Acestea sunt doar impresii ale mele, nu sunt sfaturi

TIPĂREȘTE

Madrid

A fost a treisprezecea excursie pe care grupușorul nostru a făcut-o în aceeași formație sau formație ușor mărită. Cu organizare tot din partea unei singure persoane. Care nu sunt eu.

Ne-am dus într-o mare capitală care nu stârnise entuziasmul niciunui prieten care mai fusese. Probabil de aia ne-a plăcut foarte mult. Ne-am învârtit numai în centru, că acolo aveam și cazarea. De acolo am ajuns pe jos la toate obiectivele. Ne-au plăcut bulevardele largi, cu construcții baroce deosebite, cea mai mare parte renovate. Ne-au plăcut și străduțele înguste, unde încape doar o mașină. Pe una din ele aveam apartamentul. Separat dintr-unul mai mare, amenajat pentru regim hotelier, era frumos renovat, bine încălzit, avea consumabile pentru orice scop, bucătăria superdotată, chiar cu mașină de spălat vase, microunde, fierbătoare, prăjitoare, cu cafea, ceai, condimente. Se deschidea dintr-o cameră de zi, minimalistă, care servea și de hol, în care era televizorul, pe care l-am deschis într-o singură zi și am găsit pe toate posturile numai publicitate și comerț, așa că l-am abandonat.  

În decursul a patru zile ne-am plimbat pe străzile din zonă. Ne-am asigurat mesele și am bifat obiectivele stabilite de acasă.  

Lângă Plaza Mayor am dat peste o ciocolaterie veche de 130 de ani: San Gines. Avea grădină și trei niveluri, din care unul la subsol adânc. Toată viața am fugit de prăjeli în baie de ulei. Localul ăsta, în care intrai numai după ce stăteai la coadă și plăteai la casă, oferea la vreo 5-6 euro, șase churros la o ceașcă mare de ciocolată caldă, făcută, am citit undeva, cu cacao mexicană. Cum churros erau de vreo cincisprezece centimetri, am crezut că-s mulți, dar înmuiați în ciocolata densă, caldă, savuroasă și puțin dulce, au mers de minune. Și nu șase, ci pentru mine chiar șapte.  

În gara Atocha ni s-a spus că sunt restaurante elegante. Cum eu țineam minte de la tatăl meu că, înainte de război, cele mai elegante restaurante erau în gară (de altfel am și prins unul în aerogara Băneasa în 1972), ne-am oprit la unul  care avea în meniu antricot de vită, la aproape 21 de euro. A fost o mare țeapă. În primul rând înăuntru nu era de stat, din cauza atmosferei de bufet,  iar afară era frig. Apoi antricotul a fost talpă, „în sânge” , imposibil nu numai de mestecat, dar și greu de tăiat. Cartofii, „la cuptor” , erau fierți pe jumătate și așa rămăseseră.  

Dar am mâncat și bine la restaurantele VIPS. Primul, destul de aproape de  muzeul Thyssen-Bornemisza, avea brunch în general din ouă, foarte bine gătit. Localul era curat și chelnerii prompți. În afară de omlete, ouă Benedict, mai erau și niște feluri ranchero (de fermă), care aveau la mâncare de parcă te duceai la coasă. Al doilea, în Puerta del Sol, avea alt tip de meniu, bazat pe cartofi în diverse feluri. Tot ce am comandat (cartofi, paste, coaste) a fost foarte bun. Prețurile la localuri sunt de la 12-13 euro pastele la 20 de euro feluri mai elaborate.  

Pe lângă Plaza Mayor am dat peste Mercado San Miguel, care, după mai bine de 100 de ani de când s-a construit, nu mai era de legume și fructe ci numai de feluri gătite, din toate regiunile țării. Un sandviș, destul de apetisant, era 5 euro. Dar nu ne-am oprit nicăieri, pentru că voiam un loc unde să stăm jos. Piața, din fier și sticlă, e la fel, de la construcție, din 1916. Are numai parter și nu e foarte mare.  

Având și bucătărie la dispoziție, cel mai bine am ieșit cu cumpărăturile făcute la Acampo, de fapt Auchan (toate pungile și pachetele aveau marca Auchan pe ele, chiar magazinul avea sigla Auchan), dar mi-a fost clar că numele ăsta nu ar fi ținut la spanioli. Mi-aduc aminte că întrebam lumea unde e Carrer (strada) de Chopin, pe care stăteam în Barcelona și, într-un târziu, m-a corectat unul: Ciopin? Cu 33 de euro am avut trei mese asigurate pentru trei persoane. Printre cumpărături a fost și un pui de aproape un kil, gătit la cuptor, pe care am dat 5,5 euro. Cred că nu am mâncat un pui mai bine gătit.

Tot scriu de Plaza Mayor, adică Piața principală. Nu e foarte mare. Dar se lucra efervescent pentru amenajarea pieței de Crăciun, montându-se decorațiuni, lumini și mari barăci roșii pentru vânzare. N-am putut căsca prea mult gura. Dar șantierul acesta i-a dat peste cap și pe cei aproape 20 de negri ca abanosul, care cărau mari boccele cu marfa de contrabandă: ei oare unde să se instaleze? După o deliberare în colectiv cu strigăte au părăsit locul. Mai târziu, pe o străduță,  am găsit vreo șase cu marfa expusă pe cele două părți: poșete „de marcă” contrafăcute și alte fake-uri care se află în toate marile capitale. Pânzele pătrate albe, groase, au funii în toate cele patru colțuri. Funiile se adună mănunchi la transport sau dacă apare poliția în zonă și vânzătorul o ia la goană. Poliția însă cred că îi deranjează aici mai puțin ca oriunde. Pe lângă ei mai sunt și cerșetorii țigani. Țigani cu ochi de culoare deschisă: băiatul cu genunchiul sucit la spate, bătrâna desculță, în baston. Desculță acolo unde, pe Calle Atocha era un magazin de solduri care vindea orice pe doi euro. La restaurant a mai apărut și țiganca spaniolă fără dinți, famelică, cu mâini extraordinar de murdare. Pe străzi centrale sunt și așternuturi înșirate ale oamenilor străzii. (Din ăștia erau și la Tokio, dormind chiar pe trotuar, dar cu boccelele stivuite și adunate frumos. Ghida zicea că nu deranjează pe nimeni și de aia pot sta acolo.) Toți ăștia mi-au făcut o noapte albă.

În afară de Plaza Mayor e de consemnat Puerta del Sol (piața Poarta Soarelui), care s-a inaugurat în 1778, unde se află piatra cu toate distanțele de referință din Spania. Se mai află și ursul brun, emblema Madridului. Ca un omnivor ce este, ursul e în picioare și mănâncă fructe din „arborele de căpșuni” . De fapt e un copăcel cu fructe pe care noi nu le cunoaștem, arbutus unedo, care, zicea Pliniu, s-ar traduce cu „mănânc doar unul” (de bun ce e? de rău ce e?). Seamnănă cu căpșunele, dar nu este un rozaceu, ci un ericaceu (mersi, Wikipedia!). În piața asta sunt magazine importante (El Corte Ingles) și m-am bucurat să dau peste un Uniqlo, magazin japonez cu marfă de calitate. Am intrat să fac o comparație: dacă la mama lui era ca un depozit, aici marfa stătea frumos împăturită în rafturi de lemn sau frumos agățată pe bare. N-am văzut decât parterul, cu tricotaje și geci. Și ne-a plăcut. Și ceea ce mai e de consemnat este murdăria grea de pe jos. În piață și pe străzile care dădeau în ea. Ca la Roma altă dată. După cum arăta, se mătura o dată pe săptămână, sâmbăta,  și era joi.  

Gran Via (marea cale) e zisă și Broadway-ul  Spaniei. S-a inaugurat în 1910. S-a terminat în vreo 17 ani, dar a fost intens bombardată în timpul războiului civil, înalta clădire a Palatului Telefoanelor servind de reper. Sunt palate de culoare deschisă, multe renovate, toate cu lumini pentru sărbătorile de sfârșit de an și nu am știut dacă erau puse acum sau rămăseseră din anul precedent, că neaprinse nu supără. Are șase benzi de circulație. Pe una dintre ele, cea dedicată transportului public, erau doi cai de poliție, cu călăreții băiat și fată în spinare. Au așteptat frumos la stop, apoi au luat-o la pas. Autobuzul din spate i-a urmărit până a putut să-i depășească. Am crezut că poliția călare stă numai în parcuri. I-am mai întâlnit și la palatul regal din Madrid. Și mi-am adus aminte de japonezul care umbla cu mătura și fărașul după cai, atunci când am văzut șirurile mari de bălegar proaspăt din fața catedralei. Erau bine hrăniți. Pe o latură erau mai multe afișe, steaguri și câțiva oameni cu lozincile „opriți masacrul din Gaza” . Cât am trecut pe acolo nu am văzut pe nimeni să le dea vreo atenție manifestanților. Dar nici ei nu trăgeau de tine.

Altă stradă importantă a fost Calle de Atocha, la capătul căreia se afla gara Atocha, pe care știam că trebuie să o vizităm. La noi mai e o marotă la semidocți (în afara celei că nu are ce căuta sticla și oțelul unde sunt clădiri vechi): pe străzile principale nu au ce căuta magazine second hand. Oriunde în lume sunt magazine second hand pe străzi principale. Cu osebire le-am văzut în Japonia.  Pe cale Atocha am văzut două Humana, pe cele două părți, la mică distanță una de cealaltă și un magazin care vindea totul la doi euro și „țipa” asta pe toate vitrinele. Altfel erau fel și fel de magazine și cofetării. De la distanță ne-a plăcut gara. A fost prima construită la Madrid în 1851. A apucat de a și ars, astfel că acum, în frumoasa zidărie de cărămidă erau șine de fier de la refacere. Și erau și multe dezvoltări de oțel și sticlă, din 1985, când s-au mutat șinele, de nu mai înțelegeai ce și unde se găsește. Intenționam să ne ducem la Toledo o zi, că era la o jumătate de oră de mers cu trenul, dar ne-am lăsat păgubași. Totuși, am găsit sera tropicală, care și aia m-a dezumflat: plantele erau înalte și viguroase, verde – închis, dar locul mi s-a părut modest (peroane dezafectate într-un colț deschis, zice-se de 4000 mp), iar dacă-ți venea să stai jos, n-am văzut decât băncile înalte de piatră, fără spătar. Ca păsări erau obraznicii porumbei, care veneau și la masa ta la restaurant. Țestoasele poate că intraseră la hibernare. Dacă aș fi dat peste ea fără așteptări, impactul probabil că era mai mare.

După țeapa cu restaurantul, am ieșit pe undeva afară. Era într-o parcare imensă, iar din spatele nostru veneau peste o sută de taxiuri. Mai departe era stația lor și cred că pentru vreo cincizeci dintre ele se adunaseră și clienți acolo. Pe drumul spre casă am văzut că se făceau cu 25 de euro, cu ghid și cu autocarul, tururi de oraș în Toledo. Trenul, dus-întors, dacă țin bine minte, era 40 de euro.

Catedrala Almudena este construită peste drum de palatul regal. Doar că a început construcția în 1883 și s-a terminat în 1993, când a fost consacrată de Ioan Paul al II-lea. La intrare am citit la repezeală că s-a vorbit de construirea ei din secolul XVI, odată cu mutarea capitalei de la Toledo la Madrid, dar a durat așa de mult că nu au fost bani, în secolul acela Spania a mai construit 40 de orașe cu catedralele lor. Apoi a trebuit să le întrețină. Drăguți spaniolii, au mai lăsat câte ceva și în colonii. De fapt, dacă acum a doua limbă maternă vorbită pe pământ după mandarină (de 570 milioane de oameni) este spaniola, nici n-or fi fost stăpâni așa de răi.

Catedrala este imensă, sobră, construită în formă de cruce, cu două altare, unul în mjloc, și foarte înaltă. Sunt și bănci care se pot folosi cu fața într-o parte sau în cea opusă. Vitraliile sunt moderne, pereții sunt gri și goi. E în stil renaștere gotică fiindcă așa a cerut un papă, apoi a venit războiul civil, apoi exteriorul s-a făcut baroc, ca să se pună de acord cu palatul de peste drum.  Palatul Regal a fost construit în secolul XVIII, are și el diverse colecții de expus. Când am fost noi acolo era o expoziție de calești și trăsuri, dar nu am mai avut putere să intrăm. În exterior e o modă nouă de câștigat pâinea: nu mai sunt statui din oameni nemișcați, ci păpuși uriașe, probabil din recuzita publicității de la magazine. Gorile, urși polari, căței enormi  îți fac cu mâna și vor să se pozeze cu tine. Mie mi-au dat fiori.

Obiectivele principale au fost cele trei muzee, în care predomină picturile: Thyssen- Bornemisza, Prado, Reina Sofia.

Baronul austriac (elvețian, olandez, german?) Thyssen, cel cares-a îmbogățit din oțel pentru arme în primul război mondial, și-a făcut o colecție mare de picturi, pe care fiii și nepoții lui au îmbogățit-o timp de șapte decenii. Unul dintre fii s-a căsătorit cu baroana maghiară Bornemisza, de care apoi a divorțat, dar a rămas cu titlul. Cea de-a cincea soție a ultimului baron  a avut și ea un rol activ în consolidarea colecției și, mai ales, în deschiderea muzeului instalat în Palacio de Villahermosa în 1992, cu cea mai importantă colecție privată a secolului XX. Negocierile au avut loc în mai multe state europene, dar locul i-a fost găsit în cele din urmă în Spania.

Palatul are 200 de camere, unele într-o clădire nouă. Camerele sunt spațioase, zugrăvite vioi, bine încălzite. Un pic mai jos de înălțimea ochilor sunt etichetele cu explicații, la fiecare tablou și la intrarea în fiecare sală, timp să ai să le citești. (Ne-am întâlnit prima dată cu organizarea aceasta perfectă, am regăsit-o la Prado, care administrează și acest muzeu și cred că și Reina Sofia are aceeași administrație. Colecția de la Thyssen este tot privată.)

În acest muzeu am intrat gratuit: era luni și, în loc de relache, Master Card a sponsorizat programul de la 12 la 18. Noi am ajuns de la aeroport în piața din apropiere cu un autobuz (5 euro biletul), dar era ora 10 și noi aveam intrarea în apartament la 16. Așa că ne-am căutat întâi de mâncare, apoi ne-am așezat la coada care era considerabilă. Odată deschis muzeul, coada a avansat foarte repede. Doar că am rezistat numai trei ore în cele trei niveluri. La un moment dat nu a mai pătruns nimic în capetele noastre. Erau picturi din secolul XII începând, cu culori surprinzător de vii și trăsături surprinzător de ferme (să fi fost restaurarea de vină?). În timp ne-am dus prin săli până în secolul XX. Am văzut și câteva capodopere, dar capodopere peste capodopere am văzut la Prado, în ziua următoare.

Clădirea lui Prado (care înseamnă pajiște în spaniolă) a fost comandată de regele Carol al III-lea, la 1785, pentru un muzeu de științele naturii. Dar a fost terminată în 1819 de Ferdinand al VII-lea și i s-a dat destinația de muzeu pentru adăpostit colecția regală de sculpturi și picturi. Arhitectura, am citit, este neoclasică. Piesele, din școli italiene, flamande și altele europene,  au fost adunate din toate palatele și se întind pe secolele XIV-XIX, până la expresionism și cubism. Deși, fără veste, pe peretele unei săli, a apărut un micuț tablou de Picasso. Dacă Velasquez a lucrat la curtea unui rege 37 de ani, vă închipuiți ce se putea vedea acolo. M-am bucurat să recunosc Las Meninas, apoi am aflat că e cea mai celebră piesă din muzeu. Am mai recunoscut El Greco, „model pentru realiștii secolului XIX și impresioniștii secolului XX” .  Mi-a plăcut Goya, din care mai știam câte ceva, că-l citisem în adolescență pe Feuchtwanger. Sunt cam 7600 de picturi, dar și mii de desene, tipărituri, sculpturi. Și bineînțeles că a fost și acest muzeu extins cu clădiri vechi și construcții noi. Și iar am citit la etichete până n-am mai priceput și reținut nimic. Îmi pare rău că nici măcar nu l-am întrebat cât costă serviciul pe ghidul care ni s-a oferit în franțuzește. Orele astea le-am plătit cu 7,50 euro, ca senioară. Și acest muzeu avea un program  gratuit, de la 18 la ora închiderii. Dar ni s-a spus că erau cozi foarte mari.  

Din 1990 s-a mai deschis un muzeu, Reina Sofia (Regina Sofia) în clădirea spitalului San Carlos, de la sfârșitul secolului XVIII. Plimbându-mă pe coridoarele largi, cu plafonul la vreo 6 metri, m-am întrebat ce putea să fi fost acolo, că pentru palat era prea rigid. Ulterior am citit. În exteriorul clădirii s-au construit, pe fațadă, din metal și sticlă, două case ale lifturilor de câte 12 persoane. În 2005 s-a făcut o extindere cu cca 60% cu săli pentru audiții, restaurante și birouri, expoziții temporare și librărie. (La noi tot omul știe că nu ai voie să amesteci vechiul cu modernul, or eu văd peste tot în lume acest amestec.) Aici am văzut Picasso, din care cea mai impresionantă a fost Guernica, pictura de ulei pe pânză despre bombardamentul orașului basc din războiul civil. Cu adevărat impresionantă: vedeai groaza, surpriza și durerea până și pe cal. Apoi am văzut tablouri moderne (chiar un mic Victor Brauner), afișe, ziare, din anii războiului civil, desene, filmulețe vechi proiectate în mici săli, de n-am mai putut. Aici mi-a plăcut cu deosebire un grup de vreo 9-10 mongoli, bine îmbrăcați, atenți la ghidul mongol care le explica cu multă aplicație ce vedeau. Mi s-a părut ceva nemaivăzut, de parcă în Mongolia nu sunt și orașe mari, cu blocuri înalte, ci numai stepe cu iurte.

Iar ne-am întâlnit cu grupurile de preșcolari, de 20-30 de copii de 4-7 ani   (la muzee i-am văzut peste tot), care, așezați turcește pe podeaua de mozaic a muzeului, ascultau cu foarte mare atenție ce le spunea educatoarea. M-am apropiat de un grup să văd ce li se explica în fața unui tablou: educatoarea a despachetat o paletă încărcată cu culori de plastic, le-a spus ce-i aia și le-a arătat o pensulă. Apoi  a vrut să afle de la ei ce culori se găseau pe tablou. Mai mult n-am stat. Dar niciunul nu vorbea și toți erau foarte atenți. Aici, pentru că eram seniori, am primit biletul arătând cartea de identitate. Deci tot gratis. Uite-așa am văzut trei muzee cunoscute pe mapamond, cu 7,5 euro. Dar ne-a mai rămas mult de văzut.  

După patru zile pline am plecat din Madrid în zorii zilei de vineri. Am părăsit apartamentul lăsând cheile într-o scrumieră în camera de zi. Nici la venire nu a fost vreo problemă de identificare (în alte locuri gazda a făcut fotografii de pe actele de identitate). Cu ani inainte o cunoștință a avut probleme de rezervare a apartamentului în Madrid când spunea că e român. Pe strada îngustă și în pantă ne-a așteptat taxiul comandat cu zile înainte de gazdă.  Strada era proaspăt spălată. Taxiul ne-a dus la aeroport repede și bine (pe drum am ocolit două accidente) cu 10 euro de persoană.  

---

VIZUALIZĂRI: 2113 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI