Bona’me – papa bun la restaurant turcesc în Germania

TIPĂREȘTE

După vizita la înălțime din sediul primăriei, am pornit spre nord, de-a lungul râului Leine, care străbate orașul Hanovra. Îmbătați de aerul de pe cuopolă, n-am fost în stare de pasul ștrengarului, dar măcar am ținut Firul roșu de pe trotuar. Aaa, ce este Firul roșu? Nu… nu este linia directă cu Casa Albă, nici aia... București-Moscova… pușchea pe limbă! (ar zice unii).

Firul roșu este o idee genială de a explora Hanovra pe cont propriu, urmărind itinerarul marcat pe asfalt cu vopsea roșie. Dacă te ții de Firul roșu ajungi pe la 36 de obiective turistice importante, identificate printr-un număr înscris într-un cerculeț, marcat în fața fiecărui obiectiv. Și n-aveți grijă, Firul roșu este mereu vizibil, întrucât acesta este revopsit în fiecare an. Dacă vă uitați la prima poză (P01) vedeți un exemplu de Fir roșu - Portalul stemei, obiectivul cu nr. 13.

Ei bine, am luat deci calea firului care ne ducea spre centrul vechi, cu gând să căutăm un loc drăguț și prietenos în care să ne turnăm ceva lichide în stomac și de ce nu? ... o cină gustoasă.

La o căutare rapidă pe Google Maps, am descoperit că eram destul de aproape - cca 1 km - de un loc care avea 4,6 steluțe din 2.358 de recenzii gugălite. Păi cum să refuzăm așa ceva? Am luat-o repejor către locul cu pricina, am trecut podul de piatră peste râul Leine și până să auzim de trei ori ghiorț-ghiorț-ghioț prin burtă, iată-ne ajunși în față la Bona’me, restaurant cu specific kurdo-turcesc, din:

Strada: Am Hohen Ufer 5,30159 Hannover, Germania

Coordinate GPS: 52.373604304030266,9. 730218239901784

Pagina web: boname.coperte.de sau cea de Facebook:

Program zilnic: între 9:00 – 24:00

De reținut este că fiind plasat cumva la limita centrului vechi, într-o zonă cu multe străzi pietonale, restaurantul nu are parcare proprie, ci doar câteva parcări cu plată, în jur.

Ne-a plăcut de departe locul, adică pe măsură ce ne apropiam de el, așa că n-am stat pe gânduri și ne-am așezat pe terasa generoasă cu umbreluțe, garnisită cu perne și perinuțe colorate în stil oriental. Habar n-aveam de regulile casei, drept pentru care așteptam să ne abordeze cineva… să ne aducă un meniu, să ne dea ziua bună în turco-germano-engleză, ceva! Dar iar n-am apucat să zicem de trei ori cum-e-turcu-i-și-pistolul, că se porni măre o ploaie cu tunete și fulgere, apa cugea șiroaie se făceau puhoaie… și toți mesenii de pe terasă fugiră care-n-cotro… de parcă veneau turcii. Păi chiar veneau! Dar să apere perinile de ploaie, nu să ne omenească pe noi cu ceva. Și atunci am luat decizia care a răsturnat istoria: în loc să pârjolim satele sau să otrăvim fântânile, am năvălit noi peste turci??? , că afară se dezlănțuise potopul…

La intrarea în restaurant, imediat pe stânga, era un soi de recepție unde o domnișoară amabilă ne-a întrebat dacă avem rezervare. Evident că nu aveam, dar n-a fost nicio problemă să ne invite să luăm loc unde ne poftea inima. De ales, aveam de unde alege masă (de 4 persoane) că restaurantul era suficient de încăpător și oricum parcă nu era chiar vremea de cină. Abia după vreo oră a început să se aglomereze, când se oprise și torențiala de afară și ieșise un soare, ca vara…

Dar să revin la obiceiurile locului, că mi s-a părut o chestie ingenioasă, dar mai ales pur-germană. Tipa de la intrare nu ne-a dat drumul în restaurant până nu ne-a înmânat fiecăruia câte un card bona’me. Degeaba ziceam noi pe engleză că un card d-ăla ne ajunge pentru toți - mai ales că nu deveneam clienți fideli cât stăteam prin oraș - că duduia nein und nein (nu și nu, v-ați prins!) că trebuie să aibă fiecare cardul lui. Bine fată, dacă insiști!

Luarăm cardurile cu singura grijă să nu le pierdem (că” amenda” era 50 de euroi per card pierdut), ne găsirăm o masă și ne făcurăm comozi. În fine, un fel de-a spune comozi, dacă asta înseamnă să te cocoți pe un scaun înalt ca de bar, cu doar jumătate de spetează. Oricum, altă variantă era să te răstorni pe niște canapele joase cu perne, la măsuțele pitice de cafea înșirate pe lângă fereastră, dar cred că acolo ne-am fi așezat doar pentru o băutură, că de mâncat la acele măsuțe era tare incomod.

Mobilierul era din lemn masiv, decorurile de pe mese erau minimaliste, uneori lipsind cu desăvârșire, iar din loc în loc zonele verticale cu mozaic colorat pe sub tejghele aduceau un aer vesel. Nota orientală era dată de picturile murale și lămpile de iluminat, în formă de bulb de ceapă, care atârnau din tavan pe niște cabluri lungi și subțiri. Una peste alta, restaurantul era oarecum șic, iar atmosfera foarte plăcută, cu muzică în surdină dar care nu era orientală. Deci nu s-a tânguit nimeni cât am stat noi acolo.

În colțurile meselor era lipit codul QR pentru meniu, așa că l-am scanat și am început să-l răsfoim vitual. Slavă Domnului! că era și-n engleză, nu numai în germană. Am tras cu ochiul prin restaurant să vedem ce fac ceilalți și ne-am prins și noi de schemă.

Dacă voiai să bei, mergeai la bar (l-am identificat undeva în partea opusă nouă, că alesesem masa din dreapta intrării) și îți comandai băutura, apoi dădeai cardul bona’me pe care ți se încărca consumația. Voiai să mânânci? Mergeai la bucătăria deschisă comandai mâncarea, primeai un device care te anunța printr-un semnal sonor când era gata comanda ta să mergi să o ridici, apoi dădeai cardul pe care se încărca contravaloarea comenzii tale. Ți se făcea poftă de ceva dulce? Ajungeai la vitrina cu deserturi. Și tot așa… te plimbai pe la bar, pe la bucătărie ori la” cofetărie” , de câte ori aveai chef sau ți se făcea foame ori sete. Scopul cardului era să-și comande/plătească fiecare, în mod independent, consumația. Păi ce să mai zici? Doar nu am inventat noi conceptul” să plătim nemțește” !

Oferta era destul de bogată, atât la băuturi (ape, sucuri, ceaiuri&cafele de mai multe feluri, cocktail-ri alcoolice și non-alcoolice, vinuri sau beri), cât și la mâncare (salate în diverse combinații, arhi-cunoscutele meze, cărnuri la gril, Beyti, paste și evident, nelipsitele pide – că doar eram la turci).

Au și varinate pentru vegani și vegetarieni (vinetele Imam Bayildi le-ar face multora cu ochiul din meniu. Pe site-ul restaurantului, patronii jură că preparatele sunt halal.

Ne-am ales băuturile pe care le-am primit pe loc, de la bar: vin roșu la pahar – Shyrah din Africa de Sud (6,70 euro paharul) și apă minerală cu bule, San Pellegrino la sticlă (6,90 euro/0,75 l).

Am luat și mâncarea, care a venit după vreo 10-12 minute: Karișik Meze – un platou cu aperitive - toate prezentate în mici castronele – printre care humus, cus-cus, vinete cu iaurt, un soi de pastă de brânză, mici găluște crocante umplute cu brănză aromată cu ierburi (13,90 euro/porția); Pastirmali Pide – o pidă cu șuncă turcească de vită (12,90 euro/buc), Beyti – lipie subțire și gătită crocant, peste care fuseseră azvârlite mici chifteluțe de carne și felii subțiri de suçuk prăjite, asezonate cu sosuri din iaurt și amestec de ierburi, stropite cu uleiuri picante (13,90 euro/buc); salată Bona’me – baza din amestec de frunze de diverse salate, la care s-a adăugat brânză coaptă pe gril, ceapă și ciuperci gătite (13,80 euro/porție).

Totul a fost absolut minunat, explozia de gusturi și arome întrecând impresia artistică pe care ne-a făcut-o prezentarea mâncării. Pida coaptă frumos pe margini și amestecul de susan alb și negru, prosciuttele turcesc :D tolănit deasupra, lipia crocantă din Beyti care se spărgea în mii de fărâme gustoase, picurate cu uleiul picant cât trebuie și sosurile delicioase ne-au răsfățat… peste așteptări. Am savurat totul până la ultima firimitură, deși la început ne declarasem toți cu poftă de mâncare moderată.

Acum că ne pusesem burțile la cale, altfel vedeam lumea așa că am luat aminte cu mai multă aplecare la ce se întâmpla prin jur, pe la bucătăria deschisă și prin alte colțuri de local. Începuse deja să se populeze cu clienții obișnuiți sau cu alții noi și era tot o vânzoleală între mese și zonele în care comandai mâncarea și băutura.

Am stat o vreme cât să ne tragem sufletul și să ne bucurăm de atmosferă, dar cum am fi așteptat în zadar un ospătar să ne strângă masa sau să ne aducă nota, ne-am îndreptat spre ieșire și înainte de a părăsi localul am dat pe la recepția unde aceeași tânără de la venire ne-a preluat cardurile bona’me, verificând consumația de pe fiecare. Noi folosisem doar două dintre ele - motiv de ridicat din sprâncene - dar fără să ne ceară alte explicații a încasat cei 80,80 euroi pe care i-am plătit cu cardul bancar. Să plătești 20 de euro de persoană pentru o cină absolut delicioasă într-un ambient foarte plăcut, în centrul Hanovrei, mi s-a părut mai bine decât ne așteptam.

Povestea de final sau alte motive pentru care recomand restaurantul

Am plecat de la Bona’me cu mulțumire-n suflet și în stomac. Ploaia parcă nici nu fusese, soarele lumina din nou iar noaptea era încă departe, deși se făcuse de 20:30 (în luna mai, ziua este lungă la 52 grade și ceva latitudine nordică, față de cele 44-48 ale României). Cum noi nu eram din Hanovra, ci stăteam la vreo 30 de km în afară, venisem în oraș cu mașina închiriată, așa că ne-am îndreptat spre locul în care o abandonasem încă de la prânz.

În drum spre mașină șoferul se căută prin buzunare după cheie și se căută prin borsetă și se căută prin rucsac și ne căutarăm și noi prin buzunare și rucsace. Ne-am așezat pe o bordură, ne-am gândit, am dat filmul înapoi și ne-am scărpinat pe după urechi… ce s-a întâmplat cu cheia? Ultima mea imagine era cu cheia pusă pe masă, lângă cutiuța-olivieră cu oțet și ulei, așa că le-am împărtășit-o tuturor. Ne-am uitat și pe pozele din telefon… nu apărea în niciuna.

Hai înapoi la restaurant, că poate o fi văzut-o cineva, căzută prin vreun colț. Locul era curat-debarasat ca-n palmă și aștepta alți clienți. Domnișoara de la recepție a chemat un tip care părea un soi de șef de sală, oricum vorbea și înțelegea ceva mai bine engleză… După explicațiile noastre și căutările prin jurul mesei, tipul s-a pus în mișcare, l-a identificat pe cel care debarasase, a pus să se caute în gunoi – poate fusese aruncată din greșeală cu resturile – dar cheia nu era și pace!...

La rugămințile noastre și probabil la” impresia artistică” pe care o făceam, tipul a dat un telefon, apoi ne-a asigurat că a pus să se deruleze filmul înregistrat pe camerele din restaurant. Am așteptat preț de 10-12 minute, apoi ne-a comunicat că pe cameră nu se poate identifica nimic, iar după ce am plecat noi, nu fusese luată de pe masă, din locul indicat, nimic ce părea să fie cheia mașinii. Eram aproape disperați, la gândul că nu aveam cum să lăsăm mașina acolo și să ajungem la cazare în afara Hanovrei, apoi să anunțăm firma de închirieri pentru a primi a doua cheie (în cât timp?) și cum ajungeam iar la aeroport în Dortmund? etc… Tipul avea toată înțelegerea și era receptiv la sugestiile noastre de a căuta și chiar era dispus să ne arate filmarea camerei de luat vederi… Așteptam ca cineva să ne trimită” bucățica” de aproape 2 ore din film. Dacă nu o luase nimeni, măcar să ne asigurăm că am pus-o pe masă la venire, așa cum îmi aminteam…

Când tensiunea ajunsese aproape de nesuportat… a venit telefonul salvator! Soția prietenului, care rămăsese lângă mașină, și-a dat poșeta peste cap și a găsit cheia.

Am răsuflat ușurați, ne-am cerut o mie de scuze și am adresat încă o mie de mulțumiri tipului și domnișoarei, atât de binevoitori. Ajunși la mașină, am îmbrățișat-o pe prietena noastră și am râs cu lacrimi, de bucurie că nu dormeam lângă mașină în noaptea aia, că n-aveam nici pijamalele cu noi :)).

Totuși cheia fusese pe masă, cum mi-am amintit, dar când venise mâncarea, pe fundurile lungi de lemn, am făcut loc și ne-am strâns lucrurile personale (telefoane, tocuri de ochelari etc.). Prietena noastră a înșfăcat și a pus în poșetă niște pliante și un suvenir cu o panglică lată prinsă cu carabină, iar sub ea se aflase cheia mașinii… pe care nu o observase.

---

VIZUALIZĂRI: 305 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI