Puțin... albastru unic de Lefkada

TIPĂREȘTE

Vă povesteam deunăzi că nu ne aflam pentru prima dată în Lefkada. Am făcut cunoștință cu această superbă insulă imediat ce am descoperit AFA, în vara lui 2012, mai întâi virtual; m-a cucerit atât de tare, că am dorit ca musai-musai să ajungem și noi acolo, cât mai curând! Și, pentru că zile de concediu mai aveam câteva, iar să-l conving pe Tati n-a fost greu deloc, ne-am organizat și am pornit la drum, noi 2 și Paul (încă Băiețel la vremea aceea), pe la început de septembrie.

Am stat 6 zile, în care desigur că am apucat să ne bucurăm de o parte din frumusețile insulei, dar nu de toate. Mai ales că, în ceea ce mă privește, un pas pus aiurea s-a soldat cu o entorsă serioasă, care m-a ținut cvasi-imobilizată timp de 2 zile. (A existat și o parte bună în povestea asta și îmi amintesc de ea mereu cu mare drag – porția de iaurt cu miere și nuci pe care mi-o prepara zilnic Băiețel, așa cum văzuse el la o tavernă și mi-o servea apoi pe șezlong, la umbra măslinilor, spre a-mi alina suferința... Cu siguranță, acesta a fost motivul pentru care m-am recuperat mai repede decât am sperat inițial!)

În fine, dacă tot era în plan vara asta să traversăm Lefkada spre a ajunge în Kefalonia, de ce să nu staționăm un pic, să mai recuperăm din restanțe și să revedem locuri dragi?! Am avut 2 zile pline la dispoziție (plus jumătatea celei în care am sosit, care nu se pune, căci n-am făcut altceva decât să trândăvim pe plăjuța din apropierea hotelului). O să vă povestesc în continuare cum le-am petrecut.

Ziua 1

Suntem aproape de capătul peninsulei, așa că Tati propune să mergem până unde se termină drumul. Mult nu mergem, drumul străbate o zonă cu o pădurice rară, apoi se-nfundă în poarta unei proprietăți. Până să ajungem acolo, remarcasem o potecă și niște indicatoare, așa că ne întoarcem la ele. Lăsăm mașina cât să nu încurce, aruncăm o privire spre dreapta, chiar coborâm un pic printre pini. În depărtare, câteva cocoașe parțial împădurite răsar din spinarea mării incredibil de... bleumarin. Încercăm să confruntăm imaginea macro cu cea de pe harta Google: aia trebuie să fie Skorpios, insulița lui Onasis, ailaltă Scorpidi, uite și Madouri mai la stânga și în spate Sparti...

Apucăm pe poteca din pădure, ce urmărește fidel linia țărmului, suspendată la oarece înălțime. Printre crenguțele de un verde-crud ale pinilor se întrezărește turcoazul-oglindă al mării și bărcuțele acostate – singure sau în mici grupuri. După vreo 10-15 minute, întâlnim primul obiectiv marcat pe indicatorul de mai devreme, piatra funerară a lui Wilhelm Dörpfeld, pe care, alături de nume, abia-abia se mai pot desluși limitele temporale ale vieții sale: 26 dec 1853 – 25 apr 1940. Evident că niciunul dintre noi n-a auzit neam de băiatul ăsta, ulterior „sap” însă pe net și aflu că a fost un arheolog german care a excavat prin situri celebre, inclusiv Olympia și prin vechea cetate a Troiei, alături de mult mai cunoscutul Heinrich Schliemann. În tot cazul, fain loc de veci și-a mai ales!...

Continuăm tot înainte, cărarea coboară de-acum până aproape de o plajă îngustă și umbrită, în care se sparg domol vălurele. Încă puțin și gata, ajungem în capătul promontoriului, unde se înalță cel de-al doilea obiectiv, bisericuța Agia Kiriaki. Simplă, albă, închisă. Doi bărbați se agită pe lângă ea cu o scară mobilă, încercând să monteze un soi de umbrare din pânză albă, bănuim că se pregătește un eveniment, ceva. În partea stângă se face o scară metalică sprijinită de stânca pe care-i construită parțial biserica; după ce urcăm cele câteva trepte, descoperim o mică grotă decorată cu icoane și lumânări. Dincolo de biserică, peste golf, întrezărim portul Nidri.

Ne întoarcem pe unde am venit; cam 40-45 de minute a înseamnat această abatere de la traseul inițial (cu care s-a nimerit să începem ????)... Ați înțeles ideea, plimbarea e scurtă și ușoară, pe la umbră, poteca nu înregistrează diferențe de nivel notabile, priveliștile sunt minunate – deci nu ratați, dacă sunteți prin preajmă.

Buuun... Să intrăm în pâine, zic! Obiectivul zilei îl constituie (măcar o parte din) plajele din sudul insulei, acestea fiind (începând de la Vasiliki către est): Agiofili, Ammoussa, Afteli, Sivota, Micros Gialos. Mi-am făcut temele, toate sunt accesibile de pe șosea, doar că în cazul lui Agiofili, drumul se pare că-i praf și pulbere, varianta normală la cap rămânând barca din Vasiliki. Până la Vasiliki facem cam juma de oră, după ce urcăm și coborâm un deal, șoseaua-i impecabil asfaltată.

Salutăm din mers plaja pietroasă (și în mare parte organizată) din Vasiliki, apoi parcăm aproape de un dig lung, dincolo de care începe portul de ambarcațiuni mici. Pe țărm, drăguțe și îmbietoare, terasele colorate și umbrite, încă pustii. Descoperim ușor cele 2 vaporașe ce asigură transferul spre Agiofili, ambele au orarul afișat (care, în mare, e cam la fel): se pleacă din oră în oră, la fix, iar întoarcerea e la și jumate. Cursa de ora 11 n-a plecat de mult, așa că avem un pic de timp de frecat menta pe-aici, prin zonă...

Și ne ducem până în capătul străduței cu taverne (una din ele se laudă că l-ar fi găzduit cândva pe însuși Hemingway), ochim și un mic supemarket („să luăm niște apă și câte o berulă, da’ mai aproape de plecare, să nu se-ncălzească” ), aruncăm o privire printre zăbrelele gardului ce împrejmuiește noul, abia modernizatul, dar încă nedatul în folosire (nu știm de ce) port de ferry, cel care – când va fi să fie – va lega Lefkada de Kefalonia. Drumul începe să urce pe lângă niște pensiuni înflorate („vai, ce drăguț, uite, aici mi-ar plăcea să stăm dacă ar fi să revenim în Vasiliki!” ), satul se cam termină, drumul continuă (spre Agiofili, dar noi deja am decis să cruțăm mașina și să mergem cu vaporașul). Ne întoarcem și mai avem timp să lingem câte o înghețată cu ochii în nemărginirea turcoaz (aici, la Vasiliki, marea are o culoare specială, un turcoaz un pic verzui, un pic lăptos).

Transferul dus-întors costă 7 euro de căciulă, se plătește la îmbarcare, iar drumul durează 15-20 de minute. Plaja Agiofili se ițește încet-încet de după o stâncă uriașă, în câteva secunde ți se dezvăluie în toată splendoarea – impresia e copleșitoare! O știam din poze, o visasem de atâtea ori, dar știți cum e, viața bate filmul! Imaginați-vă o plajă nu prea mare (lungă de vreo 100-150 m, lată de 5-10 m), strâns îmbrățișată din 3 părți de stâncile alburii, aproape verticale. Și imaginați-vă contrastul superb între pietricelele albe și degradeul turcoaz al mării!... Sau, mai bine, uitați-vă la pozele pe care le voi atașa la final și veți avea astfel o palidă imagine a acestui colț de rai!

Am zis inițial că plecăm cu următorul vaporaș, dar nu ne-am îndurat, am mai stat o tură... Mai mult în apă; oricum, loc de prosoape n-am prea găsit, dar nici nu ne-a trebuit, pur și simplu ne-am lăsat bulendrele lângă niște pietre. Am uitat să precizez, plaja nu dispune de șezlonguri (astea ar mai lipsi!) sau umbrele (îți aduci, dacă vrei) și-s recomdabili pantofii speciali de apă, căci fundul mării-i acoperit de pietre de toate dimensiunile (doar pe culoarul unde trage vaporul este nisip). În stânga se fac niște trepte ce urcă până în parcare, am înțeles că sus e un chioșc de unde poți cumpăra gustări și băuturi. Am întrebat un compatriot care venise cu mașina și care ne-a confirmat: da, drumul e nașpa rău.

... În fine, se face vremea să plecăm, ne consolăm că sigur ne mai așteaptă și alte locuri faine... Luăm drumul înapoi, rulăm încetișor, să admirăm masivul muntos din depărtare și mai ales să nu ratăm ieșirea spre următoarea plajă, Ammoussa; curând după ce intrăm în satul Marantochori, se face drum în dreapta. Surprinzător, toți cei 5-6 km până jos sunt de calitate bună, iar la capăt ne așteaptă o parcare măricică, unde cazăm și noi temporar mașinuța.

Ammoussa e chiar mai mică decât Agiofili, însă cea mai mare parte a ei e organizată, un set (2 șezlonguri și o umbrelă) putându-se închiria cu 6 euro. Deține o tavernă și, desigur, toalete. La fel, pietricele pe uscat și în mare (99% din „acoperământul” plajelor Lefkadei înseamnă pietricele, un pic de nisip aveam să întâlnim doar pe mici porțiuni la Porto Katsiki și la Egremni). Tati n-are chef să mai intre în apă, eu nu pierd însă ocazia să mă bălăcesc în marea caldă și limpede; per total, nu adăstăm mult.

Pe cai și mai departe! Adică urcăm iar cei 5-6 km de serpentine (soft), dăm în șoseaua principală, mai mergem foooarte puțin și hop! iar cotim dreapta. Până la plaja Afteli e chiar mai puțin, dar drumu-i mai îngust parcă și ultimele serpentine mai strânse. Parcăm pe marginea șoselei, până jos trebuie să mai coborâm vreo 2-300 m, plaja se vede frumos printre ramurile copacilor: mică-micuță, alburie, înțesată de lume. Pe oglinda ușor ondulată a mării se leagănă ici-colo câteva bărcuțe și hidrobiciclete (tocmai depășim „biroul” firmei de închiriat, improvizat la umbra unui pin). În spatele plajei, o tavernă zumzăitoare.

Evident, nici aici nu găsim loc să ne întindem prosoapele, dar nu suferim deloc. Pur și simplu le depozităm într-o margine și ne lansăm în apa limpede și caldă, prin care circulă, în sus și-n jos, bancuri de peștișori de toate mărimile. Ne amuzăm înotând cu ei, ei nu se sperie defel, probabil că-s oarecum domesticiți, ne gândim... Apa e minunată, soarele arde și nu prea-ți vine să ieși, așa că stăm și tot stăm imersați, greu ne mai desprindem!...

La plecare, urcăm pe lângă tavernă spre stânga, unde este amenajată un fel de terasă presărată cu pietricele, pe care-s puse șezlonguri și umbrele (la fel, 6 euro setul). Terasa se subțiază în capăt într-o cărăruie ce se pierde în pădure. Noi n-o urmăm, doar pozăm plaja de aici, pentru o perspectivă diferită. Mult, mult de tot mi-a plăcut Afteli! Nu știu exact de ce – atmosfera intimă; peștișorii; amestecul cromatic deosebit (alb – verde – fifty shades of tourqoise), punctat cu lumini și umbre... Pur și simplu, am rezonat în mod deosebit cu locul ăsta! Și da, mă întorc deseori în amintire acolo!...

De-acum ne cam înghesuie foamea, mie mi-ar plăcea să rămânem la taverna de la Afteli, Tati însă vrea la Sivota. Încuviințez, nu-mi place să mă contrez cu Tati și, pe urmă, Sivota nu-i deloc departe. Urcăm în șosea, mai mergem 1 km și ceva și – da, ați ghicit – o cotim din nou spre mare. Drumul nu pune niciun fel de probleme și în câteva minute suntem în parcarea din capătul micii stațiuni.

Sivota se află la capătul unui golf ce se insinuează adânc în inima uscatului, ceea ce-l face perfect pentru găzduirea bărcilor și yachturilor. Acolo unde sunt bărci, sunt pensiuni și taverne, muuulte taverne. Și magazinașe, și cafenele și altele... Pe noi ne interesează tavernele, dar despre acest aspect concret (și care nu merită a fi eludat în 2 vorbe) vom discuta altădată.

Totuși, se cuvine să subliniez ce loc pitoresc este Sivota asta! Are și 2, ba chiar 3 plăjuțe, dar n-aș putea spune că plajele-s atuul ei, ci întreaga atmosferă, cu pădurea de catarge, mesele cadrilate și cascadele de bougainvillea!... Unde mai pui că pe noi ne-a prins acolo ora de aur, aceea în care natura pare și mai frumos gătită, oamenii mai blânzi, viața mai simplă!...

Ziua 2

Azi vom revedea „vedetele” de pe țărmul vestic: Porto Katsiki, Egremni, Milos. Vom poposi neapărat în Agios Nikitas, ne vom întoarce prin Lygia, Nikiana, Nidri; cu alte cuvinte, vom da ocol insulei, cu accent pe plajele vestice, motivul principal pentru care iubim Lefkada. Bine, asta ne-am propus, să vedem ce-a ieșit! ????

La fel ca ieri, ne oferim un bonus încă de dimineață: plaja Desimi, la care am vrut să ne încheiem seara precedentă, dar n-am mai apucat. Măcar să vedem despre ce-i vorba. Tăiem spre stânga baza peninsulei Geni și gata, am ajuns. Fiind devreme, e liniște și pace, doar câțiva oameni, terasa încă nu-i deschisă. Apa e limpede, minunat colorată, aproape fără valuri și pare că se adâncește lent. În depărtare se zărește o aglomerare de bărcuțe ancorate, am citit că se pot închiria (inclusiv hidrobiciclete și caiace). Sunt și 2 campinguri în vecinătate, aviz amatorilor. Ne-a plăcut.

Urmăm același drum din ziua anterioară, traversăm Vasiliki, apoi urmăm șoseaua de coastă ce străbate pintenul ăsta sudic, spre țărmul vestic; șoseaua pare nouă, n-are marcaje și nici indicatoare, Tati zice că data trecută nu era, eu chiar nu mai rețin. Urcăm și tot urcăm, din loc în loc ne oprim în puncte de belvedere amenajate, de unde admirăm uriașul golf Vasiliki și munții ce-l veghează din depărtare; mirific! De la un punct, marea dispare, străbatem o zonă împădurită (ah, parfumul călduț al pinilor!), dar nu ne plictisim, căci în curând trebuie să alegem: stânga (spre far; am fost data trecută) sau dreapta, spre Porto Katsiki. Decizia e simplă. Și marea apare din nou! Wow, de 10 ori wow!

În dreptul Tavernei Oasis, trebuie să virăm stânga. Înainte de asta, poposim și noi alături de mulți alții în locul special amenajat pentru a te pregăti pe tine, muritor de rând, de întâlnirea cu... Marele Albastru! Să te acomodezi un pic cu splendoarea, să nu leșini copleșit mai apoi... Stai și privești și nu-ți vine să crezi câte nuanțe are marea jos, departe, sub tine și cum se întrepătrund, închipuind parcă o hartă ciudată, ce-ar vrea să-ți transmită un mesaj! După mine, așa cum există albastrul de Voroneț, la fel Marea Ionică, aici, pe țărmul vestic al insulelor sale (Lefkada, Kefalonia, Zakyntos, chiar și Corfu în zona Paleokastrița) ar trebui să-și patenteze nuanțele de albastrul! Pentru că sunt într-adevăr unice – luminoase, electrice, de neuitat.

O pornim pe drumul ce coboară lin spre sud, urmărind de la înălțime linia țărmului. Dar cafeneaua Panorama ne aține calea și nu putem s-o ignorăm. Așa de mult ne place locul ăsta rustic și nonconformist, că poposim nu doar preț de câteva poze (fantastice imagini, desigur!), ci un pic mai mult, cât să savurăm o cafea și un fresh de portocale. La un radio vechi cântă o piesă veche, un cățel flocos ni se încurcă printre picioare; mi-ar plăcea să-mi trăiesc restul vieții în hamac, aici, deasupra mării...

În sfârșit, ajungem în apropierea plajei Porto Katsiki, ne dăm seama după aglomerație și după mașinile oprite pe marginea străzii. Putem proceda la fel (cred că-i gratis, dar avem ceva de mers până jos) sau mai bine înaintăm puțin, spre parcările amenajate, unde sunt niște băieți care ne îndrumă, tot ei ne iau banii (10 euro, tarif unic pe zi). Păi dac-am marcat, trebuie să rămânem un pic, să nu ne pară rău, nu?! ????, așa că ne luăm tot harnașamentul (prosoape, rogojini, umbrelă, scaune de plajă, pantofi speciali pentru pietre) cu noi.

Din parcare coborâm în zona-tampon, amenajată cu mici pavilioane cu mese și băncuțe, sunt și magazine cu de toate, o bere la halbă e 4 euro, un pet mare de apă 1,5. Poți să admiri plaja de sus, de aici, dar mai bine poți s-o faci în timp ce cobori cele circa 100 de trepte.

Cred că puțină lume nu știe ce minunăție de plajă e Porto Katsiki; mulți au ajuns deja acolo, mulți au admirat-o măcar în fotografii. O uriașă semilună alburie la baza unui uriaș versant vertical, care-și întinde câte-un braț stâncos de-o parte și de alta, parcă îmbrățișând-o. Și marea desenată în pete de turcoaz incredibil, cu valuri intens înspumate, care ling țărmul mereu și mereu! Cuvintele sunt prea sărace. Și chiar și pozele, greu să reda lumina aparte, parfumul sărat, murmurul ritmic...

Nu există nimic amenajat pe plaja asta frumoasă și e bine că e așa. În dreapta, acolo unde te depun treptele, este destul de aglomerată, dar pe măsură ce te îndepărtezi, îți revine tot mai mult spațiu. În plus, scade granulația pietrelor, chiar până la stadiul de nisip pe alocuri (de-aia am zis mai devreme 99% pietre). Altfel, apa se adâncește rapid, valurile sunt puternice, trebuie să fii bun înotător să te aventurezi mai în larg. Tati are o vorbă: „sunt plaje de privit și plaje de bălăcit” . Porto Katsiki e de privit, cel puțin în ceea ce ne privește. Bine, să nu înțelegeți că nu ne-am lăsat și noi trântiți de valuri și nu ne-am zbenguit pe la apă mică; de fapt, asta-i toată distracția pe plajele astea cu valuri mari!

După vreo 2-3 ore ne facem bagajul și-o luăm din loc, mai avem de treabă. Nu înainte de a încerca să pozăm Porto Katsiki de pe pintenul din dreapta, așa cum am făcut în 2012. Ei bine, nu se mai poate, am găsit cărarea închisă cu o barieră, probabil că terenul e instabil și periculos. Vestea bună e că ies poze frumoase și din parcare, din apropiere.

Plaja Egremni nu-i departe și țin minte că data trecută m-a impresionat chiar mai mult decât Porto Katsiki (și nu doar pentru că era mai greu accesibilă). Probabil că știe toată lumea că seismul din nov 2015 a distrus bună parte din scara fixată de versantul înalt de câteva sute de metri, ba și bună parte din frumoasa plajă lungă de peste 1 km a fost colmatată de bolovanii care au căzut de pe munte. Între timp, drumul a fost refăcut, la fel și treptele, mult mai moderne și mai solide, astfel că din vara 2021 plaja Egremni a devenit din nou frecventabilă de pe uscat.

E foarte cald și deja ne e foame; contrar socotelii de-acasă, ne gândim să renunțăm să mai coborâm, să pozăm de undeva de sus plaja și să ne declarăm mulțumiți. Așa că urmăm drumul ce se desprinde din șoseaua principală, în curând dăm de o parcare, aici tariful e „doar” 8 euro, dar n-avem niciun chef să plătim din moment ce n-o să facem prea mulți purici prin zonă. Așa că ne întoarcem un pic și lăsăm mașina pe marginea drumului, ba, găsim chiar loc la umbră. Nu ne luăm cu noi nici prosoape, nici pălării de soare, nici măcar apă; o poză-două și ne întoarcem, remember?

Dincolo de parcarea cu plată șoseaua continuă, nouă și modernă, perfect refăcută; indicatorul zice un pic peste 1 km. Totuși, e pusă barieră, n-am prea înțeles de ce, așa că trebuie să faci drumul ăsta pe jos, în mare parte prin soare. Și nu-i ca la Sfânta Ana, să poți s-o scurtezi prin pădure, pur și simplu ții șoseaua. Vederea spre plajă e în mare parte acoperită de vegetație; hai încă puțin, și încă puțin, poate s-o iți mai bine!... Și uite așa se termină kilometrul, ajungem întâi la un magazin cu suveniruri, apoi coborâm ultima serpentină, care ne scoate fix în Egremni Cafe-Food (care îmi spune ceva, parcă zic că la fel arăta și acum 9 ani). Iar de aici... Încă 10-15 m și încep cele 400 de trepte până la plajă!

Păi dacă tot am ajuns până aici, nu coborâm noi măcar vreo 50, să pozăm cum se cuvine?!... Ei, dar hai să mergem până la capăt, ce mai sunt încă 350 de trepte?! (Om vedea cum le-om urca la întoarcere!)

Treaba bună e că ai motive să te oprești de o mie de ori pe traseu, dacă vrei. Și la dus, și la întors! Atât de frumos e și nu te mai saturi de imortalizat! Jos, la fel ca dincolo – plajă de privit. Valurile-s parcă și mai furioase, te ia amețeala numai cât te uiți. Ne trântesc vreo 2 și ne potolim. Ne odihnim un pic pe nisip, cât să ne facem curaj să luăm calea înapoi.

Detalii tehnice: chiar în apropierea locului unde se termină scările, am remarcat un loc de unde poți închiria umbrele de plajă (parcă 5 euro, dar nu mai știu exact) și de unde poți cumpăra câte ceva de mâncare sau de băut. (Am luat și noi câte o berulă mică și-am savurat-o în mugetul valurilor).

Urcușul e înfiorător, dar cătinel-cătinel ajungem la cafenea, unde facem iar haltă. De data asta mi-e sete de apă și profităm din plin de umbra binefăcătoare, hidratându-ne la o măsuță cu vedere. Pe urmă la magazin, de unde-mi cumpăr un suvenir: un tricou imprimat cu un mesaj gen „nu te pune cu mine; am urcat cele 400 de trepte de la Egremni” . Urmează ultimul hop, urcușul pe șosea; cei câțiva copaci care-și preling umbra spre carosabil sunt foarte apreciați de toată lumea, pândim locurile de departe. În sfârșit, bariera! Hai, că n-a fost chiar așa greu! :)

Excursia asta neprevăzută ne-a întârziat mai mult decât am estimat. Până una, alta, trebuie să ne restabilim nivelul nutrienților din sânge și ne amintim de o tavernă, aproape de prima cazare pe care am avut-o în 2012 (desigur, dezbatem altcândva)...

În Agios Nikitas ajungem tot la ora de aur (ceea ce înseamnă că n-a mai rămas prea mult din ziua asta frumoasă☹). Găsim cu greu un loc unde să lăsăm mașina și-o pornim la plimbare pe strada principală, exclusiv pietonală, mărginită de taverne și pensiuni.

Pe lângă faptul că Agios Nikitas e un sătuc fermecător, el este și punctul de pornire către una dintre cele mai frumoase plaje ale insulei: Milos. La Milos se poate ajunge în 2 feluri: pe jos – se face o potecă din aleea principală spre stânga, poteca urcă un deal și apoi îl coboară, cam jumătate de oră durează excursia (data trecută am reușit s-o fac în ultima zi, aproape într-un picior); sau cu barca, de pe plaja satului. Pentru acces terestru nu mai avem timp (și mai ales chef), dar dacă găsim pe cineva să ne ducă până acolo pe mare, ar fi grozav; ce apus de soare am prinde! Din păcate... barca o găsim, barcagiul pauză. Ghinion, cum ar zice un clasic în viață. N-avem încotro și revenim la mașină.

Ocolim insula în sensul acelor de ceasornic, așa cum ne-am propus, asta nu-i greu și nu durează mai mult de 30-40 de minute (din Ag. Nikitas până la noi, în Geni). Un singur scurt popas mai avem de făcut, la pensiunea lu’ nenea Daniel, care ne-a cazat în partea a doua a fostului nostru sejur (de fapt, Daniel’s Beach se cheamă). Locul seamănă cu cel din amintirea noastră (redescopăr chiar și treptele unde mi-am scrântit piciorul), doar nenea Daniel, un bătrânel simpatic și zen, se pare că nu mai e, a lăsat în urmă un copăcel și-o inscripție, să-i păstreze amintirea...

***

La distanță de 9 ani, am regăsit Lefkada la fel de fascinantă (pe alocuri, chiar mai!), ceea ce nu se-ntâmplă întotdeauna cu locurile pe care le revezi. Sigur, tot mai avem restanțe, cred că și de 10 ori dacă ne-am duce, tot ar mai rămâne câte ceva. Suntem mulțumiți cu ce am reușit să vedem în doar 2 zile, nu ne-am cramponat că n-am bifat toate obiectivele, am lăsat povestea să curgă și a fost bine și relaxant per total (ceea ce avem tendința să facem de la o vreme; o fi semn de oboseală sau de înțelepciune?! ????).

Lefkada este o minune a naturii, o insulă care nu seamnă cu nimic altceva și, vizitând-o, poți să înțelegi de ce unii sunt atât de îndrăgostiți de ea, încât se întorc mereu și mereu... Lefkada este, efectiv, un mic colț de rai! Dar câte locuri pe lume nu-s – fiecare în felul lui unic?!

---

VIZUALIZĂRI: 3414 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI