Un traseu de vis, Kotor, Njegusi, Cetinje, Budva

TIPĂREȘTE

Ajunşi in Moa-Kotor şi după instalarea taberei, am coborât mica pantă (100 metri) dar foarte abruptă a pensiunii şi am început inspectarea golfului. Trebuie spus că satul Moa se află vis-a-vis de oraşul Kotor pe celălalt mal de unde se vede foarte bine cetatea.

În Moa pe malul golfului nu sunt plaje. Dacă vrei să te prăjeşti la soare, o faci de pe pontoanele amenajate în acest sens, iar pentru baie se coboară nişte scări din metal asemănătoare celor de la piscină. În schimb de aici se poate admira golful până aproape de Perast, o localitate situată pe malul drept al golfului, iar seara într-o feerie de lumini oraşul Kotor şi cetatea.

Pentru a putea vizita Kotorul am luat-o pe jos cam 2 km, am trecut de sediul poliţiei, hotelul Fjord şi am ajuns în zona portului. Aici am putut admira numeroasele iahturi şi ambarcaţiuni ancorate în port, dar şi părculeţul din zonă.

Ne-am interesat totodată la nişte particulari, dacă se pot face croaziere de-a lungul golfului, care este orarul şi la ce preţ. Numeroasele vase particulare fac asemenea croaziere, cam din oră în oră în luna iunie, la preţuri ce diferă în funcţie de ambarcaţiune.

Unii condiţionează preţul funcţie de numărul de persoane îmbarcate şi nu pleacă în cursă pînă nu se completează numărul de locuri. În general o croazieră pe Boca Kotorska (cum e numit golful pe pliantele turistice) cu vizitarea oraşului Perast şi a celor două insuliţe costă 15 euro de persoană.

Deoarece citisem că în Kotor sunt mari probleme cu parcarea, când am venit pe jos de la Muo „am ochit”câteva locuri de parcare free şi unul cu plată, aproape de port. Dacă veniţi cu maşina dinspre Budva, la intersecţia de lângă port, nu o luaţi spre dreapta spre cetate ,ci faceţi stânga spre Muo şi în zona spitalului şi a hotelului Fjord găsiţi multe locuri de parcare (legale).

Din port am traversat vis-a-vis pe o trecere de pietoni de pe E65 şi am ajuns la Cetatea Kotor , partea medievală a oraşului, a cărei datare se situează în secolul III î. H. şi se află sub patrimoniul UNESCO. Este principalul punct de atracţie şi vizitat anual de turişti din mai toată lumea.

Noi am intrat prin Poarta Mare cea din capătul golfului, am cutreierat străduţele-labirint din piatră, am vizitat Piaţa Triphon, Turnul cu Ceas, Catedrala, celelalte două porţi şi alte clădiri auxiliare ce poartă arhitectura militară a epocii în care s-au construit.

Porţiunea locuită a oraşului Kotor stă la baza unui imens sistem de fortificaţii format din metereze, porţi, turnuri de observaţie, forturi şi alte structuri specifice militare. Acest sistem fortificat se află în prelungirea oraşului medieval pe un munte înalt, la care se poate intra contra sumei de trei euro per persoană.

Urcarea pe zidurile de sus are trei niveluri de dificultate cu trasee marcate în culori, pe o hartă aflată la porţile de acces spre fortăreaţă. Cu albastru „traseu fără risc ”, cu galben „traseu cu risc relativ” şi cu roşu „traseu cu risc”. Sunt măsuri de securitate binevenite, însă din câte am citit şi auzit, în afară de oboseala după urcuş nu sunt probleme în a parcurge aceste trasee.

Din păcate leneşii mei coechipieri nu au vrut (le-a fost frică?) să urcăm la fortăreaţă, din spirit de solidaritate m-am conformat şi pot să spun că am vizitat oraşul medieval doar parţial. Cine ştie, poate cu o altă ocazie o să ajung iar pe aici şi atunci sigur voi urca pe zidurile acestei cetăţi.

După o seară minunată petrecută la pensiunea situată pe malul stâng al golfului, a doua zi am plecat pe un traseu deosebit, ce străbate muntele de deasupra oraşului Kotor, pentru a vizita Mausoleul Njegos situat în Parcul Naţional Lovcen.

În afara faptului că eram curios să văd mausoleul, vroiam să văd cu ochii mei cât de greu este acest traseu, despre care cineva spunea pe un review AFA că „a fost cel mai greu traseu pe care l-am făcut în viaţa mea”. Mie nu mi s-a parut. Ba dimpotrivă, a fost o plăcere deosebită să urc pe această şosea cu asfalt destul de bun şi cu privelişti excepţionale spre golful Kotor.

Este greu să redau în cuvinte cum se vede de sus golful, aerportul Tivat sau oraşul Kotor. Am făcut opriri aproape la fiecare cotă unde aveam loc să parcăm, am făcut zeci de poze şi nu ne mai săturam privind. Traseul seamănă într-un fel cu Transfăgărăşanul sau Transalpina de la noi dar parcă pantele sunt puţin mai „dulci”. Singurul impediment a fost că nu prea avea balustrade pe margini. Dar ce, Transalpina noastră se poate lăuda cu aşa ceva?

La un moment dat am ajuns aproape de vârf pe un mic platou, cu o parcare şi un „restoran” (restaurant) construit din piatră şi cocoţat pe o stâncă în stanga şoselei. O clădire foarte frumoasă de pe terasa căreia se văd Marea Adriatică şi golful Kotor.

Am ajuns în vârf aproape de satul Njegusi şi după aceea am început să cobor. După cca un km am oprit, m-am uitat spre munţii din jur şi nevăzând nici urmă de mausoleu, mi-am dat seama că nu am observat indicatorul care trebuia să fie mai în spate chiar în vârful muntelui.

Am întors maşina şi atunci am observat un localnic care trebăluia ceva la o grădină, singura din toată zona.

L-am întrebat de mausoleu şi într-adevăr drumul era mai în spate, însă la încă 11 km de la indicator. Când am auzit cât mai e de mers şi cum nu am înţeles explicaţia lui cu starea drumului, mai să renunţ la acest obiectiv. Făceam o mare greşeală pentru că pe cei 11 km de urcuş şi serpentine am văzut alte şi alte imagini de vis.

Am ajuns aproape de mausoleu (unde am dat şi de de zăpadă), apoi am parcat maşina pe un mic platou situat la baza treptelor de urcare şi deasupra unui restaurant.

După ce am parcat am început să urcăm treptele spre mausoleu şi deşi văzusem muncitori la lucru aproape de intrare, doar când am dat de „trecerea oprită”ne-am dat seama că mausoleul este închis. O nouă ratare, de data asta nu din vina noastră. Oricum traseul, locul şi imaginile au compesat din plin această ratare şi a meritat să ajungem pînă aici.

Am coborât apoi spre următorul obiectiv aflat în agenda de călătorie şi anume spre oraşul Cetinje, fosta capitală istorică a Muntenegrului până în 1946, când din ordinul lui Tito a fost mutată la Podgorica (Titograd). Deşi capitala este la Podgorica, reşedinţa oficială a republicii muntenegrene este în continuare la Cetinje.

Istoria acestui oraş începe în secolul XV, când aici s-au construit o curte regală şi o mănăstire. Dezvoltându-se, a devenit o capitală nouă cu numele de Cetinje, după numele râului Cetina ce trece prin oraş. Apoi a cunoscut o dezvoltare continuă, devenind şi centrul Bisericii Ortodoxe, fiind recunoscută ca o capitală europeană importantă.

Din nefericire pentru ea, capitala a devenit ţinta atacurilor veneţiene şi turce fiind distrusă (sec. XVI-XVII). Spre sfârşitul secolului al XVII-lea oraşul a început să prospere din nou sub dinastia Petrovic, însă adevărata dezvoltare a oraşului s-a făcut în timpul ţarului Nikola I. Osemintele sale zac alături de ale soţiei sale intr-o bisericuţă, aflată în centrul oraşului şi aproape de reşedinţa oficială a preşedintelui Muntenegrului.

Acesta a construit numeroase edificii, printre care Academia, Spitalul şi Palatul Prinţului. După mutarea capitalei la Podgorica, oraşul intră intr-o criză majoră prelungită, iar astăzi încearcă sa-şi recapete faima şi strălucirea de altădată. Şi după după cum am observat, cel puţin în domeniul turismului este pe un drum bun.

Noi am vizitat centrul vechi al oraşului şi câteva străzi mai noi cu magazine, terase şi restaurante. Am vizitat mai întâi reşedinţa oficială a preşedintelui, o clădire frumoasă situată într-un parc cu copaci seculari şi multă verdeaţă. Vizita s-a făcut din exterior, la intrare fiind păzită de doi soldaţi în uniformă militară cu însemne statale, la fel ca la palatul Bukingham sau castelul Praga.

Spre deosebire de aceştia din urmă care stau în post ca nişte stane de piatră şi nici nu clipesc, cei de la Cetinje au aprobat din cap când am cerut voie să facem poze şi chiar ne-au făcut cu mâna la plecare.

După ce trecem în revistă două frumoase clădiri vechi, fosta ambasadă a Rusiei şi fostul palat regal, la nici 200 de metri intrăm într-o piaţă, cu clădiri istorice, câteva terase şi restaurante. La una din terase un moş simpatic lovea nişte obiecte de metal pe ritm de jaz, adunând turiştii ca la urs.

În stânga pieţei se află o clădire veche ce adăposteşte Casa Teatrului, iar mai în faţă pe dreapta se află o alta ce adăposteşte Muzeul regelui Nikola I. La ieşirea din piaţă în partea stângă se află bisericuţa ce adăposteşte osemintele regelui Nikola I şi a soţiei sale.

După muzeul regelui, trecem printr-un mic parc şi ajungem la Mănăstirea Cetinje, construită în stâncă între 1701-1704 de către prinţul Danilo Petrovic. Acesta a fost inteimeietorul dinastiei care a avut un rol deosebit în renaşterea oraşului după ce a fost distrus de turci.

Osemintele prinţului, ale tatălui lui Nikola I şi a altor membri ai familiei princiare se află depuse în cripta de la biserica mănăstirii. Tot aici se află sediul Mitropoliei Muntenegrului şi locul unde a învăţat şi a primit educaţie poetul şi filozoful Petar Petrovic Njegos II, reformatorul politic şi spiritual al Muntenegrului.

Nascut în satul Njegusi, ca semn de preţuire i s-a construit mausoleul pe creasta cea mai inaltă din munţii Lovcen.

De la Cetinje am plecat spre Kotor via Budva, pe un traseu extraordinar de frumos. La coborâre spre oraşul Becici, am făcut popas la un restaurant elegant situat pe partea stângă a şoselei, numit Stari Most (Podul Vechi). Aici am comandat o mâncare tradiţională muntenegreană numită Njeguski Steak, foarte gustoasă şi mult mai bună decât cunoscuta Pescavica.

Preţul unei porţii de friptură Njeguski (280 gr) a fost de 8 euro (inclus în preţ garnitura de cartofi şi salata). Alte preţuri: apa la 500 ml 1,5 euro, berea la 330 ml între 1,2 şi 2 euro, o sticlă de vin Riesling 8 euro, una de Cabernet 10 euro etc.

Am coborât apoi în DN65 în apropiere de Becici, nu înainte de a face cîteva popasuri pentru a admira de sus staţiunea Budva, nişte imagini extraordinar de frumoase.

---

VIZUALIZĂRI: 5862 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI