„La Căprior” -ul slovac - mâncare bună, porții uriașe

TIPĂREȘTE

Inițial planul fusese (cel puțin în mintea mea) ca, după ce vizităm Castelul Bratislava și ne foim un pic prin orașul vechi, să adăstăm pe una din terase, în scop de nutrire și hidratare. Tati a venit însă cu altă idee: hai la Devin, că-s doar 10 km până acolo! Despre Cetatea Devin abia aflasem la castel, ne incitase povestea și mai ales fotografiile (încă) maiestuoaselor ruine cocoțate pe un pinten de stâncă, privind indiferente (cândva veghind) locul de vărsare a Moravei în Dunăre! Vizităm cetatea și pe urmă mâncăm, am ochit o mâncătorie aproape, zise Tati. Aprobai, aveam de ales?! Cu o condiție: invers! Întâi mâncăm.

Șoseaua străbate un cartier rezidențial, cu case cochete și grădini frumoase și merge paralel cu țărmul Dunării, pe care abia am întrezărit-o, ascunsă de vegetație. Devin este un sat micuț, cu străzi înguste, majoritatea cu sens unic; noroc cu Waze, că mai fusese pe acolo (cu siguranță! ; altfel n-avea cum să le bunghească așa, la marele fix!). Și iată, ne trezirăm pe negândite în parcarea din spatele pensiunii-restaurant U Srnčika (La Căprior, zice Google Translate). O clădire lunguță cu 2 niveluri, ultimul mansardat, găzduind probabil cele 5 camere despre care amintește site-ul locației (www.usrncika. sk). Deci o pensiune mică și un restaurant... mare. Oricum, mai mare decât pentru a satisface nevoile celor cazați. Tradiție de peste 100 de ani, ceea ce obligă, mă gândesc.

Am ocolit clădirea și ne-am îndreptat spre zona de mâncătoreală. Restaurantul are 2 secțiuni, una înăuntru, ocupând întreg parterul (urma să constatăm în curând, cu ocazia vizitării toaletei și o terasă afară, la umbra copacilor. Mobilier simplu, de grădină, din lemn lăcuit. Există vreo 2-3 mese și pe „prispa” acoperită a stabilimentului, deci ferite de intemperii, dar cum cerul era senin și briza abia adia, evident că am preferat zona descoperită. Mese libere erau destule, cam jumătate din total.

Ne-a preluat o domnișoară simpatică, ne-a adus meniuri și ne-a lăsat să le parcurgem. Aveau de toate: aperitive, supe, feluri principale, deserturi, băuturi. Denumirile erau scrise bilingv, în slovacă și engleză. Prețuri ok. Am decis așa: o supă de pui s-o șeruim (3,4 euro) și câte o porție din „șnițelul casei” , de pui pentru mine, de porc pentru Tati (12 euro fiecare) cu garnitură de cartofi (2,5 euro). De băut, eu am luat o halbă de bere locală (2,2 euro), iar șoferul o apă minerală mică (2,4 euro).

Ne-am sincronizat perfect cu domnișoara-gazdă: în timp ce noi am fost la budă și am pozat interiorul întru aducere aminte, ea ne-a aprovizionat cu licori. Surpriza a fost să constat că berea era... neagră. De fapt, fata mă întrebase: „Bere Nu-Știu-De-Care?!” „Da, sigur!” , răspunsesem cu aplomb. În fine, nu mă-nnebunesc după berea bronzată, dar asta fu ok. Și ținu de sete.

Curând primirăm supa – prezentare faină (într-un bol cu floricele albastre), arăta apetisant, iar gustul s-a dovedit pe măsură. Șnițelele însă... ne-au pus capac! De bune, erau foarte bune – fragede și bine condimentate, coafate cu brânză rasă din belșug – dar mult prea mult, frate! În plus, câte un munte de cartofi și un bol minuscul cu murături. Cine balotează asemenea cantități?! Cam juma de porție am dovedit fiecare (acritura toată, că oricum era disproporționat de puțină), restul am cerut la pachet. Ne-a îmbiat domnișoara la final și cu desert, dar unde să mai încapă?!...

Nota a totalizat 37,5 euro și am plătit-o cu cardul. Plus ceva firfirei pentru servire, care a fost fără reproș.

... După o masă copioasă, ce se cere? O plimbare de voie, să mai consumi din caloriile în exces. De la mâncătorie și până la situl cetății am fi făcut, pe jos, pe cheiul Dunării (amenajat pentru parcurs la pas sau cu bicicleta) vreo 15-20 min, dar lui Tati nu i-a surâs ideea de a face drumul ăsta dus-întors, după ce ne vom fi rupt picioarele pe dealul cetății. Așa că l-am rugat din nou pe amicul Waze să ne descurce.

La baza dealului am găsit o mare parcare (gratuită), încă o pensiune-restaurant (seamănă cu Căpriorul, doar că-i mai mare) și alte acareturi – o cafenea și un chioșc cu înghețată artizanală. De cetate n-am avut parte, din motiv de... luni. Nu realizasem că-i luni și că lunea multe obiective turistice sunt închise! Doar ce i-am pozat poarta monumentală (datând din prima jumătate a sec. 15) și vreo 2 panouri informative de lângă intrare. Asta e, ghinion!

Ne-am consolat însă cu câte o înghețată delicioasă și cu o plimbare pe cheiul Dunării; se vede bine locul unde cele 2 râuri se contopesc. Sunt și niște monumente acolo, o așa-numită „Poartă a Libertății” și „Inima Europei” , ambele cu referire la momentul 1989, când Slovacia, alături de celelalte țări ale Blocului Comunist, s-a eliberat de sub tutela sovietică.

---

VIZUALIZĂRI: 666 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI