Jurnal de plimbare prin Taormina

TIPĂREȘTE

Taormina nu este un oraș mare și nici nu încearcă să pară. Nu te va impresiona prin dimensiuni și nici nu te va asalta cu obiective turistice la fiecare colț de stradă, de parcă ar fi într-o competiție internațională a monumentelor. Și totuși, cumva, reușește să te cucerească fără efort.

Taormina știe exact cine este și nu simte nevoia să demonstreze nimic. Îmbină istoria cu prezentul într-un mod relaxat, tipic sicilian, de parcă ar spune: „Stai liniștit, le avem pe toate, dar nu ne grăbim.” Pe aici au trecut romani, bizantini, arabi și normanzi, fiecare lăsând ceva în urmă, iar orașul a adunat toate aceste influențe și le-a transformat într-un decor perfect pentru vacanțe memorabile.

Așezată pe un platou stâncos, cu o vedere care te face să scoți telefonul din buzunar mai des decât ai vrea să recunoști, Taormina privește Marea Ionică de sus, calmă și sigură pe ea. Este genul de loc în care ajungi cu gândul să „dai o tură” și pleci convins că trebuie să revii măcar încă o dată în viață.

Orașul este vesel, colorat și ușor teatral: străduțe cochete, pline de flori, vase din ceramică pictată și balcoane care par mereu pregătite pentru o ședință foto spontană. Piețele sunt mici, dar pline de viață, verdeața abundentă, iar turiștii — gălăgioși, entuziaști și inevitabili — completează tabloul perfect al unei destinații extrem de iubite.

Nici nu e de mirare că, încă din secolul al XIX-lea, Taormina făcea parte din traseul preferat al marilor personalități ale lumii. Aristocrați, împărați, artiști și scriitori celebri, precum Oscar Wilde, Richard Wagner sau Țarul Nicolae al II-lea, au ajuns aici probabil cu același gând: „Doar o vizită scurtă.” Și, cel mai probabil, au plecat la fel de greu cum o vei face și tu.

Veți înțelege, deci, de ce, odată coborâți de pe Etna, am pus cap-compas Taormina și n-am mai plecat, direct, spre Catania. Eram mult prea aproape de un asemenea trofeu turistic ca să ratăm ocazia de-a călca prin el. Ar fi fost păcat. Ba chiar rușinos. Genul de poveste pe care n-ai mai fi putut s-o spui cu fruntea sus.

Acuma, sincer, locuri frumoase am mai văzut. Și aicea nu mă refer la fâneața din susul curții mele, deși și aia e spectaculoasă când e verde. Așa că am, cumva, o oarecare educație a esteticului. Bine, nu dă pe dinafară, dar orișicât, știu să deosebesc o capodoperă de un deal oarecare.

Din autostradă, Taormina se vede cocoțată sus, pe munte, de parcă cineva a pus-o acolo special ca să te facă să frânezi brusc și să-ți schimbi planurile. Imaginea în sine este extrem de atractivă și te cheamă. Insistent. Iar noi, oameni slabi, cu voință puțină și pasiune mare pentru lucruri frumoase, am cedat fără negocieri.

Viața, în înțelepciunea ei, avea să demonstreze că n-am regretat. Neam! Nici măcar un pic!!!

Să vă povestesc despre Taormina se dovedește a fi o sarcină foarte grea. Toți mai-marii AFA au scris despre ea, iar eu n-am nici talentul, nici elcvența lor ca să mă apuc de spus povești serioase. Și-apoi, dacă se supără vreunul pe mine și-mi bușește vreo doo vorbe de-mi dă sângele pe nas?! Da, de-aia, spui, mi-e frică să-ncep vorbele despre oraș.

E cam ca atuncea, când copil eram și vedeam cireșul vecinului plin. Știam sigur că mă voi urca-n el, chiar dacă vecinul avea un câine rău. Rău de tot. Și-acuma, odată ajuns în cireș, ce să mai faci? De frica animalului de lătra jos, lângă tulpină, stăteam tot acolo și mai mâncam niște cireșe. Paguba nu era a mea, asta-i clar. Culmea este că, mai mereu, nu cîinele-mi venea de hac ci gardul, în care rămâneam agățat, cu bucile-n sus, în vreo sârmă ghimpată sau cui. Ca să cobor mă zbăteam până se rupea cârpa aia de pe mine de-mi ținea loc de pantaloni. Ajungeam acasă cu bucile julite, pantalonii rupți iar mama-mi altoia vreo două. Nu-mi păsa:aveam burta plină de cireșe, unele mâncate cu tot cu sâmburi.

Pân’ la urmă, așa o să fac și-aicea. Eu o să povestesc ce-am înțeles io din Taormina, fără pretenții academice și fără dorința de-a epata. Voi apreciați dacă ce spui io are vreo valoare și procedați în consecință: citiți mai departe, săriți peste sau dați din cap aprobator.

Să-ncep, spui!

Veți găsi o tonă de ghiduri turistice despre ce este și ce vrea Taormina, turistic vorbind. Toți vă vor lua de mână pe Corso Umberto I, vă vor plimba pe la porți, pe la turnul din mijloc, pe la teatrul grec, ba chiar și pe la mănăstirea din vârful dealului. De-aia io nu vă voi lua de cap urmând aceeași cale. Ar fi plictisitor și, sincer, inutil.

Io o să vă spun, mai întâi, ce nu prea vă spun ghidurile: parcarea mașinilor este, a câta oară, o mare problemă. Taormina geme de restricții de acces auto, totul se face cu celebrul permis. Buei, nu vă mint, nici măcar Waze nu-ți face traseul, că-ți cere permis de acces. Am rămas și io mirat, parcă vorbea cu primăria.

Așa că vă spun io ce să faceți: mergeți la parcarea cu plată din partea de jos a orașului. Parcheggio Porta Catania îi spune. Parcare mare, etajată, locuri suficiente, deși — culmea — era 3 ianuarie și orașul era plin! Ori tocmai de-aia?

Ieșim din parcare cu liftul, vreo cinci niveluri parcă, și dăm pe un platou mare. De acolo vedem, pentru prima oară, litoralul Taorminei. Imagine frumoasă, buei, frumoasă rău! Ne clătim ochii îndelung, facem fotografiile de rigoare, inclusiv cu porticul cu „Welcome to Taormina!” , să întărim spusele. Că, vorba aia: verba volant, fotografia manent.

Imediat după platoul de rigoare ne hotărâm să urcăm spre oraș. Așa și facem, doar că, odată ajunși sus, ne dăm seama că la Etna n-am putut mânca pe motiv de restaurant super aglomerat. Foamea, știți și voi, nu ține cont de peisaje. Așa că oprim la o prea frumoasă tarabă, de unde ne căpătm cu niște arancini cu umpluturi diverse și, mai ales, fierbinți.

Eu, mai lacom din fire, pățesc precum câinele cu mămăliga fierbinte. Umplutura mea, formată din ricotta cu nuș ce ierburi misterioase, mă opărește corespunzător pe cerul gurii. Tac și rabd, parafrazându-l pe Labiș: „Mănânc și plâng! Mănânc!” . Starea poetică trece greu, dar trece.

Și uite-așa, cu limba ușor traumatizată, trecând pe sub Porta Catania, intru efectiv în Taormina, pășind pe celebrul Corso Umberto. Dacă călătorului îi stă bine cu drumul, mie mi-a stat foarte bine și cu gura deschisă. Mai ales când ajung în fața Duomo di Taormina și a Fontana di Piazza Duomo.

Duomo di Taormina – Catedrala San Nicola

Construită în secolul al XIII-lea pe locul unei biserici mai vechi, Catedrala din Duomo di Taormina, dedicată Sfântului Nicolae, impresionează prin aspectul său sever, aproape de fortăreață, ca și cum ar fi pregătită să apere orașul de orice invadator. Fațada este simplă, dar elegantă, cu detalii gotice și romane care îi conferă o sobrietate caracteristică Evului Mediu, iar ușa de lemn masiv, sculptată cu motive religioase, te întâmpină cu respect și gravitate.

Interiorul păstrează aceeași simplitate rafinată: ziduri albe, boltă în arc și câteva fresce discrete, dar elegante, care îmbină tradiția religioasă cu arta locală siciliană. Altarul principal, modest, păstrează însă o solemnitate aparte, iar privirea se ridică automat către tavan, unde lumina pătrunde prin ferestre înguste, creând un joc subtil de umbre și lumină.

De-a lungul secolelor, catedrala a fost supusă mai multor modificări și restaurări, dar a reușit să își păstreze identitatea medievală și aerul de sanctuar. Este un loc care îmbină spiritualitatea cu istoria vizibilă în fiecare piatră, oferind vizitatorului atât o experiență religioasă, cât și o incursiune în trecutul elegant al Taorminei.

Fontana di Piazza Duomo

Fântâna barocă din secolul al XVII-lea este dominată de simbolul orașului: centaurul. Amplasată chiar în fața catedralei, aduce un contrast vesel și decorativ rigidității duomului și animă piața centrală.

Una peste alta, limba mea suferea, dar ochii… ochii erau în extaz.

Orașul este frumos și, chiar dacă strada pe care mergem este aglomerată, n-ai cum să nu vezi casele cu balcoane de pe care curg florile, de culori și forme diferite, parcă puse intenționat la paradă. Magazinele sunt deschise larg, intrăm în ele mai mult a pierdere de timp, fără grabă, doar ca să ne bucurăm de plimbare. Mersul este agale, atmosfera de primăvară adevărată, mai ales că vremea a fost foarte bună cu noi: afară erau 22 de grade, lucru serios pentru început de ianuarie. Nu e zgomotul din Palermo, nici agitația aia continuă, cu lume care vorbește tare și gesticulează. Aici, clar, aerul este elegant, fără exagerări de niciun fel. Bine, dacă ne referim la eleganță și la modul stilat al ălora de pe stradă, e clar că eu nu eram din filmul ăla. Nici pe aproape. Dar, în marea lor mărinimie, oamenii care se vânturau pe-acolo m-au acceptat și pe mine, așa cum eram, probabil convinși că fac parte din peisajul turistic exotic. Ori poate că în Taormina lumea chiar nu judecă. Cine știe?

Ajungând la Torre dell’Orologio, sau cum îi spun localnicii, Porta Mezzo, primul gând e că e mai mult decât un simplu turn: e o invitație să pășești în inima Taorminei. Ridicat în Evul Mediu, turnul asigură accesul în piața centrală și veghează asupra orașului de secole. Ceasul lui, mereu punctual, te face să te gândești că poate timpul aici curge mai încet, să apuci să te bucuri de priveliști și flori. Trecând pe sub arcada sa, simți că intri într-un loc în care istoria și viața cotidiană se întâlnesc elegant, fără grabă.

Așa, ușurel, cu pas măsurat și ochii larg deschiși, am ajuns la Piazza IX Aprile. Piața asta nu e doar frumoasă, e și serioasă, cu istorie în spate. Numele vine de la o dată importantă pentru sicilieni: 9 aprilie. La acea dată — nu mai știu exact anul, și nici nu mă dau istoric — s-a răspândit vestea că Giuseppe Garibaldi ar urma să vină în portul Taorminei ca să elibereze Sicilia.

Acuma, istoria, care e mai atentă decât mine, a dovedit că Garibaldi n-a venit chiar atunci. A întârziat. Dar important este că, până la urmă, a venit și și-a făcut treaba: Sicilia a fost eliberată. Iar sicilienii, oameni practici, au păstrat data. De-atunci, în Taormina, 9 aprilie se sărbătorește cu seriozitate și un strop de spectacol.

Se spune că, în ziua respectivă, ceasul din turnul care asigură accesul spre piață bate de nouă ori, de parcă ar vrea să se asigure că n-a uitat nimeni ce zi e. Tot atunci, primarul ales al Taorminei intră oficial în funcție. Și-or mai fi și alte obiceiuri, ritualuri și tradiții de care eu nu știu — nu le-am prins ori n-am fost atent.

Dar nu-i nimic. Vă las pe voi să le descoperiți. Mergeți, uitați-vă, întrebați. Să vedeți ce-o să vă bucurați! 😄

Odată ajunși în piața cu pricina, nu vă grăbiți s-o ștergeți de-acoloșa! Nope. Mai stați. Respirați. Uitați-vă în jur. Aici nu e loc de „hai că mergem mai departe” , că pierdeți esențialul. În primul rând aveți Belvedere di Taormina, locul acela unde instinctiv scoți telefonul, aparatul, tableta, ce-aveți la îndemână. De aici puteți fotografia linia litoralului, iar pe fundal, ca să fie tabloul complet, tronează Vulcanul Etna. Să știți că e o imagine. Nu „drăguță” . Imagine adevărată, din aia care te face să taci un pic, chiar dacă ești vorbăreț din fire.

Tot aici, discretă dar elegantă, stă Chiesa di San Giuseppe, cu turla ei care se vede splendid pe fundalul dominat de muntele din spate. Parcă e pusă acolo special pentru fotografii reușite și priviri lungi.

Chiesa di San Giuseppe – scurt istoric

Biserica a fost construită în secolul al XVII-lea, în stil baroc sicilian, pe locul unei clădiri mai vechi. A aparținut inițial unei confrerii religioase și impresionează prin fațada sa elegantă, decorată cu elemente baroce fine și o poziționare excelentă în piață.

Așadar, nu vă grăbiți. Piața asta nu e doar de trecut, e de stat. Mult. Și de admirat, fără grabă, cum șade bine unui loc care știe că e frumos.

Ceva mai jos de Piazza IX Aprile veți găsi statuia lui Oscar Wilde, irlandezul care s-a îndrăgostit de Taormina suficient de mult încât să vină aici cu regularitate. Da, același Oscar Wilde care scria cărți — și nu, nu a jucat la FCSB, așa cum am crezut inițial, confuz și eu între nume. Cică avea apucătură de a scrie povești, poeme și alte chestii cu aer intelectual, ceea ce sună mult mai periculos decât orice meci de fotbal.

Oscar Wilde a vizitat Taormina în 1898, căutând refugiu și inspirație. Într-o scrisoare către Lord Alfred Douglas, descria orașul ca un „paradis pentru îndrăgostiți” și visa să locuiască acolo. A stat la Hotel Victoria și a fost cucerit de frumusețea locului, considerând Taormina un sanctuar artistic înainte de moartea sa.

Normal că am făcut, toți din grupul nostru, fotografii cu statuia, încercând să par și io cult. Poza obligatorie, zâmbet ironic, de parcă aș fi descoperit universul literar al Irlandei. Astăzi, statuia îi comemorează legătura cu orașul sicilian și amintește tuturor trecătorilor de pasiunea lui pentru Taormina. Chiar dacă nu ai citit prea mult din cărțile lui, te face instant să pari cultivat — cel puțin pentru câteva secunde.

Plimbarea noastră continuă, agale, n-ai avea niciun motiv să te grăbești — prea e frumos, ar fi păcat să treci pe repede înainte! Treci pe lângă Color Street, unde casele par pictate special ca să-ți zâmbească, și apoi pe lângă Vicolo Stretto, cea mai îngustă stradă din oraș, care, cum altfel, duce la un restaurant & bar. Normal că n-aveam cum să nu fac fotografie acolo, dar nope, n-o să v-o arăt: imaginile cu mine-s secret de moarte. Știți ce trebuie să faceți dacă mă vedeți!

Plimbarea continuă și ne găsește trecând pe lângă Chiesa di Santa Caterina d’Alessandria, pe care o vei recunoaște imediat după micuțul FIAT parcat în față — prilej de fotografii pentru toți turiștii curioși. Ne mai uităm pe lângă Palazzo Corvaja, iar apoi, ușurel, ajungem în Fața Porții Messina. Treci de poartă și imediat, pe dreapta, dai peste o cofetărie unde, pe lângă caneloni, vei găsi înghețată. Bună sau rea, merită încercată — faceți o pauză, vă garantez că o meritați!

Drumul înapoi, dacă faceți o mică buclă, vă conduce pe lângă Teatro Antico di Taormina, unde pietrele vechi încă poartă ecoul spectacolelor antice.

Amfiteatrul greco-roman din Taormina

Amfiteatrul greco-roman, construit în secolul al III-lea î. Hr., este una dintre cele mai impresionante relicve ale orașului antic. Inițial destinat spectacolelor dramatice și jocurilor gladiatorilor, teatrul a fost transformat ulterior de romani pentru spectacole publice. Amplasat pe un deal cu vedere la mare și la Vulcanul Etna, oferă priveliști spectaculoase. Construcția păstrează încă treptele de piatră originale și structura semicirculară a scenei, fiind un exemplu remarcabil de arhitectură antică care combină funcționalitatea cu estetica și cu peisajul natural al Siciliei.

Mai jos, ajungeți la un nou punct de belvedere cu nume de operetă: Belvedere di Via Pirandello, de unde priveliștea orașului și a Mării Ionice te lasă fără cuvinte. Aerul, florile, soarele cald — totul conspiră ca să uiți de timp și grabă. De aici, la mașini, de fapt la parcare, plătit parcarea și gata, hai spre Sicilia Outlet Village, bucuria fetelor.

Da, știu, mai erau obiective de vizitat, dar tot acest tur pe care v-am povestit a durat vreo patru ore. Patru ore în care am mers agale, am privit, am mâncat, am făcut fotografii și am râs mai mult decât cred că meritam. Eu asta am văzut, asta v-am povestit. Dacă merită să ajungeți acolo? Da, fiecare secundă petrecută în Taormina vă va aduce câștig, credeți-mă. Știți că nu găsiți minciuni la mine!

Nu sunt un fotograf prea bun, nici măcar îndemânatec. De aia fotografiile mele nu sunt nici pe departe ceea ce ar trebui să fie. Unele sunt neclare, altele ciudate, dar toate au suflet. Și dacă mă întrebați, asta contează mai mult decât perfecțiunea tehnică. Așa că răzbunați-vă și mergeți acolo, că altfel pierdeți o experiență pe care nu o poți povesti în cuvinte, oricât de multe ați avea.

Mergeți, pierdeți-vă pe străduțele înguste, urcați în punctele de belvedere, mâncați arancini fierbinți, fotografiați tot ce vă cade în ochi și lăsați-vă fermecați de Taormina așa cum am fost și noi.

Și mai ales, nu uitați să vă opriți, să respirați, să priviți marea și vulcanul în același timp. Pentru că momentele astea, prieteni, rămân cu voi mult după ce plecați.

Haidi, pa!

---

VIZUALIZĂRI: 52 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI