Parque del Retiro – plămânul verde din Madrid

TIPĂREȘTE

Parcul del Buen Retiro din Madrid sau simplu – El Retiro, este unul dintre cele mai frumoase și populare parcuri din oraș. Acesta oferă o oază de liniște și relaxare în mijlocul agitației urbane și este o destinație preferată atât de localnici, cât și de turiști.

Din istorie se povestește că locul a fost inițial o proprietate regală și a aparținut monarhiei spaniole până în secolul nouăsprezece. A fost deschis publicului în 1868 și a devenit unul dintre cele mai căutate locuri din Madrid pentru că aici se găsesc grădini frumoase, alei umbrite, fântâni arteziene, lacuri, pavilioane, sculpturi și monumente, ba chiar și un centru sportiv.

El Retiro are o suprafață de aproximativ 120 de hectare, ceea ce îl face unul dintre cele mai mari parcuri din urbea spaniolă. Având mai multe intrări (am citit că ar fi vreo 17 de toate, dar 6 principale) și fiind bine conectat la rețeaua de transport public din Madrid, acesta este ușor accesibil din mai multe direcții. Fiecare intrare poate fi identificată prin porți – niște opere de artă în sine - sau arcade ori indicatoare, astfel că cei care își stabilesc întâlniri în asemenea puncte n-au nicio șansă să le rateze… vorba aia, a nimerit orbu’ Brăila… nu nimerește Guagălu’ poarta?

Drumurile de turist te duc inevitabil în inima orașului, deci vizitele în Retiro sunt un must. Eu chiar am recidivat, întrucât după prima vizită de recunoaștere am devenit ghid pentru partenerul meu de călătorie și de viață – care venise la Madrid și în alte scopuri decât cele turistice.

Aflându-ne de fiecare dată pe alt traseu, am avut ocazia să folosim trei porți de acces, iar două dintre ele ni s-au părut impresionante - Puerta de la Independencia și Puerta de Felipe IV - și poate cele mai frumoase dintre toate.

Puerta de la Independencia – aflată în partea nord-vestică a oazei de verdeață, aproape de monumentul Puerta de Alcalá dar și de stația de metrou Retiro, este una dintre intrările convenabile. Arhitectura porții impresionează atât prin dimensiune cât și prin formă, în special cei doi stâlpii centrali care alcătuiau odată intrarea în Casino de la Reina (regina fiind Maria Isabel de Braganza), construit în 1817. Stâlpii au fost mutați unde îi vedem și astăzi, 70 de ani mai târziu.

La această intrare ne întâmpină un mic iaz cu nuferi care se continuă cu Paseo de Mexico – o alee generoasă cu peluză pe mijloc, străjuită de arbori umbroși, o zonă care a suferit o remodelare recentă. Lucrările, programate înițial pentru cinci luni, au ținut aproape 2 ani (iulie 2019 – martie 2021), motivele fiind însă întemeiate: descoperirea unor vestigii arheologice din secolul al XVII-lea, apoi pandemia și ulterior furtuna Filomena care s-a abătut peste Madrid în ianuarie 2021 cu ninsori abundente ce nu se mai văzuseră în zonă de peste un secol.

La capătul aleii mexicane ajungi inevitabil la Fuente de los Galápagos - sau Fântâna Isabel II, construită pentru comemorarea Reginei Isabela a II-a. Veche de aproape două sute de ani, fântâna încântă și astăzi prin eleganța ei și elementele reunite în armonie – copii-îngeri care călăresc delfini, scoici, frunze, batracieni și țestoase imense… ca cele din Galapagos ????.

Ei, din acest punct ai deja vreo trei opțiuni, dar trebuie să te hotărăști ce interese ai avut să vii aici. Partea de vest a parcului este mai bogată în vegetație, unele zone sunt un pic mai sălbatice, aleile bătătorite, iar pe alocuri băncuțele de odihnă sunt sculptate în piatră. Partea estică, este amenajată mai aerisit, aleile sunt mai largi, iar arborii cu trunchiuri zvelte lasă loc peluzelor cu forme geometrice. La intersecții de alei sunt mici piațete sau spații deschise marcate cu monumente și sculpturi, unele deloc de trecut cu vederea, cum sunt Monumentul Republicii Cuba sau Statuia ecvestră a Generalului Arsenio Martínez Campos.

Eu aveam drept ținte Palatul Velázquez și Palatul de Cristal, așa că a fost musai să o țin drept înainte, lăsând pe mâna stângă iazul cel mare cu Monumentul lui Alfonso al XII-lea care domină locul, o zonă hiper turistică în genere, dar neaglomerată în acea dimineață. Nimic din forfota de pe treptele monumentului sau puzderia de bărci de pe lac, din pozele care populează net-ul, nu tulbura peisajul. Doar înr-un colț, un Diavol metalic împielițat și războinic făcea o colectă de euro - ochiul Dracului Spaniol - într-un ghiveci cu cap de mort. Capta atenția, ce să zic!? ... Ptiu, Drace!

Nici nu apuci să treci de Estanque Grande adică Iazul Mare cum s-ar zice, că o altă fântână monument pe numele ei Fuente de la Alcachofa, te ademenește cu măiestria cu care au fost lucrate sculpturile mitologice. Încă din 1847 este admirată în parc, grație marchizului de Torneros care a dispus mutarea ei pe vremea când avea această prerogativă, căci era primarul Madridului. Foarte inspirată decizie, dacă te gândești la câte milioane poate miliarde de oameni s-au bucurat de ea, trecând prin acest loc de atunci și până în zilele noastre. O replică din bronz a acestei fântâni de anghinare împodobește sensul giratoriu din fața gării Atocha.

Undeva spre dreapta, paseo de Paraguay străjuită de castani înfloriți te lăsa să privești până hăăt în zare, către Puerta de Felipe IV. Dar ca să ajungi la Palacio de Velázquez apuci la stânga, pe aleea în diagonală din următorul patrulater definit de arterele bine întreținute. Ridicată cu scopul găzduirii unei Expoziții naționale de mine, arte metalurgice, ceramică, sticlărie și ape minerale desfășurată în 1883, Palacio de Velázquez este singura clădire supraviețuitoare dintre toate pavilioanele construite pentru acea expoziție. Designul palatului a fost atât de potrivit încât timp de 140 de ani acesta și-a menținut statutul de spațiu expozițional dedicat artei. De cum te apropii, Palatul impresionează prin fațada cu cărămizi și decorațiuni ceramice, realizate în Fabrica Regală din Moncloa.

Eu am avut norocul să găsesc aici expoziția temporară (21 oct. 2022 – 16 mai 2023) și gratuită a artistului spaniol contemporan, Manolo Quejido. Distancia sin medida (Distanța fără măsură) reprezenta o trecere în revistă a carierei artistului, care a început în 1964.

Continuând plimbarea mai la sud, se ajunge la Palacio de Cristal unul dintre cele mai iconice monumente din parcul Retiro. Proiectat de arhitectul Ricardo Velázquez Bosco și construit în 1887, acesta a fost inspirat de Crystal Palace din Londra și urma să servească drept seră pentru expoziția de plante tropicale din Filipine care a avut loc în acel an. Palatul din sticlă și metal este maestuos, cu o arhitectură simetrică și cu elemente care îi conferă un aspect regal. Devenind o modă a vremii, face parte din același registru arhitectural cu Galerie des machines (arhitect Ferdinand Dutert și inginer Contamin - 1889) și Turnul Eiffel al lui Gustave Eiffel (1889) sau La Estación de Atocha din Madrid (cu noua ei față refăcută în 1892).

Peisajul ce înconjoară Palatul de Cristal este pitoresc, pe marginea unui mic lac cu vegetație luxuriantă în jur și o arteziană în mijloc. Acest cadru idilic creează o atmosferă liniștită și relaxantă care face din Palatul de Cristal o atracție turistică foarte populară și unul dintre cele mai instagramabile locuri din Madrid. Este de neconfundat, așa că nici eu nu l-am ratat!... După atâtea vorbe frumoase, nici n-aș fi putut. Dar să vă spun un secret: dacă ajungeți cumva acolo în miez de vară, mulțumiți-vă cu exteriorul. Nu vreți să știți cum vă fierb creierii în imensa seră de sticlă – că doar d-aia este bestial de frumoasă!

Traversând pe partea vestică a parcului, peisajul ia forma amenajărilor sălbatice cu vegetație luxuriantă, alei umbroase și păsări cântătoare. Odihna pe băncuțe este binevenită, iar pauza de refreshare meritată cu prisosință.

Tot mergând spre vest, te apropii de Centro Deportivo Municipal - La Chopera și de El Bosque del Recuerdo. În aceată zonă a existat o plantație de plopi (chopera însemnând plop), dar care din cauza problemelor de aclimatizare au dispărut treptat astfel că astăzi, deși spațiul îi poartă numele - La Chopera, nu mai există niciun plop.

Aici, în La Chopera, este și monumentul El Bosque del Recuerdo sau Pădurea Memoriei, construit ca un omagiu adus celor 191 de victime ale atacurilor din 11 martie 2004 de la Madrid și agentului forțelor speciale ucis când șapte autori ai atentatelor cu bombe s-au sinucis la Leganés, in sud-vestul Madridului. Pădurea Memoriei constă în 192 de arbori (22 de măslini și 170 de chiparoși), câte unul pentru fiecare persoană ucisă.

Revenirea pe artera care împarte parcul în est și vest – paseo de Cuba – te face să ajungi drept la Fuente del Ángel Caído. De ce merită măcar o privire această sculptură? Pentru că este una dintre cele mai ciudate din Madrid. S-a spus că statuia Îngerului Căzut este singura reprezentare a Satanei, din întreaga lume, deși probabil nu este adevărat. Se mai spune că se ridică la exact 666 de metri deasupra nivelului mării. Artistul ei, sculptorul Ricardo Bellver s-ar fi inspirat din câteva versuri din Paradisul pierdut al lui John Milton. Expus la Paris într-o expoziție din 1878, îngerul căzut a fost apreciat și familia regală a cedat monumentul comunității în beneficiul publicului larg, pe locul în care altădată se afla Fabrica Regală de Porțelan. Cu această ocazie s-a construit piedestalul înalt - pe care stă Îngerul Căzut - și capetele monstruoase de la baza lui.

O gașcă de actori cu tot cu regizori și sunetiști, imagiști, figuriști și ce-or mai fi fost ei, nici că se sinchisea de îngerul devenit Lucifer și își vedea de treaba filmată. Ca la orice treabă făcută în public, mulțimea de gură-cască era și ea prezentă.

În acest punct, cel cu Fuente del Ángel Caído - căruia îi zice Plaza del Ángel Caído - deja te afli aproape de capătul sudic al parcului, la răspântie de trei drumuri generoase. Pașii m-au purtat către ieșirea din vest, pe la Puerta del Ángel Caído - nu-i așa că n-ați fi ghicit?

Următoarea vizită a picat într-o zi de weekend, când am abordat El Retiro dinspre Puerta de Felipe IV – o altă poartă-monument, care s-a dorit o intrare reprezentativă în Grădina Parterre.

Grădina Parterre este o bucățică de frumos, ca o grădină în grădină, amenajată minuțios și semănând mai mult cu grădinile de la palatele din Franța. Se face remarcată prin mici iazuri, monumente și arbuști tunși în diferite forme. La capătul opus porții de intrare, grădina se închide cu un perete de piatră și cărămidă în care a fost inclusă o fântână. În partea cea mai înaltă a zidului este punctul de belvedere.

Mult mai aglomerat decât la prima vizită, parcul era viu și pulsa în diverse locuri. Familii cu copii mai mici sau mai mari, adolescenți, cupluri de îndrăgostiți, tineri sau vârsnici, madrileni sau turiști luaseră cu asalt peluzele, iazul cu bărci sau aleile cu umbra, locurile de joacă și tonetele cu nimicuri care răsăriseră ca prin minune, pavilioanele expoziționale și toate pătrățelele în care se puteau face selfie sau poze de grup. Apăruseră și mascotele-gigant care salutau copiii și stăteau la fotografiat, iar părinții și bunicii erau nevoiți să imortalizeze momentele. Noi am părăsit parcul după o sesiune de odihnă cu rucsacul sub cap, pe una dintre peluzele cu gazon verde și gras, la umbra unor pini regali a căror înălțimi și coroane erau de-a dreptul copleșitoare.

Dacă vă hotărâți să-l vizitați pe El Retiro, vă spun că nu veți regreta. Puteți să umpleți cu lejeritate o zi turistico-distractivă de Madrid și să vă bucurați de verde, de frumos, de artă și cultură și de ce nu, chiar de sport – trageți la vâsle pe lac dacă vă țin mușchii... dacă nu, ședeți în papucii voștri.

Dacă sunteți curioși sau aveți timp, mai puteți adăuga pe listă

La noria de Huerto del Francés (sau roata hidrică) din partea sudică a parcului, care a fost descoperită în timpul săpăturilor arheologice efectuate între anii 1996 și 2000,

La Rosaleda (aflată în apropiere) – o frumoasă grădină de trandafiri inspirată de Rosaleda de Bagatelle din Bois de Boulogne din Paris,

Paseo de las Estatuas – aleea celor 14 statui care leagă Puerta de España de Marele Iaz, unde pot fi admirate 13 statui ale monarhilor spanioli din Evul mediu până în epoca modernă sau

Los Jardines de Cecilio Rodríguez – grădinile care poartă numele creatorului lor - atât de spectaculoase încât vizitarea se face doar după un anume program, închiderea lor periodică având scop de conservare.

El Retiro, adiós hasta la próxima reunion!

P. S. O idee ar fi să ajung aici și toamna… mă mai gândesc. Până atunci, vă rog să postați filmulețul: https://www.youtube.com/watch?v=e4psU2ORWZo

---

VIZUALIZĂRI: 1050 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI