stare de fapt durează în jur de 200 de ani. Abia la înc. sec. 17, odată cu preluarea domeniului de către contele de Waldstein, se decide reconstrucția bisericii, iar sarcina cade în mâinile unui arhitect ceh faimos al vremii, František Maximilián Kanka. Restaurarea are loc între 1725 și 1731, în stil gotic și baroc, edificiul fiind decorat cu statui de sfinți locali și închinat Sf. Procopius. Ultimele ajustări s-au petrecut în prima jumătate a sec. 20, rezultând aspectul actual.

Biserica este de tip mononavă și are dimensiuni impresionante (70 m lungime, 20 m lățime, 27 m înălțime), iar particularitatea (unică în Europa, se pare) este că arcele de boltă (în număr de 3) ce alcătuiesc plafonul nu sunt susținute de coloane, ci se sprijină doar pe structura pereților laterali, acesta fiind motivul principal pentru care basilica Sf. Procopius a fost acceptată în selecta familie UNESCO.

Turul ghidat durează în jur de 40 de minute și într-adevăr, la intrare primim câte o fițuică plastifiată cu informații în limba engleză. Interiorul este masiv și sobru, dar impresionant, cu puține elemente decorative. De remarcat ar fi cele 33 de coloane încastrate în pereții laterali (cât anii lui Isus), statuia Sf. Procopius și... bovindoul suspendat, despre care aflăm că a fost conceput pentru a comunica cu castelul alăturat, permițând cândva familiei nobiliare să participe la slujbe fără a-și părăsi locuința.

Ghidul ne atrage atenția asupra unor scrijelituri ce se află pe unele „cărămizi” de piatră; sunt „semnături” ale pietrarilor ce au participat la construcția edificiului și se pare că sunt peste 600 de astfel de semne. Merită menționat și altarul relativ nou (înc. sec. 20), care a fost mai întâi prezentat la Paris (1930) și apoi la Expoziția de Artă Creștină de la Roma (1933), la ambele fiind decorat cu medalia de aur; abia pe urmă a fost montat în basilică. În centru se află statuia Sf. Vojtěch, primul episcop al Cehiei, iar de-o parte și de alta sunt 2 ferestre-rozetă acoperite cu vitralii.

Vizităm apoi micuța capelă Abbot, pe pereții căreia admirăm fresce originale din 1260. Acestea au fost acoperite cu blazoane în sec. 15, fiind redescoperite abia la ultima restaurare, în 1932.

Pe urmă coborâm în cripta romanescă, cea mai veche parte a edificiului păstrată ca atare, având plan în cruce și sprijinită pe 50 de coloane și semicoloane, fiecare dintre ele terminată cu capiteluri cu motive diferite. Lucrul cel mai impresionant este legat de materialul cu care e tapetat plafonul multi-boltit: lemn de brad și molid „pietrificat” prin imersie într-o soluție de lapte de var! De aici, din criptă, ieșim direct în grădina cu plante aromatice și ultimul lucru asupra căruia ne atenționează ghidul este rozeta din mijloc, ale cărei decorațiuni din piatră minuțios sculptată sunt cele originale.  

... Și castelul ar fi meritat atenția noastră turistică, din câte citesc mai apoi din materialele promoționale... Pare un muzeu deosebit de interesant, cu mai multe secțiuni: o expoziție de minerale ce recompune evoluția geologică a regiunii Třebíč, una cu artefacte recuperate din vechea mănăstire, una dedicată familiei Waldstein, alta ce prezintă viața de zi cu zi a locuitorilor orașului în diferite epoci și alta (interactivă) dedicată meșteșugurilor locale. Precum am spus – timpul, eterna poveste...

Ne desprindem cu greu din această frumoasă poveste și ne urnim mai departe, spre alte și alte tărâmuri... cel puțin la fel de interesante...

---

VIZUALIZĂRI: 274 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI