'Timpul este zeul bland'

TIPĂREȘTE

14 mai 2010. O zi obişnuită în Kemer. Soarele arde puternic încă de la primele ore ale dimineţii. Apa mării se leagănă în ritmuri lente. Valurile cântă cântece de dragoste găsindu-şi sfârşitul la mal pentru a renaşte apoi mai mari, mai spumoase. Norii se ridcă uşor peste crestele munţilor oferind celor matinali o privelişte încântătoare. Ce să mai! Raiul pe pământ! Stau cât mai aproape de mare, atât căt să îi simt răcoarea, însă cu faţa la muntele ce se înlţă măreţ, mândru, neobosit. Respir aerul sărat cu parfum oriental. Urmează o zi lungă şi grea. Plecăm…

Autocarul ne aşteaptă cu motorul pornit. Dă Doamne să i se oprească! Între timp ne adunăm cu toţii şi pornim la drum. Las în urmă plaja cu pietre sculptate de apele mării, crestele stâncoase-străjerii nostri. Gonim cu toată puterea. Mergem spre…înainte. Urcăm într-un ritm frenetic serpentine periculoase, ne afundăm tot mai mult în păduri seculare, ne înălţăm neîncetat pe creste şi versanţi ca apoi, dintr-o dată, să zărim din nou ţărmul, cavaler blond cu ochi albaştri, limpezi, pătrunzători.

Ghidul anunţă că în câteva minute ajungem în vechiul oraş Myra, actualul Demre sau Kale. Ne povesteşte de Sfântul Nicolae, de biserici, de sărbătoarea anuală închinată “Moşului”. Poveştile lui nu reuşesc să îmi acapareze atenţia, însă sunt 1000 de ochi pe fereastră încercând în zadar să observ o farâmă din teatrul roman sau unul dintre mormintele celebre. Până să ne dumirim, zmeul de la volan deja zburase cu noi dincolo de graniţele micuţului orăşel de pe coasta mediterana a eroului grec Lycian. Gonim mai departe de-a lungul ţărmului, ne luăm la revedere de la insule necunoscute zărite în larg, promitem golfuleţelor isolate că la anul vom înnota în apa lor pură, averizăm măslinii că le vom culege toate fructele şi, uşor uşor, ajungem în Kalkan, un mic orăşel de pe coastă cu ieşire la un golf încântător. Casele albe construite în stil tradiţional privesc printer nenumăratele flori colorate de la ferestre, pe de-o parte vasele acostate în port, pe de alta turiştii avizi de frumos şi aflaţi mereu în căutarea celui mai bun loc pentru a face o fotografie memorabilă sau în căutarea suvenirului perfect.

Cu toţii roim pe străduţele-raze ale încântătorului port. Însă timpul nostru aici se scurge prea repede. Peste câteva minute se anunţă plecarea. Mă trag repede într-o poză în faţa unor yachturi (tipic românesc) şi o gonesc spre autocar.

La revedere Kalkan, la revedere Mediterană!

***

După mai bine de 7 ore de la plecarea din Kemer ajungem, în sfârşit, la destinaţie: Halicarnassus/ Bodrum. Resorturi frumoase, hoteluri comfortabile, case de oaspeţi drăguţ amenajate, ruine-martori ai trecutului. Intrarea în oraş este marcată de un impresionant castel medieval construit de cavalerii din Rhodos în locul unde îşi dau mâna Marea Egee şi Marea Mediterană, împletindu-se într-o armonie perfectă cu natura, cinstind laolaltă locul unde s-a născut Herodot şi una dintre cele 7 minuni ale lumii antice, mormântul regelui Mausolus.

Într-un oraş plin de tradiţie suntem cazaţi la un hotel plin tot de…”tradiţie”: Paloma Yasmin Resort. Hotel relativ nou. Construcţie în stil tradiţional. Vegetaţie puţină. Panoramă încântătoare. “Visul unei nopţi de vară”. Primesc camera 1431. Rândul 4 de bungalowuri. Nu-i nimic, cu cât mai sus, cu atât am priveliştea mai bună.

Camera, n-am ce spune, mare, aerisită, mobilier nu foarte vechi dar nici ultimul răcnet. Deşi este destul de târziu nu am somn. Mă apucă un chef nebun să îmi pun în valoare nasul de soacră, să spunem. Mă înarmez cu apartul de fotografiat şi la atac! Zdrang! Prima lovitură o încasez eu. Tot eu şi pe următoarele până când mă las bătută. Duc o luptă din care nu am cum să ies învingătoare decât cu un strop de nesimţire şi indiferenţă.

Să mă explic. Intru la baie. La prima vedere pare totul în regulă. La a doua observ: cada nu a mai fost spălată de la inaugurare, capul de la duş lipseşte, toaleta nu a văzut detergentul. Simt că ma doare capul aşa că părăsesc primul câmp de luptă.

Dau fuga la aşternuturi. Bine măcar că astea miros a curat! Mă aplec să îmi desfac bagajul. Aaaaaaa! Ptiu, ce sperietură am tras! Un miriapod uscat tronează lângă bagajul meu. Poate s-a gândit să îmi dea 36 de mâini de ajutor la despachetat? Trag perdeaua şi altă surpriză: muşte uscate, resturi mărunte de ambalaje. Aşa, din poziţia “pe vine” observ cum din fotoliu curge “umplutura”: cârpe, bureţi. Uşa de la minibar ţipă ca din gură de şarpe atunci când o deschid. Bine măcar că am apă. Apă de la chiuvetă, îmbuteliată de ceva vreme. Culoarea gălbuie îi arată vechimea. Nu mai am cuvinte: un hotel de 5* dintr-o staţiune cu istorie trebuie să pună la dispoziţia turiştilor tot produse istorice. Pentru un plus de autenticitate, nu de altceva.

A doua zi, după câteva vizite nu foarte extenuante, mă echipez cu costumul de baie. Nu e vreme de plaja, însă pot să fac o baie tradiţională pentru a fi în ton cu specificul zonei.

După câteva ture de la piscină la baie şi înapoi reuşesc să găsesc vestiarul: o încăpere lângă toaleta doamnelor. Pe uşă niciun semn. În interior mai ceva ca vestiarul din liceu de la sala de sport. Piscina-lighean emană un miros de ouă clocite aşa că mă grăbesc să fac un duş. Surpriză: în cădiţă bălteşte o apă infectă, plină de nisip, păr şi resturi de săpun.

Renunţ. Intru la hammam deoarece la saună văd numai papuci de bărbaţi. Deschid cu teamă uşa umflată de umezeală. Pereţii murdari şi tavalul decojit asezonau perfect cu mirosul de igrasie marmura murdară de pe jos. Închid cu grijă uşa şi cu răsuflarea tăiată intru la saună. Aşa cum era de aşteptat erau numai bărbaţi. Ma aşez puţin stingherită într-un colţ la înălţime pentru a putea privi ce se întâmplă. După 15 minute rămân singură cu un domn care îmi atrage atenţia că femeile nu fac saună. Nu ştiu dacă a făcut aluzie la mine care nu prea am nevoie de saună sau chiar vorbea serios. I-am mulţumit pentru informare şi l-am ignorat.

Am continuat să ignor şi restaurantul cu mâncare bună dar în care nu găseai niciodata mesele curate; ospătarii fără chef de muncă ce îţi întorceau spatele când îi rugai să îţi aducă apa atât de preţioasă încât era de negăsit; vasul în care se spălau căpşunele, murder şi cu o apă pământie; bucătarul care nu zâmbea niciodată; şeful de sală care nu răspundea la salut.

Am continuat să ignor minibarul în care nu mi se punea niciodată nimic; muştele de la colţuri; mizeria din baie.

În trei zile am învăţat să ignor nesimţirea unor angajaţi nepricepuţi; am învăţat să îl cred pe manager când vorbea cu pasiune despre serviciile oferite şi despre noua uniformă a personalului fără uniformă; am învăţat că 5* nu înseamnă întotdeauna 5*.

Şi cel mai important, că partea materială nu are nicio valoare fara noi, oamenii.

Că porumbeii îşi pot pierde puritatea, că marea nu poate spăla totul…

---

VIZUALIZĂRI: 4591 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI