Inepuizabilul Istanbul. De data asta, Bosphorus Dinner Cruise, Miniaturk, Marmaray și Kadikoy - Bagdat (Asia)

TIPĂREȘTE

De 2 ani nu mai fusesem la Istanbul din cauza evenimentelor care au avut loc în Turcia și am cam suferit. Am mai avut o rezervare în minivacanța de 1 Mai, când l-am și stresat pe colegul @micutzu cu întrebări, dar am anulat în ultimul moment pentru că se anunțau manifestări masive în zilele acelea. Și nu ne era neapărat de manifestări, pentru că am mai prins unele în Piața Taksim, dar ne era de blocajele din oraș, care ne-ar fi îngreunat intrarea sau și mai rău ieșirea, cum am mai pățit.

De prin 2005 încoace am ajuns la Istanbul în fiecare an, chiar și mai des, când datoria a cerut-o pentru că soțul meu ia de acolo niște produse pe care le folosește în activitatea profesională, la jumătate de preț și la o calitate mai bună. Mai avem niște alimentare de care am devenit dependenți și niște pofte pe care trebuie să ni le satisfacem din când în când. Bineînțeles că întotdeauna îmbinăm utilul cu plăcutul, partea administrativă ocupând întotdeauna un loc minor în sejurul nostru pentru că acum știm exact ce căutăm și de unde luăm.

În fine, cam multă introducere... Ne-am hotărât brusc să facem un drum până la Istanbul și dis-de-dimineață am plecat pe drumul arhicunoscut Ruse - Razgrad - Omurtag - Kotel - Yambol - Elhovo - Lesovo - Vama Hamzabeyli - Edirne - Istanbul, un drum de aprox 70 de km până la Giurgiu, vreo 300 prin Bulgaria și 261 de la vamă până la Istanbul, așa cum ne arată indicatorul de la ieșirea din vamă. În total cam 640-650 de km până la destinația noastră. Șosea bună cam peste tot, cu mențiunea că este cam vălurită între Yambol și Elhovo.

La ora 5,45 am plecat din fața casei din București, la 11,30 eram la vamă la Hamzabeyli, cu doar câteva opriri scurte pe drum iar la 16,15 eram cazați la hotelul Gulec, din centrul orașului vechi, după ce am mers ca melcul pe o porțiune de vreo 3-4 km la intrarea în Istanbul din cauza unor lucrări pe autostradă. Despre drum am mai scris și în articolul de cazare.

Ca și costuri legate de drum am avut taxa de pod de la noi (13 lei), vinieta de la bulgari pe care am luat-o chiar din vamă (15 leva), taxa de pod de la intoarcere (2 EUR sau 4 leva). Din cele 3 țări pe care le-am tranzitat, în România a fost cel mai scump combustibil. Noi avem mașina pe motorină și am făcut plinul în țară cu 5,17 lei/l. În Bulgaria am alimentat la un BP cu 1,89 leva/l, ceea ce a însemnat cam 4,5 lei/l, iar la turci am alimentat cu 4,75 lire/l, ceea ce a însemnat cam 5 lei/l. În Bulgaria am plătit cu cardul și pentru 40 de leva mi-a luat din card 95 lei, a rezultat un curs de schimb foarte bun și fără nici un fel de comision, iar în Turcia am schimbat EUR în lire, după ce am ajuns la concluzia că asta este cea mai bună variantă, iar o liră ne-a ieșit cam 1,06 lei.

Pentru orientare, în a doua parte a lunii octombrie 2017, în Bulgaria motorina era între 1,89 si 2,06 leva, benzina cam 2,28 am văzut-o mai peste tot, iar gazul 0,95. În Turcia motorina era intre 4,75 si 4,77 lire/litru, benzina între 5,28 si 5,30 iar gazul 3,29 lire. Nu vă lăsați pentru plin la Lukoil-ul din Bulgaria, de la vamă, pentru că acolo era cel mai scump. Motorina de ex, era 2,06 leva, față de 1,89 cât era la OMV-ul pe lângă care trecusem. Ca idee, noi am împărțit mașina cu prietenii cu care am călătorit și ne-a revenit câte 80 de EUR de fiecare, incluzând, motorina, toate taxele (de pod, la dus și la întors, de dezinsecție la BG, 6 leva... nu mai termină și ăștia cu ea), vignieta, procura de la consulat pentru că este o mașină de firmă (100 de lei, valabilă un an de zile), cardul HGS pentru autostrăzile și podurile din Turcia (60 de lire), parcarea în Istanbul (15 lire/zi), absolut tot ce a ținut de mașină. Chiar și singuri în mașină, cheltuiala cu transportul mi s-a părut întotdeauna rezonabilă pentru drumurile la Istanbul sau Edirne.

De la vama Hamzabeyli este indicator de 261 de km până la Istanbul. După ce treci de Edirne, la intrarea pe autostradă, încep panourile informative pentru plata taxei de autostradă care trebuie să-ți sară în ochi pentru că sunt dese. Apoi vezi în față porțile mari prin care trebuie să treci și trebuie să te oprești înainte de ele pentru achiziționarea cardului HGS, pentru care trebuie să traversezi strada, pentru că ghereta este în partea cealaltă. Și cu toate că un drum costă 9,75 lire, cardul minim costă 60 de lire, adică echivalentul a 3 drumuri dus-întors. De câte ori treci prin porți îți afișează că te-a taxat cu 9,75 lire. Aveți grijă să aveți lire turcești pentru că la achiziționarea cardului HGS nu primesc nici o altă monedă.

Ca să termin cu tehnicele, după toate socotelile și judecățile am ajuns la concluzia că cel mai bun schimb era din EUR în lire. Am cumpărat din țară 200 de lire cu 1,13 lei/liră, pentru că știam că la cardul pentru autostradă nu primesc altă monedă, iar în Istanbul am schimbat 100 de EUR cu 422-437 lire (ceea ce înseamnă că 1 liră ne-a ieșit cam 1,06,1, 07 lei, mai bun decât am achiziționat din țară). EUR cumpărasem înainte de plecare cu 4,6 lei, ceea ce nu mai este valabil astăzi. Cel mai prost schimb l-am făcut pe străduțele din jurul hotelului nostru și pe bulevardul pe unde trece tramvaiul T1. Pe linia tramvaiului spre Galata, pentru 100 de EUR primeai 425-427 lire și cel mai bun schimb a fost în Marele Bazar și în jurul lui (100 de EUR = 433,435 lire, la o singură casă am găsit și 437). Din cauză că lira a ieșit la aprox 1,06 lei am considerat liniștiți leu pe liră când am mai făcut comparații, ca să ne dăm seama de prețuri.

Păi la fel de aglomerat cum l-am lăsat. Ultimul drum la Istanbul a fost tot în octombrie, dar în 2015. Nu știu cum or fi fost străzile goale la un moment dat după atentate, după cum am citit o vreme, dar acum n-a fost cazul deloc.

Am rămas uimiți de cât au putut să construiască în acești doi ani și câte șantiere am găsit începând de pe autostradă și până în oraș, aproape peste tot. Pe autostradă, am avut o zonă în care s-a mers greu din cauza unei pasarele la care excavau pentru stâlpi. Când ne-am întors, peste 4 zile, stâlpii erau ridicați. De când mergem noi la Istanbul așa îi știm, într-o bocăneală și într-o construcție/reconstrucție continuă. Dar ce blocuri, ce centre comerciale și ce case am văzut și acum!

Singura diferență a fost că am văzut tab-uri și soldați înarmați în mai multe puncte din oraș, în special în Piața Sultanahmet. La metrou, în Marele Bazar intri și ieși prin porți și ți se scanează bagajele mai cu simț de răspundere decât știam. Și am remarcat multă propagandă și manifestări patriotice prin parcuri, osanale aduse conducătorului, în general.

Dintre întâmplări aș aminti una din Piața Sultanahmet unde ne-am oprit într-o zi în drum spre metroul Marmaray, să căscăm puțin gura la un spectacol al armatei, care avea loc în parc. Înainte să plecăm ne-am așezat pe o bordură să fumeze fumăcioșii, că intraseră în sevraj. De noi s-a apropiat un moșulică, îmbrăcat modest, chiar cu o pată pe pantaloni, foarte zâmbăreț și amabil și a intrat în vorbă cu noi. Vorbea o engleză impecabilă moșulică. De unde suntem, ce facem la Istanbul, ce am reușit să vedem până acum, dacă ne place, ce ne place cel mai mult, unde ne îndreptam, ... Ne-am dat seama foarte repede că este un securist și că tocmai ni se lua un interviu. Nu ne-a deranjat, ne-a plăcut conversația cu el, a fost amabil și l-am pus și noi să ne arate unde este cea mai apropiată stație pentru metroul Marmaray.

Într-o seară, destul de târziu, când ne-am întors din Asia, în timp ce degustam niște rahat la Koșka, 2 tineri indieni, după cum s-au prezentat, un el și o ea, îmbrăcați foarte frumos, i-au abordat pe una din familiile cu care eram, care nu intraseră cu noi în magazin și ne așteptau. Preț de vreo 10 minute i-am așteptat și noi să apară, pentru că nu mai terminau discuția. Indienii îi întrebaseră de unde sunt, că ar vrea să vadă și ei București-ul, și unde ar fi mai bine să stea în țara noastră, că au auzit numai lucruri frumoase, diverse banalități, la prima vedere... Peste nici 2 minute s-a apropiat de prietenii noștri un domn care s-a legitimat, ne-a spus că este polițist și ne-a informat că cei doi cu care vorbiseră nu erau nici pe departe indieni, că erau periculoși și a plecat după ei.

Așa că vă recomand să aveți grijă. Nu mi s-a părut nimic periculos la Istanbul, n-am avut vreo teamă, dar cele două întâmplări ne-au dat de gândit că trebuie să fim atenți.

Dacă veniți pe linia tramvaiului T1 spre Galata, cu o stație înainte de pod, chiar vis-a-vis de stație, este singurul punct info pe care îl știu eu în Istanbul, în afară de multele agenții care sunt peste tot și vând excursii de tot felul și de unde poți afla tot ce vrei. Punctul info este aprovizionat cu hărți și alte materiale promoționale și este acolo o fată de la care puteți afla o mulțime de lucruri.

În continuare nu se bea în Istanbul decât foarte scump la unele restaurante (un pahar de bere 23-25 de lire, vinul foarte, foarte scump, de la 70-80 de lire în sus, sub pod la Galata un pahar de bere 10-15 lire, pahar mic/mare), dar la magazine găsești tot ce vrei, iar berea Efes, sticla mare, la draft, era în octombrie 7-7,5 lire.

Pentru că ne-am uitat acasă cardul de transport prin Istanbul, l-am întrebat pe băiatul de la hotel unde găsim cel mai apropiat chioșc ca să ne cumpărăm unul și imediat a scos un card din buzunar, ne-a zis să-l folosim sănătoși și să i-l înapoiem la plecare. Așa că am mai scutit 7-8 lire, sau nici nu mai știu cât costa cardul, l-am încărcat permanent din stațiile de tramvai și am circulat toți 6 cu el. O călătorie cu tramvaiul în Istanbul a fost 2,6 lire, am alimentat de câte ori aveam nevoie și intram toți 6 cu el, pe rând. Foarte rar folosim tramvaiul dacă stăm în orașul istoric. Întotdeauna ajungem pe jos oriunde și în general facem între 10 și 20 de km pe zi. Acum însă aveam alte planuri, să ne îndepărtăm de Sultanahmet și atunci am avut nevoie de card.

Am avut noroc de o vreme superbă în octombrie. Toate zilele au fost însorite, fără pic de nor sau vânt și au fost în jur de 26-30 de grade. Dimineața și seara era răcoare, dar peste zi se făcea foarte, foarte cald.

Suntem fani înrăiți bucătărie turcească, așa că nu există ceva care să nu ne placă la ei și întotdeauna plecăm cu probleme digestive, în sensul de bolboroseală, pentru că gustăm din toate, toată ziua, aproape fără pauze pentru bietul stomac și amestecăm grav mâncărurile/dulciurile, ceea ce se întâmplă mai rar în viața noastră de zi cu zi.

Și de data asta baza meselor a fost tot mâncarea tradițională turcească pe care o găsim la restaurantele lor tip autoservire, unde vezi toate felurile de mâncare la vitrină și îți alegi, balik-ul, sandwich-ul cu pește pe care îl mâncăm în special în zona Podului Galata sau gozleme-ul și șuberek-ul, de la cârciumioarele cu măsuțe mici și perne multe, unde te simți ca un sultan.

În prima seară am avut o croazieră în care am avut cina inclusă, iar a doua zi, la prânz am mâncat vis-a-vis de Piața Sultanahmet, vânătă umplută cu vită, pe pat de piure de cartofi și am băut Ayran, nelipsit de la nici o masă când mergem la ei.

Când ne-am întors de la Miniaturk, ne-am dat jos din autobuz chiar la baza Podului Galata pentru că din zona aia își cumpără soțul ce-i trebuie. Cu problema rezolvată ne-am oprit la una din terasele de sub pod ca să mâncăm un balik. Intenția inițială era să mergem la corăbii numai că era foarte cald și am zis să ne răcorim și cu o bere, ceea ce la corăbii nu avea. N-am făcut bine. Am mai mâncat o singură dată la una din terasele de sub pod și nu ne-a plăcut nici atunci și nici acum. Chiar dacă balik-ul are același preț (10 lire) plus murăturile (4 lire), care nu au fost așa bune ca la corăbii, nu este nici pe departe același lucru. În multă pâine ne-a pus un fileu mic de pește de vedeai prin el și 2 frunze de salată. Și gata, a fost de ajuns de 2 ori, am tăiat de pe listă terasele de sub podul Galata.

În altă seară am zis să încercăm și noi una din terasele care se află în gangurile perpendiculare pe strada pe care trece tramvaiul, situate foarte aproape de Piața Sultanahmet. Am ales Haci Baba, la indicația patronului de la hotelul nostru. Ne-am întâlnit cu el pe stradă și noi nu-l cunoșteam pentru că la hotel am interacționat doar cu prietenul de la recepție. Dar el ne-a abordat, ne-a spus că stăm la hotelul lui și s-a oferit să ne ajute dacă avem nevoie. Așa am ajuns la Haci Baba unde ne-a spus că mănâncă și el și nu ne-ar fi trimis dacă nu ar fi convins că o să fim mulțumiți. Eu nu zic că n-a meritat, servire bună, mâncare bună, atmosferă..., dar am plătit masa aia cu vârf și îndesat. Nu cred că merita atâția bani, totuși.

Un fel de mâncare pornea de la 50-60 de lire, o doradă în sare 90, un pahar de bere 25, ne-a mâncat pielea și am zis că vrem și niște aperitive turcești până ne vine felul principal și pe o farfurioară pe care ne-au pus 4 guguloaie mici, mici, de humus și legume, cu câteva frunze de salată ne-au luat 68 de lire și am avut 2. Ne-au mai adus câte un triunghi mic de gozleme, atât cât să-l înghiți o dată, la 25 de lire unul...

La un moment dat au apărut și 2 muzicanți amărâți, pe care i-au oprit băieții și la masa noastră. Acuma ce mai conta, dacă-i bal, bal să fie. Ăia, habar n-aveau de cântat. Zdrăngăneau dintr-o mandolină și cam așa au ținut-o. Când le-a zis unul din prietenii noștri să ne facă o dedicație cu o melodie cunoscută turcească, au ținut-o într-una doar cu Mustafa... Știau linia melodică, dar nici un cuvânt în afară de Mustafa, așa că printre acorduri de mandolină au zis preț de câteva minute Mustafa, Mustafa... Mustafaaaa. N-a fost rău la Haci Baba, dar n-a fost prea bine cu banii. La final ne-au anunțat că ciubucul nu este inclus și este 10%. Ne-a costat peste 900 de lire toată aventura (pe toți 6), în condițiile în care s-a băut foarte puțin. Cam mult pentru ce am primit, nu cred că mai îndrăznim prea curând.

Într-o seară am mâncat (din greșeală, nu cu intenție) la restaurantul de vis-a-vis de hotelul nostru, Ortaklar, pe care vi-l recomand din toată inima. Cu toate că treceam zilnic pe lângă el, nu ne-a dat inima ghes să intrăm niciodată. În seara cu pricina, ultima, veneam spre casă agale, după o zi extrem de obositoare, pe care am petrecut-o în Asia, era foarte târziu și cu toate că am zis că nu ne mai trebuie nimic, parcă voiam să mai ciugulim ceva. Am intrat în restaurant pentru că am văzut prin geamuri și ne-au făcut cu ochiul lipiile care se făceau la vedere. Și am zis că ne-ar prinde bine un gozleme dacă ar avea.

În timp ce stăteam nehotărâți în mijlocul restaurantului, ne-a abordat patronul și ne-a arătat la o masă niște români despre care a zis că sunt prietenii lor și să-i întrebăm pe ei ce este bun acolo. Erau 2 tineri, îndrăgostiți de restaurantul acela, care veneau de 3 ani în Istanbul, de 2-3 ori pe an și își căutau întotdeauna cazare în funcție de Ortaklar. Mi s-a părut prea mult. Și mie îmi place mâncarea turcească, dar prefer să o încerc peste tot, nu să mănânc în același loc. Dar gusturile nu se discută, iar ei spuneau că nu s-au săturat de mâncarea de acolo.

Meniul era destul de stufos și nu reușiseră să le încerce pe toate așa că reveneau mereu, tot aici. Tipul avea un restaurant acasă, în Constanța, dar spunea că în viața lui nu a mâncat niște mâncăruri cu un gust atât de bun. Acuma, eu nu știu ce să zic pentru că noi n-am mâncat decât un fel de pizza turcească, kașarli, kușbașili, karișik și alte la fel, bune tare. Îmi pare rău că nu am reținut denumirile, dar nu mi se pare că ar avea importanță. Am văzut în meniul lor de la feluri vegetariene, supe, miel, pui, pește... iar prețurile foarte rezonabile 7-14-15-17 lire. În orice caz, în timp ce ne-am răspândit pe afară așteptând să ne facă mâncarea, ne-am trezit cu patronul care trecea pe la fiecare cu ceștile de ceai, apple tea, foarte bun.

Ne plac castanele, iar acum erau din belșug, așa că de 2-3 ori pe zi ne-am luat cornete la 10 lire/150 de grame (7 lire/100 de grame). Ne înnebunim și după scoicile umplute pe care le servesc cu lămâie la toate coțurile de stradă (o liră/bucata) și nu există să nu ne oprim pentru 3-4 bucăți de câte ori ne ies în cale, indiferent că părerile sunt împărțite vis-a-vis de scoicile astea la colțul străzii. Nouă ne plac foarte mult. Acum, pe cele mai bune le-am mâncat în Asia, în portul din Kadikoy, seara, când ne întorceam spre casă. Ce să zic de sucul de rodii de pe stradă? Pahare cu nemiluita de la 3 la 10 lire paharul, în funcție de pe unde îl bei, sau de mărimea paharului. Nu am zis nimic de bunătățile de la Koșka? Nu ocoliți magazinele Koșka pe care le găsiți peste tot și o să vă convingeți și singuri.

Cum întotdeauna ne oprim la Edirne, în drumul spre casă pentru că avem și acolo tabieturile noastre, ne-am oprit și de data asta și am mâncat la piața de pește, la o masă în mijlocul străzii, o bunătate de zargan și hamsie. Am mâncat de 2 ori la Pescăria lui Matei din Agigea, anul ăsta, ultima dată la sfârșitul lui august și am tăiat-o după listă, sper să ajung să vă spun și de ce. Dar zarganul pe care l-am mâncat la Matei, nu se compară nici la degetul mic cu cel mâncat în mijlocul străzii la Edirne.

Tot ce pot să vă spun ca să tragem o concluzie vis-a-vis de mâncare, este că m-am întors cu 1,5 kg în plus, de care încă mă mai chinui să scap. Mai am jumătate și din experiență știu că voi scăpa și de restul până la următorul drum.

De-a lungul timpului am văzut cam tot ce este reprezentativ pentru Istanbul, unele chiar de două ori, în funcție de prietenii cu care am mai ajuns. Cred că am mai spus când am scris despre Istanbul, dar mai spun o dată că n-o strica. Istanbul-ul este un oraș infernal și lucrurile se tranșează de la prima vizită. Ori te îndrăgostești, ori îl tai după listă. Și ca să scapi de senzația că nu știi de unde să-l apuci, eu spun că la o primă vizită, chiar și a doua, este bine să te poziționezi pe Ordu Caddesi, bulevardul principal pe unde trece tramvaiul T1 (care se prelungește pe linia tramvaiului sub alte denumiri), cam prin dreptul Moscheei Beyazid și să urmărești linia tramvaiului, pentru că de-a lungul ei, până ajungi la Podul Galata, sunt concentrate toate obiectivele importante.

De la moschei, Marele Bazar, Columna lui Constantin, Piața Sultanahmet cu toate din jurul ei (Hipodromul cu Obeliscul Egiptean, Coloana Șerpuită, Fântâna Wilhelm, Coloana Zidită), Moscheea Albastră, Sfânta Sofia, Palatul Topkapî și neapărat strada Soguk Ceșme, una din cele mai pitorești străzi din Istanbul, cu case vechi, din lemn, construite în stil otoman, km o al Istanbului, locul de unde se măsoară toate distanțele din Istanbul până în diferite orașe ale lumii, Parcul Gulhane, unde este o cafenea cu o poziție demențială.

În Piața Sultanahmet este și capătul city-tour-ilor, foarte aproape cisternele, mai departe pe linia tramvaiului, mergi pe lângă zidurile Palatului Topkapî, până ajungi la Podul Galata, care face legătura între cele două părți europene ale Istanbul-ului și în jurul căruia sunt alte obiective importante (Moscheea Nouă, Yeni Cami, Moscheea Rusthem Pașa, Bazarul Egiptean (de mirodenii), iar deasupra lui, pe una din colinele orașului se vede Moscheea Suleymaniye, cea mai mare moschee din Istanbul. Dacă treci Podul Galata ajungi la Turnul Galata unde poți urca pentru o vedere impresionantă asupra orașului, mai ales seara și la scările Camondo. Noi ajungem pe jos de aici în Piața Taksim, Bulevardul Istiklal cu Tramvaiul Roșu și tot pe jos am ajuns în drumurile noastre la Palatul Dolmabahce.

Toate astea noi le-am făcut/le facem pe jos. Am luat mijloace de transport doar dacă am făcut excursii, aveam de ajuns în locuri mai îndepărtate sau aveam mâinile încărcate de bagaje. Pe linia tramvaiului (dar nu numai) găsiți agenții de turism care oferă tot felul de excursii. Cu ele am făcut și noi excursii combinate de o zi sau croaziere pe Bosfor, am mers la Buyucada, cea mai vizitată dintre cele 9 Insule Princiare, cu bilet de 6 lire (acum era 7,5) din portul de la Dolmabahce, am urcat pe Pierre Loti... și mai avem încă multe, multe de descoperit. Am făcut această înșiruire pentru a-i sugera cuiva, care n-a mai fost la Istanbul, că pentru început este suficient să urmărească linia tramvaiului T1 de la Beyazid până la Galata și doar atent la indicatoare, abătându-se stânga-dreapta puțin, această plimbare pe jos îl va lămuri foarte bine în ceea ce privește orașul.

De data asta noi aveam de îmbinat utilul cu plăcutul în cele 3-4 zile, așa că am început cu plăcutul. Și pentru că ne chinuim de când mergem noi la Istanbul să facem o croazieră pe Bosfor noaptea, dar ne-a ieșit numai ziua, ne-am luat inima în dinți și după ce ne-am lăsat bagajele, am coborât la recepție și am început să negociem prețul unei excursii, pentru că ne place la nebunie asta, chiar pentru seara aceea.

O croazieră de noapte pe Bosfor, cu transfer de la/la hotel, cină și program artistic, între orele 20-24, costa 70 de EUR de persoană cu alcool nelimitat, dar 60 pentru noi și 50 de EUR fără alcool, dar ne lăsa la 40 de EUR, tot pentru noi. Ii cunoaștem de acum și cam știm de unde nu se mai poate negocia. Ne-am dat seama că nu mai scădea nimic sub 40 de EUR, dar măcar a fost drăguț și ne-a spus că alcoolul nelimitat însemna de fapt răchie de-a lor și bere și că nu prea merita. I-am spus că ne mai consultăm și noi și îi dăm un răspuns repede, timp în care băieții au tras o fugă pe linia tramvaiului, unde sunt aliniate mai multe agenții și ne-am convins că ăsta este prețul, nici un EUR mai puțin. Așa că ne-am întors la hotel și am achiziționat de la ei, Bosphorus Dinner Cruise cu 40 de EUR de persoană.

Un microbuz ne-a luat la 19,30 de la hotel și în drumul către portul de la Dolmabahce unde ne-am îmbarcat, am mai adunat vreo 4 turiști. Foarte puțini, ne-am gândit. Ne și vedeam pe vreun amărât de vas, într-o seară de joi, singuri cuc, sau doar cu câțiva rătăciți ca și noi. Surpriza a fost că vasul Pereme 1 cu care am făcut croaziera, cu o capacitate de 421 de locuri, era plin ochi și chiar mai mult decât atât, pentru că era scaun lângă scaun, fără pic de loc să te desfășori. După ce ne-am așezat la masă, ca să ne mișcăm oricât de puțin, trebuia să îi deranjăm pe cei din jur.

Traseul croazierei a fost de la Dolmabahce până la ultimul pod, Fatih Sultan Mehmet și înapoi și ne-a plăcut mult seara aceea. N-am mai simțit nici oboseala, pentru că noi eram sculați de la 4,30 dimineața, eram după un drum lung, o intrare obositoare în Istanbul... dar n-a mai contat nimic după ce am intrat înăuntru. La intrarea pe vas erau 2 manechine îmbrăcate în port tradițional turcesc, în jurul cărora se auzea muzică turcească, unde toată lumea a făcut poze și imediat am fost întâmpinați cu bucățele de rahat turcesc în scobitori. Mesele erau cam de 10 persoane, așezate pe 3 rânduri, iar în mijlocul sălii era lăsat un spațiu liber unde s-a desfășurat spectacolul. Am fost conduși la masa noastră unde ne așteptau farfuriile de aperitive.

Cina a constat în aperitive turcești, în general guguloaie de brânzeturi, legume, salate, humus, vinete... aranjate frumos pe farfurie, la felul principal am avut de ales între pește, pui și vită, toate și cu salată, la desert am avut o baclava, încă o prăjitură turcească și o bucată de pepene galben și am avut incluse o cafea și băuturile răcoritoare toară seara. Dacă nu iei biletul cu alcoolul inclus, la începutul serii un pahar de bere a costat 12 lire, iar mai târziu 20. Oricum nu merită să iei pachetul cu alcool, chiar și nelimitat. În 2-3 ore cât poți să bei, iar diferența de 20 de EUR/persoană, adică 40 de familie, ceea ce înseamnă cam 180 de lire îți permite să bei vreo 12-15 beri, ceea ce eu zic că nu ai cum. Deci, vă recomand pachet fără alcool.

Un fotograf se plimba printre mese și am făcut și noi niște poze realizate foarte bine, pe care ni le-a și prezentat frumos (7 poze dintre care 3 prinse într-un album pliabil, iar celelalte pregătite pe un carton, cu un ornament, doar să le pui într-o ramă - 100 de lire ne-au costat cele 7 poze, aprox 23-25 de EUR. Nu a fost chiar ieftin, dar am fost încântați de ele. Oricum dacă mergeți pe vapor noaptea, mergeți cu lire, schimbul este foarte prost. Dacă în oraș am schimbat 100 de EUR cu 425-437 de lire, pe vapor îți ofereau 400 de lire. Pe puntea de sus mai era un bar și o garderobă cu haine turcești unde puteai să faci poze pentru 25 de lire.

La chestii din astea trebuie să fii foarte atent. Turcii știu să te facă să te simți bine, te zăpăcesc de cap și îți oferă lucruri sau senzații pentru care trebuie să plătești. Trebuie să știi tot timpul cât de bine vrei să te simți și cât ești dispus să dai pentru asta. Pentru că ei nu-ți bagă mâna în buzunar, dar știu să te facă să-ți pierzi capul, așa că rămâneți cu picioarele pe pământ, indiferent de euforie.

Spectacolul a fost intens și ne-a acaparat. Noi am crezut că o să stăm și pe punte să vedem clădirile de pe malul Bosforului frumos luminate, dar n-am făcut asta decât puțin la început, după ce vasul s-a pus în mișcare. Apoi am intrat în sală și n-a mai fost chip să ieșim. Momentele s-au derulat unul după altul și ne-au țintuit de scaune. Au fost momente de belly dance, derviși rotitori, mai multe dansuri tradiționale turcești, dansuri gipsy turcești, ... iar la final, cam ultima oră de croazieră, dansatoarele de belly dance care au încheiat seara au invitat lumea la dans și un DJ super bun a pus o muzică excelentă, turcească, dar și internațională (mai mult latino) și am avut o discotecă pe cinste. S-au ambalat turcii, dar și turiștii și s-a încins un dans acolo și abia ne-am îndurat să ne retragem.

Dacă nu aveți în palmares un Bosfor Night Cruise vă recomand cu căldură. O să petreceți o seară de neuitat, dar spre deosebire de croaziera de zi, care se face în general cu ghid care îți explică pe unde treci, afli povești, ... trebuie să știți că noaptea este de fapt o cină cu program artistic. Nu-ți spune nimeni pe unde treci și nu ăsta este scopul, dar petreci o seară turcească veritabilă. Este ideal însă să fi făcut înainte și o croazieră de zi. Malurile Bosforului îți oferă imagini de neuitat, iar palatele impunătoare, moscheele, podurile, Fortăreața Rumeli, casele, vilele de pe malul asiatic, Turnul Fecioarei... toate sunt o încântare.

După ce am acostat la 12 noaptea și ne îndreptam spre microbuz, am aruncat un ochi în port la Dolmabahce să vedem cât mai este un drum până la Buyucada. Ultima dată când am fost ni s-a părut super ieftin să mergi până la Insula Prinților cu 6 lire. Acum era 7,5 lire.

În afară de faptul că fiind foarte aproape de Piața Sultanahmet, am trecut prin toate locurile cunoscute, dar fără să intrăm, ci doar să le prezentăm prietenilor care erau pentru prima dată în Istanbul, de data asta, în afară de croaziera de noapte, mai aveam pe listă parcul cu obiective în miniatură, Miniaturk și o vizită în Asia traversând pe sub mare cu metroul Marmaray.

Miniaturk este un muzeu în aer liber care funcționează din anul 2003 și care pe o suprafață de 60.000 de mp prezintă obiectivele importante din Turcia în miniatură (făcute la o scară de 1/25) și poți să le afli povestea dacă ai pe telefon aplicația care îți permite să scanezi codurile de bare de la fiecare miniatură. Povestea și modul în care sunt realizate miniaturile te incită și-ți dorești să ajungi acolo, la fiecare dintre ele și în total sunt 131 de exponate. Noi am făcut o listă întreagă cu locuri din Turcia în care aș vrea să ajungem după vizita aceasta. Plimbarea printre aceste exponante urmează un traseu bine stabilit, astfel încât să nu treci de mai multe ori prin același loc dacă nu dorești și presupune o plimbare pe jos pe o distanță de 1,8 km.

Am ajuns la Miniaturk cu autobuzul 47, dar merge acolo și 47 C sau 47 E. Toate se iau din același loc și anume autogara din stânga Podului Galata, așa cum te uiți spre el, iar peronul pentru aceste autobuze este în spate, dreapta. Am făcut aprox 30 de minute cu autobuzul, am traversat la dus podul Ataturk și ne-am întors pe podul Galata în același loc. Stația se numește chiar așa, Miniatuirk, iar intrarea a fost 15 lire de persoană.

Am început vizita cu o înghețată turcească cumpărată de la un chioșc din parcare și asta pentru că ne place întotdeauna spectacolul cu păcăleala pe care-l fac vânzătorii. Imediat după ce am intrat am făcut o ședință foto la un studio aflat lângă locul de joacă pentru copii, în dreapta. Ne-am echipat în sultani și sultănițe și ne-a ieșit o super poză pe care am achiziționat-o fiecare. Cu ramă cu tot 25 de lire (negociată de la 35), am pus-o la loc de cinste în casă, atât mi se pare de reușită.

Parcul Miniaturk mai cuprinde pe lângă obiectivele turcești grupate pe zone, Anatolia, Istanbul... și construcții făcute de ei prin lume, inclusiv în România, o parcare generoasă, Miniland-ul, un loc de joacă pentru copii, restaurant, o cafenea, 2 muzee (Victory și Crystal Museum, închise la data vizitei noastre), Flyride, între locul de joacă pentru copii și studioul foto, chiar la intrare, pe dreapta, dacă ești amator de o simulare cu ajutorul unor efecte realiste, cu care poți face Turul Turciei sau al Istanbulului, magazin de suveniruri.

La ieșirea din parc, înainte de a intra în magazinul de suveniruri, sunt aliniate câteva fotolii de masaj și ne-am relaxat și noi după atâta mers pe jos. Am zis că băgăm o fisă de 1 liră, pentru 2 minute atât cât era o tură, dar a fost atât de bine încât am pierdut șirul lirelor.

Să ajungem în Asia, a fost o altă dorință pentru sejurul acesta. Voiam să traversăm Marea Marmara cu metroul Marmaray care face legătura între Europa și Asia, un vis pe care în sfârșit turcii și l-au împlinit și să ajungem în Kadikoy, pe faimoasa stradă Bagdat, recunoscută ca Champs Elysees-ul lor. Metroul Marmaray, are 5 stații, din care doar una este pe sub apă, cea dintre Sirkeci și Uskudar, restul fiind stații de metrou obișnuite.

Am căutat stația cea mai apropiată de noi, care a fost gara Sirkeci, aflată destul de central, pe o stradă istorică importantă a Istanbulul-ui, pe dealul Bab-i Ali. Cu toate că metroul Marmaray costă 5 lire călătoria sau 2,6 dacă ai card de transport. Eu mă așteptam la altceva de la faimosul metrou pe sub mare, dar este doar un metrou, care îți facilitează ajungerea de pe un continent pe altul foarte repede. Altfel foarte, foarte aglomerat. La stația Sirkeci, de la care am plecat noi, am coborât 3 module de scări, din ce în ce mai adânci și este firesc pentru că trebuia să ajungem sub apă.

Cum obiectivul nostru nu era doar să trecem de pe un continent pe altul, ci să ajungem pe strada Bagdat, la capătul celor 5 stații a trebuit să luăm alt metrou până în port la Kadikoy, doar o stație, apoi autobuzul 4 chiar din port, preț de 16-17 stații. Zona portului este extrem, extrem de aglomerată și ea, dar pe măsură ce ne-am îndepărtat cu autobuzul 4 spre o frumoasă faleză a Mării Marmara s-a mai aerisit puțin. În orice caz, în Asia alte case, alte magazine, aici se află de altfel cele mai moderne dar și cele mai mari centre comerciale.

Așteptând autobuzul am intrat în vorbă cu un turc mai în vârstă care n-a mai contenit să ne spună ce putem să facem, unde să coborâm, cum ajungem la Bagdat, cum ne întoarcem. Cu o grămadă de informații de la el, am coborât după 16 stații (noroc că am luat autobuzul de la capăt și am stat jos), chiar în zona în care începe faleza la Marea Marmara. Turcul binevoitor ne spusese că putem să mergem pe faleza aceea cât ne țineau picioarele și pentru strada Bagdat, pentru care venisem, să traversăm șoseaua și să o luăm pe oricare stradă, pentru că toate erau perpendiculare pe Bagdat și ne scoteau acolo.

Așa că am mers vreo 2 km pe faleză, care se vedea foarte lungă. Am admirat Buyucada și Heybeliada, două dintre cele mai renumite Insule Princiare, care se văd foarte bine din această zonă, ne-am intersectat cu o grămadă de oameni și copii, care ieșiseră la picnic, cu bicicleta, să facă sport, la spectacole sau la terasele de pe plajă. După o bună bucată de mers, zona s-a deschis și mai mult, am găsit o terasă pe plajă și multe locuri de joacă și sport și de acolo n-am mai mers înainte pentru că trebuia să mai ajungem și pe faimoasa stradă Bagdat pentru care bătusem atâta drum.

Bagdat este o stradă comercială faimoasă cu de toate, magazine de firmă cu vitrine luxoase, toate brandurile renumite și-au dat întâlnire aici și terase îmbietoare. Nu este o stradă pietonală, așa cum ne așteptam, traficul este infernal pe ea, dar trotuarele și pe o parte și pe alta sunt foarte largi, așa că te poți plimba în voie. Strada este foarte lungă, nu mi-am dat seama exact de mărime dar cred că vreo 4-5 km am mers noi pe ea. Cum shopping-ul nu prea este pe lista mea de interes, am intrat în câteva magazine, dar când a fost vorba să mă dezbrac ca să probez, mi-a pierit cheful și doar ne-am plimbat, am admirat vitrinele și am mâncat bunătăți.

Am rezervat pentru metroul Marmaray, Kadikoy și strada comercială Bagdat o jumătate de zi care a fost lungă, pentru că am plecat noaptea, târziu, din zonă. Dar a fost foarte puțin. Dacă vă propuneți o incursiune în Asia nici să nu vă gândiți la mai puțin de o zi. Nu mai zic că portul din Kadikoy și toată zona înconjurătoare este și ea extrem de ofertantă, moschei, bazar, spectacole de stradă, frumoasa zonă Moda cu cafenele, gelaterii și baruri, care începe imediat din port, stadionul și parcul Fenerbahce pe lângă care am trecut cu autobuzul, foarte aproape de port este Kiz Kulesi (Turnul Fecioarei) , unul din simbolurile Istanbulului până la care se fac excursii... adică eu zic că este nevoie măcar de o zi (dacă nu mai multe) pentru Kadikoy și împrejurimi și o alta pentru Faleza la Marea Marmara și strada Bagdat.

Ca să ne întoarcem în Europa trebuia să luăm din nou autobuzul 4 sau 16 până în port la Kadikoy sau niște microbuze galbene de 8-9 locuri despre care ne spusese turcul binevoitor (3,25 lire/persoană) care erau super elegante și circulau permanent, dar n-am avut nici o șansă, unul nu trecea gol. Nici măcar un loc, două pentru că hotărâsem să plecăm separat, după cum găseam locuri, dar noi nu am văzut nici un microbuz din ăsta care să oprească pe Bagdat. Așa că ne-am întors tot cu autobuzul 4 care are stații pe Bagdat și de la una din ele l-am luat și noi. De data asta am stat în picioare într-o aglomerație de nedescris. Am plecat atât de târziu de pe Bagdat încât am pierdut toate vapoarele, pentru că hotărâsem să traversăm înapoi spre Eminonu cu un vapor care circula din oră în oră și nu cu metroul, pentru că nu ne-am omorât după aglomerația de acolo.

Dar am ajuns tot la metrou, unde, în timp ce soțul încărca niște bani pe cardul de transport, eu am făcut niște poze în care voiam să surprind aglomerația de la Marmaray. Imediat m-a săltat un gardian care m-a dus la șeful lui, m-a pus să-i arăt ce poze făcusem, m-a pus să le șterg și m-a lăsat să plec după ce o băgasem pe mânecă puțin. Ce-i drept nu am văzut vreun afiș cu foto interzis, dar poate n-am fost suficient de atentă...

La întoarcere am hotărât să ne oprim la altă stație, ca să schimbăm puțin peisajul, așa că ne-am dat jos la stațiaYenicapi, o stație foarte frumoasă, incomparabilă cu oricare celelalte pe care le mai văzusem. Am ieșit deasupra, știam că aveam vreo 2 km până acasă și am luat-o frumușel pe jos, am ieșit pe Laleli Caddesi, un bulevard comercial larg, cu magazine și vitrine amenajate până la ultimul nivel și apoi pe Ordu Caddesi, bulevardul pe care circulă tramvaiul T1, cam prin dreptul Moscheei Beyazid. Am încheiat seara, frânți, la restaurantul de cartier Ortaklar, vis-a-vis de hotelul nostru, pentru că voiam să ne știm lângă casă și când simțeam că nu mai putem, să ajungem cât mai repede în pat.

Cam ăsta a fost sejurul de data asta. La plecare am avut blocaje din cauza unor manifestații. Străzile erau pline de steaguri roșii și a fost imposibil să mergem pe drumul cunoscut pentru că am avut 3 exit-uri spre autostradă închise și bariere de polițiști cu mașini. Nu ne-am panicat pentru că ne-am adus aminte de povețele unui polițist, care, cu altă ocazie de blocaj ne-a spus că orice s-ar întâmpla trebuie să urmărim indicatoarele de karayolu (autostradă), pentru că niciodată nu se blochează toate exit-urile, așa că mai devreme sau mai târziu vom ieși la liman. Așa am făcut și acum, doar că asta ne-a costat niște timp. Cred că am bâjbâit vreo oră dintr-un exit în altul până am reușit să ieșim în autostradă.

Nu ne întoarcem absolut niciodată de la Istanbul fără să ne oprim la Edirne, care este în drumul spre casă, despre care eu am scris suficient. Și cum la Istanbul sunt închise aproape toate duminica, după micul dejun plecăm ca să avem suficient timp și la Edirne. Parcăm de obicei pe marginea drumului înainte de intersecția principală din Edirne, cam în dreptul Moscheei Selymie, acolo unde este un supermarket de unde ieșim cu un căruțoi cu moț. De data asta am găsit o parcare amenajată, cu plată (5 lire/oră), imediat după supermarket și am lăsat mașina acolo, preț de vreo 4 ore.

Acolo avem de făcut așa: neapărat mâncăm tava ciger la una din terasele de pe străduțele care se lasă în stânga imediat cum intri pe Saraklar, principala stradă pietonală din Edirne, plină de magazine și băcănii deschise duminica. Tava ciger este la concurență cu piața de pește care se află pe la mijlocul străzii Saraklar, acolo unde este și băcănia Sivrikaia de unde avem de cumpărat diverse. Intrăm un pic și în bazar, mergem pe Saraklar până aproape de capăt, intrăm în băcăniile favorite și terminăm vizita la supermarket-ul de care ziceam, după ce ne-am luat plăcinta cu brânză, care se păstrează caldă 2-3 ore și ayran-ul pentru drum.

De data asta ne-a prins ora 16 în Edirne și am avut ghinion și la vamă unde am stat cam o oră jumătate. Pe la 17,30 abia intram în Bulgaria, se pregătea de amurg, iar noi mai aveam de trecut niște munți până intram în linie dreaptă. Dar n-a fost prima dată când călătorim noaptea pentru că și ultima zi este una de concediu, așa că, fără panică, am oprit de câteva ori prin Bulgaria pentru dezmorțeală și am ajuns acasă pe la 22,30 după ce tot drumul am dezbătut despre ce-am făcut și ce-am văzut și ne-am făcut planurile pentru următoarea vizită, care sperăm să fie cât mai curând.

---

VIZUALIZĂRI: 6107 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI