Sicilia de la est la vest

TIPĂREȘTE

Ei, bine, am făcut-o și pe-asta! Despre croazieră e vorba... Nu prea era în planurile noastre pe termen scurt și mediu, mereu mi s-a părut că o astfel de experiență s-ar preta mai degrabă „vârstei artrozice” (total greșit, după cum avea să se dovedească!), dar cumva s-au aliniat astrele și „a fost să fie”. Sau, precum zice altă vorbă care-mi place: „Nu aduce anul ce aduce ceasul.” Fără intervenția divină a AFA (cu tot ce a însemnat ea de-a lungul ultimilor ani pentru mine – mult, enorm!) nimic n-ar fi fost posibil! Așa că... Mulțumesc, AFA! Mulțumesc, Cornel! Mulțumesc, Cristi!

Propunerea a venit din partea lor, undeva, spre finele anului trecut: croazieră 7 nopți, MSC Musica, Mediterana de Est, octombrie 2019. Eu ca eu, dar știind că Tati cam bălea visând la o atari experiență, n-am stat deloc pe gânduri și am zis: „Da, 99%!” Am primit detaliile, le-am analizat împreună și am decis că dacă-i bal, bal să fie: luăm din start cabină cu balcon, chiar dacă asta înseamnă un supliment de preț. Bine, citisem că de multe ori există posibilitatea să ți se up-gradeze rezervarea dacă ai antamat inițial o variantă inferioară (cabină interioară sau doar cu hublou), dar noi voiam să fim siguri. Să te trezești dimineața și să absorbi marea cu toate simțurile – să-i privești albastrul nemărginit, să-i adulmeci parfumul sărat, să asculți torsul motoarelor mastodontului ce te poartă în lina lui plurire!... Am confirmat oficial, am primit factura proformă, am plătit avansul, urmând ca restul banilor să-i virăm cu vreo 3 luni înainte de voiaj.

Doar că, după ceva vreme, am fost înștiințați că, din oarece motive, „s-a schimbat schimbarea”. Aveam două variante: să analizăm alte 4 oferte și să alegem una dintre ele (la același cost) sau, dacă niciuna nu ne-ar fi întâmpinat așteptările, să primim avansul înapoi. Vă spun cu mâna pe inimă că ofertele ni s-au părut tot una și una, le-am fi ales pe toate????, dar cea mai convenabilă pentru noi, din punct de vedere al perioadei (25 oct – 2 nov; oarecum suprapusă peste cea inițială) combina 3 zile de Sicilia cu o croazieră de 5 zile, de data asta în Mediterana de Vest. Nava era tot o MSC, dar de generație mai nouă (Divina). Ni se pusese deja pata, voiam musai în croazieră, așa că am bătut palma și în curând am achitat și restul sumei. Nu ne mai rămânea decât să așteptăm să vină ziua H!

Aproape că n-am simțit când a venit, în sfârșit, de cât de ocupați am fost în perioada de dinainte! Așa se întâmplă mai mereu, ajung să mă bucur nespus dacă, spre exemplu, avionul se întâmplă să fie astfel încât nu trebuie să dăm în gât direct de la serviciu la aeroport și ne rămân câteva ore să ne facem bagajele în liniște și să mai punem la punct ceva treburi casnice... Din fericire, și acum s-a întâmplat la fel, am avut zbor spre Catania în jurul orei 14, ceea ce ne-a permis să plecăm din Galați în dimineața respectivă și să scutim o noapte de cazare în Otopeni.

De fapt, când am predat bagajele de cală, am fost anunțați că avionul nostru va decola cu 2,5 ore întârziere, fără să ni se ofere nicio explicație. Nu ne-am crizat prea tare; chestia asta se întâmplă destul de des la zborurile low-cost... Am avut timp să mâncăm în liniște, am băut o cafea, ne-am foit un pic prin magazine, am citit... Am uitat să menționez că în aeroport ne aștepta ghidul Eugen, care avea să însoțească grupul din care făceam parte pe tot parcursul călătoriei și care ne înmânase un plic cu documente: biletele de avion, etichetele pentru bagaje (în vederea îmbarcării pe Divina), tichetele de îmbarcare și programul detaliat al excursiei (pe care, dealtfel, îl primisem și pe mail de la Cristi, împreună cu ceva recomandări și sugestii, pentru care din nou îi mulțumesc).

Abia la bord am aflat că întârzierea cu care am plecat s-a datorat unei greve a lucrătorilor din aviația italiană. După aceea însă totul a decurs lin și plăcut, vremea era bunicică, chiar m-am bucurat de peisaj pentru că n-am avut parte de prea mulți nori și am putut vira pe locul de la geam, rămas liber prin nu știu ce minune????. Am aterizat pe aeroportul Fontanarossa după aproximativ 2 ore de zbor și, după ce ne-am preluat bagajele, ghidul a reunit tot grupul (19 bucăți) în holul de la ieșire, de unde ne-a preluat, câteva minute mai târziu, șoferul microbuzului ce deservea hotelul din Catania în care urma să ne petrecem următoarele 2 nopți: NH Catania Centro (un hotel bunișor, cu o poziție excelentă, despre care am de gând să vă povestesc separat).

Între timp se înserase, vremea era călduță, deși plouase recent și alți nori amenințau să se reverse din nou... Eu și Tati eram fericiți să reîntâlnim Catania, care ne fermecase de-a dreptul cu ocazia vizitei anterioare, nu mai demult decât în decembrie anul trecut!:) Așa că n-am făcut prea mulți purici în cameră, abia așteptam să degustăm din nou ceva bunătățuri siciliene și să revedem locurile dragi!

Am cinat la un restaurant din apropiere, apoi am luat-o în direcția centrului vechi. Ne-am încurcat un pic pe străduțe, am ocolit, asta pentru că ne-a fost lene să activăm GoogleMaps, am zis că știm locurile, deși anul trecut am stat în cu totul altă zonă. În fine, a fost plăcut oricum, deși cam puțină agitație pentru o seară de vineri; sau poate prea devreme pentru gustul italienilor...

Am revăzut Teatro Massimo Bellini, excepțional pus în evidență de spoturi luminoase și reflectoare, apoi am vrut să adresăm un salut unui loc unde mâncaserăm de două ori data trecută și pe care-l știam de la @Dabator – Osteria Panecaldo – și ne-am întristat teribil că l-am găsit închis; de fapt, clădirea pusă sub sechestru, mai erau vreo două prin zonă în aceeași situație:(... Cine știe ce probleme or fi având?! Sper să le rezolve repede... Am ajuns până în punctul 0 al orașului vechi, piața pătrată centrată de Fontana dell’Elefante, cu superba Cattedrale di Sant’Agata, de asemenea luminată feeric... Am dat o raită și spre Piața de Pește, care numai dimineața e piață de pește, seara se transformă într-o aglomerare de terase de restaurante, dinspre care răzbat arome stimulatoare de tot felul de secreții digestive... Apoi ne-am întors, începuse să tune în depărtare, ne-au picurat și câțiva stropi chiar și, în tot cazul, mă cam udasem la picioare, acasă îmi alesesem încălțările mai ales pe criteriul comodității și mai puțin al rezistenței la intemperii.

Pentru prima jumătate a zilei următoare, programul prevedea tur pietonal prin oraș, cu ghid local vorbitor de limba română. Întrucât anul trecut am cam vizitat Catania, am avut în plan ca acum să facem altceva, respectiv să urcăm pe Etna. Doar că știți povestea cu socoteala de acasă... Peste noapte plouase, dimineața era înnorată (deși nu frig) și umedă, muntele nu se zărea defel, învăluit în ceață. Pe urmă, nu era de colo să recapitulăm orașul, de data asta beneficind de explicațiile unui ghid profesionist. Așa că ne-am alăturat grupului, la început cu puțin regret că nu ne-au ieșit pasiențele cu Etna nici de data asta, dar pe urmă din ce în ce mai captivați de priveliști și mai ales de povești.

Ghidă ne-a fost Cristina, o tânără fermecătoare originară din Brașov, care trăiește de 20 de ani în Italia, tobă de carte și, pe deasupra, foarte amabilă. Pe lângă ample explicații despre obiectivele turistice, avea să ne spună multe despre stilul de viață al localnicilor, despre modul de organizare a societății siciliene din vremuri străvechi și până nu demult; avea să ne sfătuiască unde să mâncăm, de unde să cumpărăm și – pe cei interesați – cum să ajungă pe cont propriu la Taormina.

Plimbarea a durat aproape 4 ore și am perceput-o foarte plăcut, chiar dacă o parte s-a desfășurat pe ploaie; totuși, acolo ploaia nu-i ca la noi, să toarne cu găleata, ci mai mult o stropeală fină, sâcâitoare totuși. Ideal e să ai pelerină de ploaie, mai ales dacă vrei să ai mâinile libere, să faci fotografii, dar merge și o umbrelă la o adică... Am apreciat că ghida a organizat foarte inteligent turul pietonal, reușind să atingă cele mai importante obiective: Parcul Bellini (în care n-am intrat, chiar era închis, nu știu de ce); ruinele Amfiteatrului Roman (am reușit să facem câțiva pași printre blocurile de lavă neagră; data trecută l-am găsit închis de fiecare dată când am trecut pe lângă el); Via Crociferi, cu pleiada sa de biserici baroce; Teatrul Roman (pe lângă care doar am trecut); complexul arheologic Terme della Rotonda (nu s-a intrat); Mânăstirea benedictinilor San Nicolo l’Arena, cu monumentala sa biserică, niciodată terminată (pe care în prezent se cațără vrejuri de capere; Cristina ni le-a arătat!), dar și cu clădirea-anexă cu nimic mai prejos de un adevărat palazzo, adăpostind în zilele noastre facultăți umaniste ale Universității din Catania (citisem despre scara interioară excepțional decorată, dar data trecută n-am reușit să intrăm în clădire; acum am prins-o deschisă și am putut să ne bucurăm de minunatele basoreliefuri!).

Ne-am oprit apoi în umbra castelului Ursino, cândva pavăză în calea invadatorilor de pe mare și printre puținele edificii din vechea Catanie neafectate de cumplitul cutremur din 1693, în urma căruia practic a fost recompartimentat orașul și s-au reclădit majoritatea clădirilor, în dulcele stil al barocului sicilan, care ne încântă și azi! Cristina ne-a arătat însemne ezoterice în zidul frontal, în dreapta intrării principale, precum și locul unde „au înghețat” valurile de lavă aparținând uneia din cele mai cutremurătoare erupții vulcanice, lăsând practic castelul neafectat. În prezent, castelul adăpostește Museo Civico, pe care l-am vizitat și noi anul trecut, împreună cu o expoziție temporară despre Salvador Dali; acum expoziția temporară cuprindea o serie de replici de altare bisericești, iar piesa de rezistență era un kouros grec reconstituit. „Cum adică?” Adică mult timp muzeul din Catania a expus corpul uriașei statui antice, iar cel din Siracusa – capul, până când cuiva i-a picat fisa că cele două artefacte aparțin de fapt aceleaiași entități! Și uite așa corpul își regăsi capul pierdut! Sau invers. :)

Vizita s-a abătut apoi în Piața de Pește, care se extinde pe străduțele învecinate, unde sunt amplasate zeci de tarabe ce vând tot felul de produse mai mult sau mai puțin comestibile; o adevărată încântare a simțurilor! Am văzut legume și fructe care nu se găsesc de obicei prin piețele sau supermarketurile noastre, Cristina ne-a povestit despre ele, ne-a sugerat moduri de gătire, ne-a indicat preparate specifice siciliene, a lăudat în mod deosebit cârnații locali (pe care n-am mai apucat să-i gustăm în final). Unii din grup au cumpărat fructe de cactus, alții brânzeturi, dar cei mai mulți s-au mulțumit cu privitul. :) Bine, nici prețurile nu erau chiar încurajatoare... 30 de euroi o bucată de vreo 5-600 g de jambonel, spre exemplu...

Apoteotic, ne-am încheiat periplul în piața cu Fântâna Elefantului, desigur. Altă viață! Ploaia se oprise, câteva raze palide se căzneau să străbată pânza destrămată a norilor, lumea zumzăia pe sub terasele acoperite, tinerii socializau sub coada elefantului, clopotele bisericii cântau domol, era și o limuzină poavazată, și o mireasă cu tot alaiul ei își făcea poze pe caldarâmul ud. (Că veni vorba, avusesem proasta inspirație să-mi iau aceleași încălțări și acum eram fleașcă la picioare. În plus, fiind din material textil, se și murdăriseră în vârfuri de la praful vulcanic; cum mă prezint eu în halul ăsta pe nava de croazieră, cum să pășesc pe treptele încrustate cu cristale Svarowski?!????)

După ce turul pietonal a fost declarat oficial terminat, grupul s-a destrămat care încotro, eu și Tati ne-am întors în Piața de Pește, unde ochiserăm un restaurant pentru masa de prânz; de fapt, îl ochiserăm de anul trecut, dar atunci n-a fost să fie. Acum a fost și chiar a fost de-li-cios! Despre acest aspect însă în altă postare.

Bun, și acum? ... Hai s-o luăm cătinel spre hotel, cu abatere pe Via Etnea, principala arteră comercială a orașului, poate-mi găsesc niște încălțări waterproof. N-am ratat niciun magazin de profil, dar n-am avut noroc... (La hotel urma să mi-i curețe Tati cu simț de răspundere, dar le-a luat 3 zile să se usuce! Între timp am purtat niște balerini, comozi și ei, dar nu într-atât. Și nici n-a mai plouat deloc!???? A, și aveam să găsesc pantofii visurilor mele abia în Palma de Mallorca! The End.)

În dreptul hotelului, am realizat că-i prea devreme să ne retragem și am avut și revelația: @irinad pomenise într-unul din articolele ei de Porto Rossi, la care de asemenea n-am reușit să ajungem data trecută. M-am uitat pe hartă: din fața hotelului, Corso Italia ne ducea fix acolo, în cam 30 de minute. Tati nu s-a lăsat prea greu înduplecat și-am pornit. Doamne, ce frumos e Corso Italia ăsta! Un bulevard cu 3 benzi pe sens, umbrit de copaci falnici, mărginit de clădiri moderne printre care se intercalează câteva vile superbe de început de secol 20! Absolut minunat!

Am ajuns în capătul dinspre mare, am lăsat pe dreapta Catania Europa (gară), am ocolit-o și tot spre dreapta am coborât în portuleț. Nu înainte de a ne opri de câteva ori și de a admira golful ce se deschidea în partea opusă, contrastul electrizant dintre albastrul mării și negrul blocurilor de lavă... Portul e de fapt o mică marina, unde hibernează bărci de fițe, departe de tumultul valurilor. Există și un restaurant, ne imaginaserăm lâncezind la soare în fața unei cafele în acel decor pașnic, dar totul era adormit, nimeni prin zonă, doar niște pisici „de mare” absolut imperturbabile...

Golful din stânga gării mă incitase și harta virtuală îmi arăta un alt portuleț dincolo de el. „Hai, Tati, doar până acolo și după aia ne întoarcem!” Tati s-a învoit. Am luat-o pe șosea, lăsând între noi și mare un șir de cârciumioare cu plajă proprie, închise și ele acum, în afara sezonului; am ajuns în 10-15 minute. Doamne, ce frumos! O mică faleză, câteva terase nepretențioase, case vechi, cu 1-2 etaje (mi-au amintit cumva de cele din Liguria) și micul port, și aici hibernează bărci, dar din cele pescărești, de oameni obișnuiți. I-am dat ocol pe digul înconjurător, am făcut poze, ne-am bucurat de pacea locului și apoi am eșuat mai bine de un ceas pe una din terase, în fața mării, uscându-ne aripioarele la soare... Doamne, ce bine a fost! Unul din momentele de top 5 ale excursiei.

A doua zi dimineață ne-am realcătuit grupul, cu tot cu Eugen și Cristina și, după micul dejun, ne-am urcat în autocar și am părăsit Catania cu destinația finală Palermo. Nu dintr-o bucată, căci ni se anunțaseră 3 popasuri. Primul s-a întâmplat după o oră și ceva, în vecinătatea micii localități Piazza Armerina, unde au fost scoase la lumină, nu de mult, ruinele excelent conservate (în special podelele acoperite cu splendide imagini realizate din mozaic) ale unei vile (sau palat, după unii) romane. Locul se numește Villa Romana del Casale și tot colega @irinad a scris cândva un articol cuprinzător despre acest obiectiv deosebit (scutindu-mă pe mine s-o mai fac acum????).

Din start te minunezi ce Dumnezeu caută un palat de o asemenea grandoare în pustietatea asta și Cristina ne-a lămurit pe dată. La vremea respectivă, locul era considerat destul de strategic, plasat fiind pe drumul comecial ce lega Agrigento de Catania și, în plus, beneficia de surse de apă potabilă, care în prezent sunt net reduse. Noi am avut intrarea la acest obiectiv inclusă în preț, dar pot să vă spun că biletul e 10 euro și că vizita merită fiecare cent! Se crede că mozaicurile au fost executate de meșteri proveniți din nordul Africii și sunt considerate printre cele mai frumoase și mai bine păstrate din lume. Dealtfel, situl a fost inclus în patrimoniul UNESCO începând cu anul 1997. N-o să vă spun mai multe, nu pot adăuga nimic în plus față de ce a spus @irinad, o să atașez însă niște fotografii care sper să vă convingă ca, dacă vă aflați prin zonă, să nu ocoliți acest obiectiv!

Se cuvine să mai amintesc un lucru, nu are mare semnificație, doar așa, ca fapt divers... Între parcare și intrarea propriu-zisă se găsește o zonă cu o cafenea și câteva tarabe cu suveniruri. Mi-a atras atenția o carte despre vilă, cu explicații și multe fotografii, 10 euro bucata. Am schimbat câteva replici în engleză cu vânzătoarea și am adăugat către Tati: „N-are rost s-o cărăm după noi, o luăm când ne întoarcem.” Exact așa am făcut. Am ținut minte taraba și de acolo am cumpărat, chiar dacă m-am mirat un pic că fata nu-și mai amintea de noi. Peste câteva zile, făcând curat prin geantă, dau de chitanța de la Piazza Armerina, pe care era trecut numele vânzătoarei. Get-beget românesc. Cu siguranță și-a dat seama că suntem români, am vorbit cu Tati în prezența ei! Mi-a lăsat un gust un pic amar întâmplarea asta; am mai auzit de români plecați în afară care nu vor să mai aibă de-a face cu de-ai lor, dar nouă nu ni s-a întâmplat niciodată până acum. De obicei, oamenii se bucură când își aud vorbită limba natală și își întâlnesc semeni veniți din țara lor, dar uite că nu toți. Asta e, problema lor!

Am pornit-o către Enna, unde era prevăzută cea de-a doua oprire a zilei. Peisajul se schimbase pe nesimțite, locul câmpiilor îngrijite fiind luat de dulci coline; și vremea era din nou capricioasă, pozam laolaltă frumoasele decoruri împreună cu stropii de ploaie de pe fereastra autocarului. Pe măsură ce ne apropiam, Cristina ne-a povestit despre cele două orașe Enna, cel de jos și cel de sus, ultimul fiind adevăratul oraș vechi, construit pe stânci, ca o meterează, niciodată cucerit de dușmani (nemții, în cel de-a doilea război mondial, au intrat prin gurile de canalizare, altfel n-au reușit).

Îmi era cunoscut numele, Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați și-a dezvoltat aici, în micuțul oraș sicilian, o extensiune cu predare în limba română și am câteva cunoștințe care merg periodic să țină cursuri. Ploaia a lăsat locul ceții, din ce în ce mai dese pe măsură ce urcam (pentru că zona veche era ținta noastră, mai precis un restaurant în care aveam rezervat prânzul). Dacă ar fi fost vreme bună, îmi imaginez ce imagini tulburătoare ar fi surprins camera foto, dar chiar și-așa...

Autocarul ne-a debarcat în singura parcare mai de Doamne-ajută din orașul vechi, sub zidurile severe ale Castelului Lombard. Am pornit-o pe jos spre mâncătorie, cam 10 minute, prilej să mai întrezărim câte ceva (frumos!) prin ceața destul de consistentă. Fantomatică înaintarea noastră pe străduța îngustă, printre clădirile gotice, prin liniștea absolută, amplificată de ceață, a vechiului burg!... Masa a fost extraordinară, una din cele mai bune pe care le-am savurat vreodată, cred că merită să vă povestesc separat despre asta. Am sperat ca măcar la întoarcere să se mai ridice puțin ceața, dar s-a întâmplat exact pe dos! :) Nu-i nimic, poate mai ajungem pe-aici, că ne-a plăcut.

Din nou la drum, direcția Palermo, înaintând pe surprinzător de bunele autostrăzi siciliene, construite pe piloni solizi, pe kilometri întregi. Nu putem să nu comentăm că ăștia, cu Mafie cu tot, și uite, tot și-au făcut autostrăzi adevărate... Că veni vorba, Cristina ne povestește una-alta despre Mafie, cum Mussolini i-a băgat în pușcării pe toți capii Mafiei, pentru ca după război să fie eliberați și numiți pe funcții de conducere, primari de localități... Ne e oarecum cunoscut modelul, nu?

În fine, avem chestii mai interesante de dezbătut, căci, uite, străbatem peisaje atât de stranii și de frumoase, parcă suntem într-un film suprarealist!... Pe stânga umeri blânzi de coline, pe dreapta creste semețe, ici-colo câte o casă și câte un șnur subțire de fum topindu-se în alburiul cerului... Trecem pe lângă Parco delle Madonie, declarat rezervație naturală în Sicilia, cu multe locuri ce merită aprofundate, după cum ne povestește ghida noastră.

Din nou orizontul se deschide – marea! Tireniană, de data asta. Am părăsit autostrada și am cotit-o dreapta, încă vreo 20-25 km, până la ultima oprire intermediară a zilei: Cefalu. Auzisem și citisem o sumedenie despre acest loc, mai ales aici, pe AFA, așa că probabil eram cea mai entuziasmată din grup că vom ajunge acolo. L-am zărit din depărtare, o mare de case albe vegheată de o stâncă uriașă, pe care șoseaua o ocolește prin spate. La fel, autocarul a rămas în parcarea de la intrarea în oraș, străduțele vechi și înguste nu permit decât accesul limitat al autoturismelor și scuterelor locale.

Am avut la dispoziție o oră și ceva, ne-am grăbit să cuprindem cât mai multe, mai ales că de-acum începea să se însereze. Am străbătut mica faleză, de la care coboară trepte până pe limbile de rocă mângâiate de valuri, am vizitat catedrala, cu superbe decorațiuni, printre care un mozaic înfățișându-l pe Iisus, ne-am amestecat printre localnici și turiști, ieșiți să se plimbe agale pe străduțele înguste sau să lâncezească pe la terase... Căci da, fiind vorba de o altitudine mică și de influența binefăcătoare a mării, nici vorbă de ceață în Cefalu, aerul era călduț, luminile aprinse pretutindeni îmbrăcau vechile ziduri de piatră în aur adevărat... Foarte mult mi-a plăcut în Cefalu, tot în top 5 l-aș pune și pe el! Păcat că timpul a fost necruțător, am avut totuși tihnă să gustăm un pic atmosfera, să bem o bere mică la o terasă și să împărțim un arancino (o bilă de orez umplută cu diverse, în cazul nostru cu brânză și spanac; fel tradițional sicilian), am prins și un pic din reprezentația unei fanfare locale... Cu siguranță ne vom întoarce cândva.

În sfârșit, Palermo! Am ajuns pe la 8 seara, ne-am luat rămas bun de la Cristina, care avea să plece spre casă a doua zi dimineață devreme și ne-am preluat camerele la Ibis Styles Palermo President, de asemenea un hotel bun, ce merită o prezentare mai amănunțită. În plus, situat chiar în fața portului, la 300 m de locul de îmbarcare din ziua următoare. Inițial am vrut să luăm o gustare și să bem un pahar de ceva la restaurantul hotelului, dar acolo era organizat bufet suedez pentru un grup de greci, așa că tot a trebuit să ieșim. Am convenit să nu ne îndepărtăm totuși prea mult și așa am făcut, am nimerit un restaurant grozav, cu bucate tradiționale, la vreo 10 minute de hotel (voi povesti). Evident că nu ne-a răbdat inima și tot am mai făcut câțiva pași după cină, nu prea mulți, doar până la Teatrul Garibaldi, a cărei siluetă maiestuoasă efectiv mi-a tăiat respirația!... Abia așteptam să se facă dimineață, să luăm un pic orașul la picior!...

Ceea ce n-a-ntârziat să se petreacă, pentru că zeul Chronos una știe, una face: învârte ghemul secundelor... După un somn bun și un mic dejun asemenea, am predat camera, ne-am lăsat bagajele la camera specială a hotelului și am pornit-o cu Tati spre centrul vechi, de care ne despărțeau doar câteva sute de metri. Sau kilometri, depinde la ce capăt te raportezi????... Am căscat gurile în stânga și în dreapta, am defilat prin fața câtorva obiective de marcă, de vizitat cu simț de răspundere n-am avut timp decât de catedrală, ne-am cocoțat și pe cupolă – absolut superb! Mai ales că de-acum vremea se îmbunătățise considerabil și, aruncând un ochi pe previziunile meteo, am decis că nu-mi mai trebuiau neapărat pantofi de ploaie, mai repede vreo 2 bluze cu mâneci scurte în plus????... Ei, pe astea le-am găsit ușor în primul magazin. Mă gândesc să fac un mic review despre Palermo (precum și despre celelalte locuri în care aveam să debarcăm), gen: „ce poți face doar 4-5 ore în locul X”, așa că nu mai insist acum.

La ora 13 ne-am întâlnit în holul hotelului cu restul grupului și cu ghidul Eugen, care ne-a învățat ce să facem cu etichetele pentru bagajele mari (pur și simplu se pliază în 3, cu partea inscripționată în afară). Ne-am încolonat și am pornit-o per pedes către locul de îmbarcare, pe care l-am accesat în câteva minute. Procesul începuse deja, în alte câteva minute (maxim 30) eram deja pe puntea vasului, emoționați cât încape (cel puțin noi doi, care eram la prima experiență de acest fel)! O nouă aventură era pe cale să înceapă!

Dar... constat că m-am lungit cam mult și, deși am selectat poze pentru toată excursia, cred că-i mai bine să mă opresc aici deocamdată. Rugați-vă pentru ghemul clipelor mele să se deșire mai lent, să-mi găsesc vreme să continui în curând! :)...

---

VIZUALIZĂRI: 5868 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI