Slovenia - slovă de poveste

TIPĂREȘTE

Auzisem câte ceva despre Slovenia, însă, ca să fiu sincer, n-am luat-o niciodată în serios în colimatorul turistic, ci doar ca variantă mai scurtă de tranzit cu maşina către vestul european sau spre Italia. Întâmplarea a făcut – deşi nimic nu este întâmplător – ca o avarie la autocarul în care ne aflam să ne dea complet peste cap orarul itinerant, motiv pentru care ruta iniţială a primei etape, Budapesta – Graz – Padova, să fie modificată pe traseul Budapesta – Ljubljana – Padova, o scurtătură cu puţin peste o sută de kilometri.

Cei ce călătoresc terestru prin Europa şi ies din România prin oricare punct de frontieră (nu ştiu spre Republica Moldova cum o fi, n-am fost niciodată pe acolo) trăiesc invariabil senzaţia că, odată trecuţi dincolo (nu mă refer la… Doamne fereşte!), devin actorii altui film când vine vorba de curăţenia şi ordinea de pe lângă autostrăzi. Sigur, ei au autostrăzi, dar, până una-alta, parcă-ţi sare-n ochi treaba făcută gospodăreşte, de la cap la coadă, cu iarba tunsă, cu panoul indicator la locul lui, gardul de protecţie întreg, nedistrus şi încă nefurat, adică îţi este dat să vezi altceva decât pârloagă, clădiri abandonate, parapeţi deterioraţi la greu, anvelope explodate, animale storcite, plus alte mizerii care ne retrogradează ca naţie la statutul de cârpaci şi indolenţi, tributarii unui perpetuu „las’ că merge şi aşa” ce o dă mai degrabă în lene ori lehamite.

Nu degeaba am scris câteva rânduri în plus, insistând pe contrastul „noi” şi „ei”, cu câştigul celor din urmă, pentru că, credeţi-mă! , pot fi făcute lesne comparaţii între „ei” şi „ei”, iar exemplul în cauză va fi Slovenia versus Ungaria. Doar ce părăsisem M70 ca să intrăm în Slovenia în apropiere de Pince, îndreptându-ne pe E653 spre Maribor, că peisajul devenise parcă ireal, precum un poster lucrat în Photoshop, unde orice imperfecţiune a fost eliminată cu mouse-ul, conturul devenise contur, şi linia era linie la milimetru. Trăiam senzaţia unui deja-vu, cum că aş fi în Elveţia. Doar acolo am înţeles ce înseamnă curăţenia, ordinea şi disciplina ca definiţii în dicţionare. În scurt timp, soarele avea să părăsească scena, dar îşi pregătea o ieşire grandioasă, oferindu-ne un apus fabulos.

Autocarul rula pe drum de seară, pe E57, spre Ljubljana, în limita celor o sută de kilometri pe oră, într-o linişte rezultată din nemulţumirile zilei (vezi „Italia clasică – 10 zile, nota 5”), dar şi cu gândul la distanţa rămasă de parcurs până la destinaţie. Din când în când, se mai auzea un chiorăit de maţe. De la mine, de la altul, n-avea importanţă, însă era sigur că de la cină trecuseră mult prea multe ore de… post. Era noapte-beznă când ghidul ne-a propus un popas pentru masă şi diverse într-un loc ştiut de el. Cred că mai mult „diversele” au făcut ca decizia să fie unanimă în favoarea opririi. Am părăsit autostrada şi am mai mers niţeluş într-un habar n-am total, până când o oază de lumină s-a ivit în cale. Frumos loc şi cam mare complexul de clădiri pentru o aşezare atât de retrasă, iar numele „Trojane” mă ducea cu gândul la cetatea necucerită până la geniala idee a lui Ulise cu calul de poveste.

Complexul Trojane aduce cu stilul arhitectonic austriac. Nimic spectaculos, însă te învăluie într-o stare de bine, caldă şi primitoare. Aici, la Trojane, patron este… Statul, după cum marea pondere a economiei slovene este gestionată tot de el, însă discutăm de un Stat care a performat la un asemenea nivel, încât ţara are la această oră un PIB de invidiat în UE, vreo 19.000 dolari americani pe capul fiecărui locuitor, dintr-un total puţin peste două milioane, cu circa 160 de mii mai mulţi decât am fi noi îngrămădiţi în Bucureşti. Nu intru în detalii aici, dar vă invit să lecturaţi o recenzie separată pe A. F. A. Merită să o citiţi, iar mai apoi să faceţi un popas pentru o masă bună şi o bere locală de nota 10, la care şi acum îmi este gândul.

Prin Ljubljana am trecut în puterea nopţii, deci nimic de povestit. Aveam să revenim câteva zile mai târziu, pe calea de întors acasă (Smiley, să trăieşti!). De astă dată am ajuns în capitala Sloveniei ziua în amiaza-mare, dar sub ameninţarea ploii. Am oprit pe bulevardul Slovenska, în dreptul bisericii Ursulinele Sfintei Treimi, dar pe partea parcului Zveda. Odată coborâţi din autocar, aveam să remarc încă o dată ordinea şi disciplina de care am pomenit mai devreme pe E57. Păi, nu ştiu cum să vă spun!? , dar în locul în care debarcasem în acest oraş de vreo 268 de mii de suflete era în plină desfăşurare o lucrare mai amplă pe carosabil. Se schimbau ori se puneau nişte conducte, dar n-au blocat tot bulevardul cu împrejmuirea de protecţie, zona n-a fost sufocată cu dughene, barăci sau utilaje, nimeni nu ţipa, nimeni nu se uita sub fustele trecătoarelor şi, foarte important! , pământul excavat stătea la locul lui, aşezat ordonat şi acoperit cu prelate, adică nu „migra” nici pe caldarâm, nici pe trotuare, dar nici pe încălţămintea pietonilor.

Ljubljana, în general, ne-a primit vizita într-o atmosferă de calm, de linişte şi armonie. Localnicii, cam puţintei pe străzi, îşi vedeau de treburile lor – nici fericiţi, dar nici încruntaţi pe străinii ce le invadau habitatul –, iar turiştii îşi urmau traseele către obiectivele cele mai importante din Centrul Vechi. Nu sunt multe de vizitat, ceea ce îţi permite să zăboveşti ceva mai mult în interiorul Bisericii Buna Vestire, construită în perioada 1646-1660, şi în Catedrala Sfântul Nicolae, întemeiată între anii 1701-1708. Ambele edificii religioase sunt accesibile uşor, fiind apropiate, dar despărţite de canalul nordic al râului Ljubljanica. Dacă urmaţi traseul Biserica Ursulinelor Sfintei Treimi, traversând scuarul Congresului şi Filarmonica slovenă în faţă, ţineţi apoi stânga pe lângă parc şi ajungeţi în Piaţa Preseren, acolo unde veţi afla şi monumentul ridicat în cinstea poetului naţional, Franc Preseren. În mod sigur nu veţi rata traversarea unuia dintre cele trei poduri, construite în perioade diferite, de arhitecţi diferiţi, cu destinaţii diferite, dar care astăzi şi-au găsit… numitorul comun: Podul Triplu.

Mai sunt câţiva paşi de făcut până la Catedrala Arhiepiscopală Ljubljana, sau Sfântul Nicolae, poziţionată chiar în Piaţa Centrală. Vizita o veţi începe intrând pe poarta principală, al cărei basorelief din bronz masiv, privit cu atenţie, vă va evoca momentele importante din istoria creştinismului din Slovenia. Interiorul bisericii vă oferă perspectiva stilului baroc, unde frescele pictate de Giulio Quaglio şi statuile realizate de Angelo Putti vă vor captiva fără doar şi poate. Veţi părăsi lăcaşul pe cea de-a doua poartă, tot masivă şi tot din bronz, şi care, la rândul său, are de transmis o pagină de istorie, referindu-se la Dioceza Ljubljana.

Ajunşi deja afară, vă recomand să faceţi dreapta, spre Primărie, o clădire frumoasă, nimic de zis, însă lângă ea se află o splendidă fântână, realizată de sculptorul italian Francesco Robba, pe la jumătatea secolului al XVII-lea. Localnicii au denumit-o „Robbov Vodnjak” şi a ajuns în prezent unul dintre simbolurile cele mai cunoscute ale urbei. Chiar dacă pare peste mână şi aţi fi marcaţi de oboseala mersului pe jos, merită să faceţi efortul de a lua calea îndărăt spre Catedrală şi apoi să continuaţi drumul până la a doua intersecţie (sunt spaţii mici, nu vă îngrijoraţi!), unde veţi face stânga, spre râu. Ar fi păcat să nu vedeţi Podul Dragonului, cel mai mare pod rutier din capitala slovenă. Îi spun eu „mare”, dar să nu credeţi că ar fi cine ştie ce gigant prin dimensiune, ci prin povestea în sine. Numele său are la origine cei patru dragoni turnaţi în bronz şi care străjuiesc capetele podului. Dragonul este simbolul oraşului Ljubljana şi face trimitere la eroul Iason şi argonauţii greci ce au plecat în căutarea Lânii de Aur.

Ljubljana nu are fastul şi nici orgoliile marilor metropole europene, însă are un acel ceva cu care te cucereşte instantaneu. Dacă îmi este permis jocul de cuvinte, capitala Sloveniei este ca o slovă de basm, cochetă şi liniştită, cu clădiri ce par din turtă dulce (mă refer la partea veche a oraşului, desigur), cu flori multe şi frumoase la balcoane şi la ferestre, plus acest dragon dominator, dar ocrotitor din câte se pare. Cam asta a fost imaginea la care mi-a fugit mintea în timp ce ascultam cu încântare muzica fanfarei din faţa Primăriei.

Revenind cu roţile pe pământ, am încălecat în autocar continuând drumul către casă, via Ungaria. Cred că am omis câteva detalii importante, zic eu, pentru şoferi, cu referire la reţeaua rutieră din Slovenia. Nu ştiu cum au reuşit, dar ţara asta are autostrăzi cu început şi sfârşit, fără sincope, către toate graniţele sale: Croaţia, Ungaria, Austria şi Italia. Sunt cinci autostrăzi (Avtoceste, singular: avtocesta) impecabile, în lungime totală de circa 550 Km. Asta-i partea bună, restul nu-i la fel de plăcut. Au staţii de taxare (automate) cred că din 30, în 30 de kilometri, unde plătesc, destui bani, numai vehiculele de peste 3,5 tone. Turismele scapă ceva mai ieftin, cu vigneta. Pentru şapte zile, 15 euro, iar pentru o lună scoţi din buzunar 30 de euro. Uşor cu acceleraţia! În caz de amendă şi dacă n-ai bani numerar asupra ta, actele rămân la poliţist până se face dovada achitării integrale a contravenţiei. Nu ştiu cum şi de unde pot fi recuperate ulterior documentele respective, aşa că mulţumiţi-vă cu 130 Km/h!

Aşadar, asta a fost, pe scurt, Slovenia. Totuşi, nu ne-am grăbit să o părăsim, fără un ultim popas la Trojan, başca berea de toată minunea.

---

VIZUALIZĂRI: 4003 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI