Decor autentic, mâncare excelentă, prețuri pe măsură - La Grotta nei Sassi Ristorante, Matera

TIPĂREȘTE

Am ajuns în Matera la ora prânzului și, deși încercăm să evităm să mâncăm în locurile astea super-turistice, n-am avut încotro, ne era foame și nu ne-ar fi priit defel vizitarea orașului cu burțile goale! Așa că ne-am asumat riscul și-am intrat în (aproape) prima cârciumă ce ne-a ieșit în cale. ????

Din piața aceea mare unde se găsește Info Matera (centrul de informații turistice) și panorama spectaculoasă către orașul vechi, am apucat-o pe Via San Biagio și după vreo 50 m am cotit-o la dreapta, printr-un gang scund decorat cu o reprezentare veche a Fecioarei, deasupra căruia stătea scris Via Rosario. Am urmat cărarea pietruită, ea ne-a scos pe un fel de esplanadă însorită ocupată în mare parte de terasa unei mâncătorii. Evident, nu stătea nimeni pe la mese, anotimpul nu prea era prielnic servirii mesei în aer liber, dar vara cred că e o nebunie să petreci o oră-două în acest decor, cu toate clădirile alea vechi ce te înconjoară, așezate una peste alta!

Ne-am oprit și noi pentru câteva poze și în timpul ăsta am văzut o pereche ieșind din restaurant; până atunci nici nu-i dibuisem intrarea, care nu atrage atenția prin nimic special. Ne-am apropiat și-am constatat că pe cârciumă o cheamă La Grotta nei Sassi, nume promițător, înseamnă că-i vorba de una din vechile case-peșteri; cum ar veni, aveam să mâncăm într-un mic muzeu! ???? Lângă intrare, pe zid, era afișat meniul, doar în italiană, l-am parcurs pe diagonală, atenți cu un ochi și la prețuri; hai, că ducem... Și-am intrat.

Ne-a întâmpinat imediat un ospătar, ne-a îndrumat spre una din mesele rămase libere (cam jumătate erau ocupate). Incinta este formată din mai multe încăperi, nu foarte spațioase, parțial săpate în roca moale (am aflat ulterior că se numește calcarenit), parțial completate cu zidărie; rezultă o sumedenie de linii și suprafețe curbe, mai mult sau mai puțin finisate. În mare, totul era acoperit cu var alb, dar erau și zone unde părea că varul se luase sau poate fuseseră lăsate așa în mod deliberat, spre a spori efectul de vechi și autentic. Ici-colo se aflau rasteluri simple, din lemn lăcuit, pline cu sticle de vin.

Mesele aveau toate fețe albe, imaculate și apretate, iar cele neocupate erau pregătite să-și primească oaspeții: tacâmuri, șervete impăturite, câte un pahar de apă și unul de vin. Scaunele rupeau un pic peisajul sobru și monoton – tot albe, dar cu spătarele dantelate într-un model deosebit.

Ne-au fost scanate certificatele verzi, apoi imediat ni s-au adus meniuri. Tot în limba italiană exclusiv. Am întrebat dacă n-au și în engleză, ospătarul s-a scuzat că n-au, dar că-i dispus să ne explice pe unde nu ne descurcăm. I-am replicat că nu-i bai, ne descurcăm, suntem români????. Acuma, de câte ori ne-am tot flendurat noi prin Italia, un pic-un pic de italiană tot s-a lipit de noi! Lăsând gluma la o parte, cu siguranță contează cel mai mult faptul că-i o limbă foarte asemănătoare cu a noastră și deci foarte intuitivă. Și unde mai pui că s-a inventat și Google Translate... Așa că ne-am decurcat fără probleme.

Pentru început, am comandat băuturile, 2 sticle de apă (2,5 euro bucata), iar eu și Paul am poftit și la câte un pahar de vin roșu (5 euro). Pe urmă, mâncarea. Eu am optat pentru ravioli umpluți cu un amestec de ricotta și vinete (14 euro), Tati pentru file de purcel cu sos de caciocavallo (o varietate de brânză maturată) (18 euro) plus salată verde (5 euro), Milena a vrut tot paste, dar spaghetti cu pesto, fistic, brânză și ton tartar (16 euro), iar Paul – fâșii de vițel aromatizate cu rozmarin (18 euro) și o garnitură de cartofi la cuptor (5 euro).

Ne-am hidratat, am gustat și vinul, am mai admirat și pozat în jur, am discutat între noi... În maxim jumătate de oră am primit, rând pe rând, mâncarea aleasă. Totul arăta foarte bine și mirosea asemenea. Singura problemă părea să fie porția de ravioli – cam mică; toată lumea m-a compătimit în acest sens, dar mie nu mi-a păsat, știu că nu-mi trebuie mult să mă satur. Ba, mi-a venit o idee salvatoare: „Nu-i nimic, abia am motiv să iau și desert la final!” ???? Altfel, pastele mele au fost delicioase, umplutura deosebită, sosul de brânză bine venit (părea asemănător cu cel în care se bălăcea fripturica lui Tati), iar cele câteva bastonașe de zuchini (aromatizate; nu mi-am dat seama cu ce anume) completau în mod fericit gustul și textura preparatului. Și chiar a fost sățios!

Nici pe celilalți nu i-am auzit plângându-se; ba, din contră! Dealtfel, am gustat de la fiecare și mi-am dat seama că n-ar fi avut niciun motiv. Totul a fost de mare clasă!

M-am ținut de cuvânt și am cerut și desert la sfârșit: prăji cu ricotta și pere, a venit servită într-un borcănaș, așternută în straturi, gen tiramisu. Un dulce ușor și gustos, care a picat foarte bine (și din care am dat tuturor să guste, desigur! ????; oricum îl primisem însoțit de 4 lingurițe, ospătarul probabil ne văzuse cum tot încercăm unul de la altul).

Nota de plată a totalizat 108 euro (din care 3x4=12 coperti) , am achitat-o cu cardul. N-a fost ieftin, dar v-am spus că ne-am asumat de la început. Oricum eram setați să nu ne ofticăm deloc, am avut parte de puține mese la restaurant în această vacanță, merita să ne răsfățăm, aveam să compensăm din plin cu celelalte, servite „din traistă” .

În final... Aș mai trece pragul acestui restaurant?! Cu siguranță! Dar probabil că aș comanda ceva... o idee mai consistent! ???? O, și ar fi bine să fie cald afară, să stau pe terasă, cu ochii pe superba priveliște!

---

VIZUALIZĂRI: 2193 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI