De ce iubesc eu SHARM-ul? (3.1)

TIPĂREȘTE

Azi voi avea o zi liniștită: întrucât diseară plec la Ierusalim, nu am mai angajat nici o altă activitate pentru astăzi. Și bine am făcut! Toate oasele și toți mușchii se resimt, dureros, după eforturile de ieri, eu fiind un sedentar înrăit de ani. Mă scol alene, mănânc fără grabă și mă duc la plajă... Dar, la ieșirea din hotel, aud o voce: “Mister, mister! La ce restaurant vreți să luați cina diseară? ” Aghiuță mă îndeamnă să mă programez la o cină festivă la restaurantul “Fajitas” cu specific mexican. Bine măcar că nu uit să precizez “No spicy!!! ” și s-o repet de câteva ori.

Traversând alene incinta resortului Ghazala Beach – mai scump ca al nostru, am încercat să apreciez dacă la ei e mai frumos (vulpea cu strugurii...) decât la noi; totuși, blogurile de turism (inclusiv în limba rusă) recomandă hotelul nostru: sunt mulțumit! Totuși, nu pot să nu admir cele două exemplare înalte de “Araucaria”, din care aud răsunând uguitul răgușit al unor turturele - diferit de al celor de pe la noi, dar familiar urechilor mele: este “fondul sonor” al călătoriei noastre prin Africa, cu doar 9 ani în urmă!

Cele două păsăruici - care-mi țin de urât pe plajă, sunt minuscule (EA e cea mai mică), au penajul gri-maroniu și câte o babețică în picățele maronii pe piept. Am încercat să le hrănesc: mănâncă tacticos firimiturile de pâine aduse, fără pic de frică! (Pe gazonul hotelului nostru își face de lucru o pupăză – parcă mai mică decât la noi, iar ciuful caracteristic și-l ține mai mult strâns, nu desfăcut).

Culcat în șezlong, urmăresc păsări răpitoare ce dau ocoluri în înălțimi, pără a-și mișca aripile. Dar cel mai des văzute... și mai ales - auzite, sunt ciorile: deși sunt doar câteva, terorizează plaja, cârâind în căutarea mâncării...

Incintele ambelor hoteluri “Ghazala” sunt decorate cu o mulțime de crăițe înalte, aurii, și cu nenumărate tufe de busuioc și mentă cultivată: mai tot timpul, aerul este realmente-nmiresmat.

Am avut timp să remarc că în hotelul nostru nu sunt cazați și egipteni, de care se plângeau pe bloguri românașii noștri: cel puțin eu nu i-am văzut.

Tot personalul hotelului și restaurantelor este format exclusiv din bărbați: la criza din prezent, nu se găsește de lucru nici pentru ei, dară-mi-te pentru femei!

Pe plajă, furnizorii de excursii, de masaj și de diverse produse, sunt parcă mai puțin insistenți ca pe la alte hoteluri (vezi Hurghada!): și de mine s-a apropiat o egipteancă – toată încotoșmănată - și m-a invitat la o ședință de masaj: „Nu, mersi! ” - și nu m-a mai deranjat niciodată.

Pe plaja noastră, un grup de trei animatoare și un băiat (ruși sau ucraineni) se străduiesc din răsputeri să scoată lumea din letargie, să-i antreneze la gimnastică, “stretching”, la jocuri în apă. Mă minunez cum fetițele acestea vin și le vorbesc și-i îndeamnă la mișcare pe fiecare potențial “client” în parte; de obicei, nu reușesc să convingă decât pe câțiva, și nu la gimnastica de la ora 9, când fac mișcare numai... animatorii! Ca excepție, azi pe la 12 a apărut un negru tânăr, superb, care s-a priceput să adune un grup măricel de fete, pe care le-a antrenat să facă în apă o serie de mișcări și de jocuri pline de fantezie, au dansat “Lambada”... A fost o reală plăcere să-i urmăresc... cu invidie...

Astăzi am snorkel-uit numai cu masca mea cea nouă și i-am apreciat la adevărata valoare utilitatea: efectiv uiți c-o ai pe față! Amintindu-mi de indicațiile culese de pe bloguri, am “descoperit” grămada de pietre (bolovani) de lângă gardul din stânga, care efectiv “chiftește” de pești: ca specii, sunt mereu aceiași – poate nu atât de colorați, dar sunt mari! La unul dintre celelalte trei resturi de recif, azi am văzut un “blue-spotted ray”... micuț, ce sta lipit de fundul apei, la “umbra” coralilor. Tot aici, se învârteau într-un joc de neînțeles ”școli întregi” de peștișori micuți, strălucind în roșu și mov, deloc deranjați de o baracudă, care a trecut pe-aici parcă în inspecție, arătându-și colții...

Azi am timp destul să stau și să urmăresc, nemișcat, cum câțiva peștișori străvezii pipăiau nisipul de pe fund cu mustățile lor albe.

La un moment dat, am înmărmurit: un pește “uriaș”, gri-albastru, a trecut alene chiar prin fața măștii mele! Semăna cu “Napoleon”-ul de la hotelul Melia Sharm în care am stat cu Iudita, și care a venit să mă-ntrebe: ea - ce mai face? (ei doi se plăceau reciproc...)

... Așezate pe primele șezlonguri, la limita apei, două rusoaice mai tinere (nici nu e greu să fii tânăr, când ai vârsta mea!), discută ore-n șir, cu voce tare, iar sporovăiala lor veselă ajunge, involuntar, și la mine. Neavând primprejur altceva decât burți de grăsime și trupuri acoperite de piei zbârcite, nu e de mirare că le mai arunc câte o privire fetelor. Când să plec la masă, ambele fete mă abordează: “Nu cumva vă numiți Valentin? Fiindcă semănați teribil cu un domn, Valentin, care venea mereu aici, cu soția Valentina, și făceau snorkeling împreună... ” Poate că modul acesta, “străveziu”, de fi agățat pe plajă de două persoane chiar plăcute la înfățișare, nu mi-ar fi displăcut, dacă... dacă nu mi-ar fi pomenit de... Valentina mea este acum într-o lume mai bună...

Iau prânzul la grill-barul “Da Franco” de lângă plajă: felurile sunt mereu aceleași, dar ăsta nu e un motiv să nu mănânc deloc!

Mai fac o partidă de snorkeling, dar, cu burta plină, parcă merge mai greu, așa că îmi strâng lucrușoarele și mă duc acasă, să mă întind puțin, ca să am energie să termin pregătirile pentru lunga călătorie ce mă așteaptă.

După un somn scurt, termin însemnările de peste zi și, la șase seara, îmbrăcat la patru ace, mă duc să încerc restaurantul mexican “Fajitas”.

Aici – aceeași situație: sunt din nou singur, servit de o liotă de chelneri, bucătar, supervaizări... cu ajutorul cărora aleg o supă-cremă cu porumb, o salată de pui, o porție de calamari și pește prăjit, cu multe legume, udate cu un pahar de vin roșu. Dacă supa și salata au fost minuscule, apoi peștele a fost uriaș; din păcate, era foarte gras și nu l-am putut mânca decât pe jumătate. Le cer scuze și îi rog să-mi pună restul într-un „lunch box”... dar probabil că “nu m-au înțeles”, fiindcă la plecare... ia-l de unde nu-i! Mai morfolesc dintr-o înghețată – călduros recomandată de ei, și fug în cameră. Îmi spun iar și iar, că sunt un lacom și un prost, care se găsește să mănânce atât de mult înaintea unui drum așa de lung! Iau, preventiv, două pastile de Colebil și-mi pun speranța în Cel de Sus - să mă ajute să trec peste această încercare...

---

VIZUALIZĂRI: 3305 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI