Prin munți în inima Peloponezului

TIPĂREȘTE

Grecia nu înseamnă doar mare, și de asta aveam să mă conving cu vârf și îndesat în Peloponez. După ce, în 2015, inima aproape că îmi stătuse în loc pe când ne prelingeam pe țărmul muntos al Golfului Argolic, în circuitul făcut la distanță de 6 ani aveam să mă bucur de alte peisaje „la înălțime” și la propriu, și la figurat. ???? Pe unele din ele le-am întâlnit după vizita la situl și muzeul arheologic de la Olimpia vezi impresii.

Plănuisem o excursie mai lungă, și așa s-a și dovedit a fi, căci la baza din satul Zacharo nu ne-am întors decât seara pe la 7, după aproape 11 ore. Și asta fiindcă nu am luat-o înapoi pe același drum, ci am pornit spre est pe DN74, care face legătura dintre Pyrgos și capitala administrativă a Peloponezului, orașul Tripoli.

Deja la vreo 20 km de Olimpia șesul a început să facă loc munților împăduriți și am intrat în regiunea Arcadia, o zonă ceva mai izolată, mai sălbatică, dar de o frumusețe aspră aparte, cu sate mici din piatră răsfirate pe culmi și unde localnicii păstrează o bogată moștenire populară și religioasă și se mândresc cu rolul jucat în războiul din 1821 care avea să aducă independența statului elen.

Nu știu de ce, dar nu-mi închipuisem că partea aceasta din Peloponez este atât de verde, o crezusem mult mai golașă. Și, din păcate, am găsit-o... arsă????: pomi doborâți de foc pe hectare întregi, un spectacol îngrozitor pe care îl văzusem la televizor, fără să îmi imaginez însă proporțiile dezastrului. Mi-am amintit atunci de un interviu acordat de primarul din Olimpia, bucuros că incendiile fuseseră stinse înainte de a lovi situl arheologic, ca și de participarea pompierilor români la intervențiile din Peloponez și insula Evia, două locuri din Grecia care îmi sunt foarte dragi.

Doamne ferește! ????

Șoseaua foarte bună și aproape pustie este înșelătoare totuși: deși de la Olimpia la Dimitsana nu sunt decât 78 km, noi i-am străbătut în două ore din cauza numeroaselor serpentine. De altfel, ca să vă faceți o idee, e de ajuns să vă uitați pe hartă și o să vedeți cât de „încrețit” e drumul.

Prima localitate mai mărișoară pe care am traversat-o pe DN74 a fost Lagkadia/Lagadia, un sat tradițional așezat extrem de pitoresc pe o pantă a muntelui Mainalo, la o altitudine de cca. 1.000 m. La fel ca multe alte sate din împrejurimi, și Lagkadia a jucat un rol important în evenimentele din perioada Războiului de Independență, în principal prin familia Deligianni, care avea să dea ulterior Greciei doi prim miniștri. Eroii Lagkadei sunt comemorați printr-un monument amplasat în centrul satului.

Lagkadia e renumită pentru dăltuitorii în piatră de case și poduri și, mai nou, pentru stațiunea de schi aflată în apropiere. Căci, da, Grecia nu este doar o destinație estivală... Dar chiar și așa, pe timp de vară, satul pare destul de animat

În dreptul cătunului Karkarou părăsim drumul național 74 și cotim la dreapta pentru a ne înscrie, rulând spre sud, pe o șosea secundară bine întreținută, însă mult mai îngustă. Și curând în fața ochilor ni se deschide o panoramă spectaculoasă, cu case de piatră și acoperișuri din țiglă roșie: suntem cu aproximație în centrul Peloponezului, la Dimitsana.

Situată pe locul anticei cetăți Theutis, participantă la Războiul Troian și la colonizarea Megalopolisului, Dimitsana ni se înfățișează în toată splendoarea sa: conace de 3-4 etaje datând din secolul al XVIII-lea, mai multe biserici și un muzeu al Morilor de Apă aflat la ieșirea din localitate. Morile erau folosite nu numai la măcinarea cerealelor, ci și a prafului de pușcă, folosit de insurgenți în timpul Războiului de Independență.

Poate că cel mai mare punct de atracție este însă priveliștea asupra Defileului Lousios, pe care îl admirăm și noi de la o terasă-belvedere.

Lousios, sau Gortynios, așa cum era numit în antichitate, un afluent al râului Alpheios, pe care îl traversaserăm în drum spre Olimpia, a săpat în munți un defileu de cca. 5 km lungime și o adâncime de 300 m pe porțiunea cea mai îngustă și mai spectaculoasă. Pe stâncile sale abrupte se înalță mai multe mănăstiri: Moni Agiou Ioannou Prodomou din secolul al XI-lea, Paleou Filosofou (960 d. Hr.), Moni Aimyalon (1605), Moni Nea Filosofou din secolul al XVII-lea. Motiv pentru care zona a fost denumită Muntele Athos al Peloponezului. De asemenea, în capătul sudic al defileului se află ruinele Asklepionului din anticul Gortys.

De o parte și de alta a defileului șerpuiesc trasee marcate foarte apreciate de amatorii de drumeții. Citisem că există și drumuri asfaltate, dar din păcate, după ce am parcurs câteva zeci de metri pe unul din ele, am renunțat: așa-zisa șosea era desfundată și riscam să rămânem înțepeniți acolo cu mașina. ????

Rămânem așadar cu imaginea defileului văzut de sus, dar și a unui sat care s-a reinventat ca destinație turistică de primă mână, cu conace transformate în hoteluri, cu taverne, cafenele, magazine cu suvenire și alte facilități de care se pot bucura vizitatorii.

Începând din Dimitsana, drumul devine și mai șerpuitor, și mai îngust. Parcă suntem într-o altă Grecie, atât de îndepărtată de cea a țărmurilor scăldate de apele limpezi ale mărilor. Aici albastrul mării e înlocuit de cel al râurilor și cascadelor, și de verdele munților printre care ne strecurăm înaintând încet, cu grijă.

După cca. 15 km traversăm un mic sat - Stemnitsa, cu case de piatră răspândite pe o pantă muntoasă care acționează ca un soi de fortăreață naturală. Și aici a existat o cetate antică, Ypsous, însă localnicii au preferat să păstreze denumirea medievală, care înseamnă „loc împădurit și umbrit” . Datorită poziției sale aproape inexpugnabile, Stemnitsa a jucat un rol major în timpul Războiului de Independență: a servit drept bază pentru operațiunile generalului Theodoros Kolokotronis (1770-1843) și sediu al primului Senat Peloponez.

Stemnitsa a fost un centru important de prelucrare a metalului, însă tradiția este continuată azi doar de către argintari. Are un Muzeu de Folclor, o biserică medievală cu hramul Trei Ierarhi și o atmosferă foarte plăcută, cu mulți pomi care stau aplecați peste cafenele și magazinele cu produse tradiționale.

Mai facem vreo 5 km și ne oprim în Elliniko, un sat tradițional situat la cca. 700 m altitudine, pe malul stâng al râului Lousios. Și el are o istorie destul de veche: a fost menționat în timpurile otomane sub numele de „Moulatsi” . Mai nou, e frecventat de turiștii atrași de ambianța liniștită, de străduțele pietruite, fântânile adăpostite sub cireși și nuci înalți și de casele frumoase.

E trecut de 3:30 - v-am spus că drumul, deși relativ scurt, nu poate fi parcurs în viteză din cauza serpentinelor. Cu ochii mei de vultur zăresc o tavernă, surprinzător deschisă la acea oră a siestei, și cum foamea ne răzbise, îl conving pe Adrian să facem un popas.

Taverna e drăguță foc: 4 sau 5 mese afară, una din ele ocupată de un cuplu de francezi tineri cu care intrăm în vorbă. Ne povestesc că au venit dinspre Tripoli după o ședere în Nafplio, și că au vrut să vadă defileul înainte de a merge la Pylos.

Cât timp pălăvrăgim cu vecinii, comandăm câte o cafeluță grecească, un suc de lămâie și o soda water. Meniul e doar în limba greacă, însă din fericire este garnisit cu poze, așa că ne decidem repede: chifteluțe de dovlecei pe care le împărțim, o plăcintă cu brânză pentru mine și miel la cuptor cu cartofi prăjiți pentru Adrian, din care gust și eu, de curiozitate.

Totul e nemaipomenit de bun????, nota de 25 euro modestă, fătuca și flăcăul care ne servesc se mișcă iute și într-o oră terminăm prânzul.

E timpul să o luăm din nou din loc.

După încă 20 km străbătuți prin munți, la hotarul dintre provinciile Arcadia și Messenia, ajungem la Andritsaina, un orășel liniștit situat la 900 m altitudine. Legenda spune că în vremuri străvechi, un păstor pe nume Andrikos, căutându-și o oaie rătăcită de turmă, a dat pe muntele Lykaion de un izvor în preajma căruia a ridicat un han, de care a rămas să se ocupe după moartea sa Andrikaina, adică „nevasta lui Andrikos” .

În timpul ocupației otomane, Andritsaina a fost un târg cu rol comercial important iar astăzi îi impresionează pe vizitatori cu casele și străzile din piatră, fântânile umbrite de copaci și Biblioteca Nikolopouleios, fondată în 1840 prin donația făcută de umanistul Agathofron Nikolopoulos constând din manuscrise rare din secolele XVI-XVII, documente din timpul Războiului de Independență și un bogat material folcloric.

Andrisaina e cunoscută și ca loc de acces spre Templul lui Apollo de la Bassae, către care ne-am îndreptat și noi, făcând un mic ocol. Detalii într-un alt review.

Revenind la Andritsaina, ne continuăm drumul spre sud și trecem prin Figaleia. Satul nou se află la sud de o așezare medievală numită Paulitsa sau Polisa, unde francii au ridicat un castel. Din Figaleia se ajunge într-o drumeție destul de ușoară, din câte am înțeles, la cascada Neda.

De aici începem să coborâm, șoseaua se lățește, o turmă de oi ne taie calea și după puțin ne intersectăm cu E55 în dreptul localității Agiannakis, de unde o luăm spre nord către Zacharo.

Fusese o zi lungă și foarte obositoare, în care reușiserăm să vizităm situl antic de la Olimpia și Templul lui Apollo de la Bassae, dar avuseserăm ocazia de a vedea și o latură a Peloponezului ceva mai ascunsă și mai sălbatică, pe care aveam să o aprofundăm în zilele următoare în Peninsula Mani.

Până una-alta însă, cum în acest review am pomenit de Defileul Lousios, pe care nu l-am văzut decât de sus, am ales un filmuleț care sper să vă convingă de frumusețea acestor locuri.

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 1236 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI