Fort William – La poalele muntelui și în inima Scoției

TIPĂREȘTE

Ultimul review din vacanța scoțiană este despre Fort William, locul unde am avut „tabăra de bază” timp de șase zile, adică locul unde m-am întors seară de seară murată, obosită, flămândă și cu bateriile (telefonului) la 2%.

Deși orășelul e mic— genul în care dacă dai o tură de centru ai impresia că îl cunoști de când lumea — nu am apucat să-l explorez pe îndelete — l-am descoperit mai ales seara, în căutarea unui pub pentru o bere sau o gustare, și în ultima zi, când m-am plimbat după suveniruri.

Dar chiar și așa, am câteva lucruri de povestit.

Fort William e așezat într-un cadru spectaculos: la poalele lui Ben Nevis, cel mai înalt vârf din Regatul Unit (1.345 m), și pe malul fiordului Loch Linnhe. Deși e al doilea oraș ca mărime din Highlands, păstrează atmosfera liniștită a unei stațiuni montane, cu un centru compact și prietenos.

Numele său vine de la un fort construit în 1654 de armata lui Cromwell și întărit apoi de regele William al III-lea, pentru a ține sub control clanurile din Highlands. Fortul a fost în mare parte distrus în secolul XIX, dar rămășițele pot fi încă văzute aproape de malul apei.

Orașul are legături strânse cu rebeliunile iacobite, iar în apropiere se află ruinele Castelului Old Inverlochy, datând din secolul al XIII-lea.

Fort William atrage ca un magnet alpiniști, drumeți, fotografi și iubitori de natură. Atmosfera din oraș e vie, outdoor și multiculturală.

Centrul are tot ce îți trebuie după o zi pe munte: puburi, restaurante, magazine de echipament și cafenele unde poți savura ceva cald. În serile în care ieșeam după o bere sau o gustare, ori în plimbările de suveniruri, am descoperit un loc autentic, cald și primitor.

Dacă ajungi în Fort William cu trenul, vei coborî fix în centru — la 3 minute de High Street și de Cameron Square. Gara nu e mare, dar e celebră, pentru că de aici pleacă trenul cu aburi The Jacobite, cunoscut și ca „ăla din Harry Potter” , când traversează Viaductul Glenfinnan. Eu nu l-am văzut. L-am auzit. A pufăit undeva în depărtare, ca o promisiune de aventură. Poate data viitoare.

Tot din această gară  pornește celebra West Highland Line, una dintre cele mai frumoase rute feroviare din lume.  

Un pasaj pietonal leagă gara de High Street — o stradă liniștită, cu case joase și fațade din piatră, magazine de echipament, librării și, desigur, puburi.

Vitrinele atrag cu hărți, tricotaje din lână brută, articole din piele, whisky-uri locale, cărți despre Highlands. Dar nu intri încă. Doar te plimbi, la pas, lăsând ochii să alunece peste ferestrele vitrinelor frumos aranjate.

Pe Parade Road, la doar câțiva pași de acest centru, se înalță  Duncansburgh MacIntosh Parish Church,  o construcție din 1882, din piatră grea, cu un turn gotic și o sobrietate specific scoțiană. Nimic strălucitor, dar totul solid: ferestre ogivale, pereți reci, un turn care veghează asupra orașului și a norilor de munte.

Lângă Duncansburgh MacIntosh Parish Church este  Cameron Square, centrul centrului. Și fix în mijlocul pieței  un domn din bronz stă într-o mașină de epocă: Henry Alexander Jr., care în 1911 a condus un Ford Model T până pe vârful Ben Nevis. Repet: cu o mașină. Pe munte. Fără drum. Fără GPS. Iar când au sărbătorit centenarul, scoțienii l-au refăcut: au demontat mașina și au urcat-o pe bucăți pe munte.

Tot aici se află și West Highland Museum – mic, dar plin de povești cu clanuri, săbii, poze cu alpiniști din alte vremuri, fotografii alb-negru, busole și scrisori din războaiele mondiale. Intrarea este gratuită.

Continuând pe High Street, orașul își dezvăluie fața comercială: cafenele, librării, vitrine aburite, miros de scones fierbinți.  

Într-un colț mai retras, găsești St Andrew’s Episcopal Church, construită în 1880 în stil neogotic victorian. Fațada discretă, ușa albastră boltită și roza cu vitralii colorate te îmbie la liniște.  Poarta de piatră cu acoperiș de țiglă pare să deschidă o ușă către altă epocă. Spre deosebire de sobrietatea de la Duncansburgh, aici simți o eleganță calmă — frumusețe mai mult decât apărare.

Coborând spre Loch Linnhe, te întâmpină mirosul apei sărate și liniștea falezei: o bancă, flori, o statuie discretă. Dincolo de luciul loch-ului, muntele stă de pază.

O plimbare de-a lungul falezei duce spre ruinele fortului și, dacă vrei o experiență relaxantă, poți face o croazieră pe Loch Linnhe. Plecările se fac din micul port de lângă Crannog Restaurant, iar priveliștile – coastă sălbatică, munți, ceruri schimbătoare – sunt de neuitat.

După atâta aer curat și drumeții, nimic nu prinde mai bine decât o bere scoțiană și un haggis,  servite  într-un pub  cu vedere spre munți.

Așa s-a încheiat mica mea vacanță scoțiană. Dar mi-am promis că mă întorc — data viitoare cu mașina, să văd ce înseamnă Scoția fără bocanci umezi.

Până atunci, să aveți parte de călătorii cu soare. Cheers!

---

VIZUALIZĂRI: 57 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI