Istanbul - dulce revedere

TIPĂREȘTE

Chiar daca mi-a placut atat de mult anul trecut Istanbulul, in mod normal anul acesta as fi vrut sa vad altceva. Insa imprejurimile m-au facut sa revad acest oras mai repede decat m-as fi asteptat. Si ca sa nu o mai lungesc, logodnicei mele i s-a ivit oportunitatea unei burse Erasmus in Istanbul, pentru o practica de 3 luni. Desi ea nu a vazut orasul asa de frumos pe cul il vazusem eu, a profitat de oportunitate, asa ca, dupa vreo 5 saptamani de “singuratate”, iata-ma din nou la portile Constantinopolului.

Scopul principal al concediului de anul acesta, care urma sa dureze 13 zile, era acela de a petrece cat mai mult timp impreuna. Si un prim pas in acest sens a fost cautarea unei cazari cat mai aproape de campusul unde Maria si inca 3 colege de-ale ei stateau, mai exact campusul universitatii Bogazici in Besiktas. Cum in zona se afla Bebek, una din cele mai de lux zone din Istanbul, pe Booking gaseam doar cazare cu pretul pe o noapte cat am fi dat pe un sejur in Antalya probabil, asa ca am trecut la o varianta low-cost: Airbnb. Era pentru prima data cand foloseam acest site, de care am aflat citind un articol despre Dubai pe AmFostAcolo. Site-ul functioneaza astfel (din perspectiva de guest; te poti inscrie si ca host): cauti unitati de cazare, ca pe orice site de acest profil, doar ca nu o sa gasesti hoteluri sau pensiuni, ci case sau apartamente ale oamenilor, care de cele mai multe ori sunt si locuite de proprietari. Pentru a mai face un ban, acesti isi inchiriaza o camera sau cate au disponibile si iti pun la dispozitie baia, bucataria si ce mai au iei pe acolo, insa de cele mai multe ori trebuiesc impartite cu propietarul. Si uite asa am gasit pe Airbnb un apartament care se afla la 1 km de campus, ceea ce inseamna foarte foarte aproape intr-o imensitate ca Istanbulul. Apartamentul oferea 3 camere, un living, bucatarie, baie si terasa. Noi aveam nevoie de 2 camere, eu fiind plecat la drum cu prietenul unei colege de-a Mariei. Bun, am gasit apartamentul si am contactat gazdele. Gazdele urmau sa se uite peste cerere, sa analizeze profilul meu si daca totul li se parea ok, acceptau, apoi eu trebuia sa platesc. Cam in aproximativ o ora cererea mea a fost aprobata si am inceput sa discut cu cele 2 proprietare. Am discutat pe Airbnb apoi am continuat pe Facebook. Desi pe site erau listate 3 camere, aflu de la ele ca doar o camera este de inchiriat… hmm… incepe sa nu imi placa. Dar continui, asa ca dupa cateva negocieri, au spus ca 2 camere sunt disponibile, insa in una din ele sa nu folosim dulapul, care este plin cu haine. Nu am vazut asta ca o problema, toate hainele noastre stateau bine in troller. Ele au venit cu 2 propuneri: luam 2 camere si platim prin intermediul site-ului (adica odata cu rezervarea), pretul de pe site, care era un jur de 480 de Euro pentru 12 nopti, sau platim cu 100 de dolari mai putin si avem o singura camera, insa plateam cand ajungeam. Cele 2 oferte mi s-au parut destul de dezechilibrate, iar pentru ca noi aveam nevoie de 2 camere am ales prima varianta. Acum mai trebuia doar sa platesc, plata se face catre site, iar ei, la 24 de ore dupa check-in, daca totul a fost ok, livreaza banii gazdelor, mai putin comisionul lor, care in cazul nostrum era 73 de dolari. Dupa ce am platit, mai asteptam doar sa plec.

Si-a venit si ziua asta, si m-am trezit din nou deasupra marii intr-un Airbus A318 de la Tarom, care a plecat la 9:00 in loc de 8:35 si a si facut mai mult decat ar fi trebuit (biletul a costat 618 lei dus-intors/persoana). Ajuns pe aeroportul Atatturk, nu au fost nevoie de prea multi pasi ca am fost lovit de ceva ce anul trecut nu prea bagasem de seama: un miros de transpiratie care parca impanzea tot aerul. Dupa ce am fost avertizat pe cateva bloguri si de catre Maria, care indura asta de 5 saptamani deja, parca aveam aceasta idee in cap asa ca am simtit mirosul instantaneu. Acum nu vreau sa exagerez, insa destul de des treci pe langa cate un om si iti cam cade nasul. Iar in metrou, in care se inghesuie atatia oameni zilnic, aerul conditionat imprastie mirosul astfel incat sa se simta uniform in tot metroul, iar pentru ca este rece, da senzatia de o “transpiratie fresh”). Noi radem dar nu prea este de ras, in fine cred ca cei ce stau aici s-au obisnuit de mult. Poate ca anul trecut nu am prea bagat de seama si pentru ca am calatorit destul de putin cu mijloace de transport in comun, atunci mergend pe jos mai tot timpul.

Pentru a ajunge la cazarea noastra, a trebuit sa schimbam 3 metrouri: primul de la aeroport pana la Yenikapi (M1a), apoi de la Yenikapi pana la Levent (M2), iar ultimul de la Levent la Bogazici University (M6). Norocul nostru a fost ca am gasit de unde sa ne cumparam Istanbulkart in aeroport, pe care am platit 20 de lire, 8 lire fiind cardul iar 12 lire credit de consumat pe calatorii. Daca ai card esti taxat astfel: prima calatorie costa 2.15, a doua 1.45, a treia 1.15, a patra 0.85 (daca intervalul dintre calatorii este de maxim 50 minute), insa daca folosesc 2 persoane acelasi card, in aceeasi statie o sa ia de 2 ori 2.15, chiar daca cardul a fost folosit la interval de cateva secunde. Apoi cand ti se termina banii incarci din nou la aparatele aflate in toate statiile, pur si simplu pui cardul intr-un loc special si bagi banii, apoi esti anuntat ca ai banii pe card. Daca stai cateva zile deja este mai avantajos sa faci card, de ex. Pentru 3 calatorii am platit 2.15 + 1.45 + 1.15 = 4.75 lire, iar daca foloseam 3 jetoane plateam 12 lire.

Ajunsi la statia finala, ne-am intalnit aici cu Maria, care dupa multele imbratisati ne-a dus la apartamentul pe care il inchiriasem, pentru ca (aici apare primul minus pentru gazdele noastre), niciuna din proprietare nu era acasa, asa ca Maria s-a intalnit cu una din ele cu o zi inainte pentru a obtine cheia, iar cand am venit noi a trebuit sa plece de la scoala si sa vina sa deschida usa. Am trecut peste asta, bucuria revederii era prea mare.

Ajunsi aici, am urcat vreo 3 etaje pe niste scari in spirala, dupa care am intrat in apartament. Era ok, cam ceea ce vazusem in poze. Pe pat am gasit un bilet “de bun venit”, care ne dadea mai multe vesti rele: nu mergea wifi-ul si incercau sa il repare, iar una din regulile bifate cu semnul exclamarii era: no overnight visitors… lucru care se cam contrazicea cu ce vorbise Maria cu o propietara in ziua in care luase cheile. In fine am crezut ca vom discuta frumos si vor fi de acord ca fetele sa vina pe la noi cateva zile, lucru pe care il acceptasera initial.

Dupa ce ne-am mai revenit dupa atata drum, am plecat mai pe seara spre Eminnonu, ne-am plimbat prin Spice Bazar, am fugit si mi-am cumparat un sandwish cu peste, care de data asta avea extreme de multe oase si nu mi-a placut (of si ce dor imi era), dupa care ne-am luat o plimbarica pe Bosfor, cu 12 lire de persoana si care dureaza cam o ora. Si a fost tare bine-venita plimbarea asta, am prins si apusul… ne-a scapat de tot stresul de pe drum si cu cazarea. Insa aveam repede sa aflam ca era doar linistea de dinaintea furtunii.

Si furtuna a inceput cand eram in campus, singurul loc unde aveam internet, si cum gazdele noastre nu aparusera inca, am dat de ele pe Facebook si le-am explicat frumos ca am vrea sa ramana fetele (cele 2) la noi in seara aia si apoi poate inca vreo zi maxim 2 in tot sejurul de 12 nopti. Cu mari sperante in suflet, refuzul vehement din partea gazdelor mi-a dat foarte mult de gandit:oare am facut bine sa rezerv casa asta? Am tot incercat sa discut insa dintr-un motiv sau altul, nu am inteles niciodata care a fost adevaratul motiv, ele nici nu vroiau sa auda de asa ceva. Apoi, cand deja eram suparat, am inceput sa le enumar si eu problemele pe care ele ca gazde ar fi trebuit sa le resolve. Am sfarsit in a ne certa iar acesta era cel mai nefast inceput pe care concediul meu il putea avea. Capul meu se invartea si tot incercam sa gasesc cea mai buna solutie. Problemele erau urmatoarele: 1. Colega Mariei si prietenul ei erau deja acolo si probabil dormeau, crezand ca eu am discutat cu gazdele si au fost de accord. 2. Toata mancarea pe care o adusesem de acasa era in frigider la casa inchiriata de noi, mancare destinata fetelor. Am decis sa merg cu Maria acolo, sa luam toata mancarea si apoi sa ducem fetele in campus, pentru ca se parea ca nu exista nicio portita. Pe drum inspre casa, fiind si 1 noaptea, strada goala, de parca nu eram destul de batuti de soarta, au inceput sa ne cam alerge si niste caini, si astfel, din nou o premiera (negativa) pentru mine, a trebuit sa luam un taxi, cu care nu ne-am inteles deloc, si pe care l-am pus sa ne duca in jur de 500m, dupa care i-am dat 10 lire si am coborat in fata casei. Parca eram intr-un film, mie si acum imi vine greu a crede ca toate astea s-au intamplat. Ajunsi in camera, la scurt timp se aude usa si apoi apar niste oameni. Era una din proprietare si cu niste prieteni ceva. Si apoi am inceput sa discut cu ea despre situatia creata si care ar fi solutia. Am ajuns la urmatoarea concluzie: fetele trebuie sa plece neaparat din casa, noi (2) putem sta fara probleme insa fetele nu vor putea veni nici macar la masa, sau putem pleca si ea ne va da banii inapoi. Asa ca, parca aflandu-ma inca in film, pe la 2 noaptea ma aflam in masina unor straini, cu bagaje dupa mine, impreuna cu Maria si colega ei, mergand spre campus. Unul din prietenii proprietarei avea masina si s-a oferit sa le duca pe fete inapoi la campus, pentru a scapa de cainii de pe strada, asa ca eu m-am dus cu ele si apoi m-am intors in camera. Nu aveam cum sa gasesc in noaptea aia alta cazare, asa ca am dormit acolo si a doua zi am hotarat sa plecam. Am cazut de acord sa platim o noapte, iar pentru restul sa primim banii inapoi. Bineinteles, urma sa pierdem comisionul catre Airbnb (73 dolari), dar asta era ultima noastra problema. A doua zi dimineata, iar am gasit un mesaj de la Seda, gazda noastra, cum ca va fi acasa pe la ora 1. Noi ne-am strans tot si ne-am dus la fete in campus, pentru ca era singurul loc unde aveam internet si puteam cauta alta cazare. Am cautat repede si am gasit ceva in Taksim, un apartament cu 2 camere, de data asta pe Booking (nu o sa mai folosesc vreodata altceva, cred) la 800 de euro 11 nopti. Bugetul nostru era deja deposit asa ca prioritatile mele erau urmatoarele: sa nu pierd zilele de concediu ramase, si sa incerc sa ma simt bine pentru ca, pe langa bani, timpul si zilele de concediu luate de la munca nu mi le mai dadea nimeni inapoi. Iar cand astepti un an un concediu ca asta, nu ai vrea sa ti se intample asa ceva. Asa ca, facand compromisul banilor, am facut cateva screenshot-uri cu locatia hotelului si am plecat inspre-acolo. Dupa ceva bajbaieli si cerut de indicatii, am ajuns. De ce ma temusem tot drumul nu am scapat. Receptionerul, un turc “afacerist” autentic, afland ca nu avem rezervare facuta, a inceput sa ne invarta ca nu e liber apartamentul, ca de maine, ca pentru o zi stam in apropiere… Nu prea mi-a placut negocierea asta, dar era cam cea mai buna varianta pe care o aveam. Ne-a aratat camerele in care trebuia sa stam prima noapte si erau ok. Insa nu mi-a placut ca nu urma sa primim bon pentru cei 800 de euro pe care trebuia sa ii platim (ca sa nu plateasca taxa la stat si noi sa nu platim taxa de oras… hmmm). Propunea sa imi dea un fel de foaie scrisa si semnata de el, insa dupa ce traisem ultima noapte, nu prea mai vroiam sa ma risc cu cazarea. Norocul a fost ca, acolo prinzand wi-fi, cat eu am stat si am negociat cu receptionerul, Maria a intrat pe Booking si a gasit alt apartament interesant, tot in Taksim, asa ca am hotarat sa ne incercam norocul. Daca nu era ok acolo, ne intorceam si ne cazam aici. Ajunsi la celalalt hotel, La Casa Suites, pe care l-am gasit ceva mai usor, am dat de un receptioner care nu prea stia engleza, insa ne-am inteles cumva cumva. Ne-a aratat apartamentul, care era mai mult o suita de familie, cu un pat dublu si unul supraetajat, impartit in 2 camere, care nu erau despartite 100%, bucatarie si baie. Faptul ca aici urma sa primim bon pentru cei 600 de euro pe care ar fi urmat sa ii platim, plus ca asta era mai aproape, ne-am decis sa ne cazam aici. Si dupa ce ne-am adus si bagajele si ne-am instalat asa cum se cuvine, parca incepeam sa uit tot cosmarul prin care trecusem. Insa o parte din ghemul din stomac era insa acolo, si asta din cauza ca inca nu primisem banii inapoi de la Seda. Ea mi-a spus ca o sa ne dea banii inapoi odata ce o sa ii intre pe card, dar inca nu ii intrasera. Pentru ca trecusera 24 de ore, banii trebuiau sa-I fi intrat. Si cu ghemul asta am trait si ziua urmatoare, in care auzeam doar ca nu i-au intrat banii, poate din cauza weekend-ului… eu incet incet incepeam sa ma pregatesc moral de faptul ca nu aveam sa mai primim niciun ban. Desi plecasem de acolo, inca aveam cheia apartamentului, insa cu vreo 1000 de lire, Seda ar fi putut schimba si usa, nu doar cheia. Aveam tot felul de scenarii in cap, pe care imi doream sa le evit pentru ca ar fi dus doar la pierderea inca unei zile de conceiu si tot asa. Toate sperantele de a mai recupera ceva din concediul asta incepeau sa dispara, insa duminica dimineata, dupa 2 zile, am primit mesaj pe Facebook, ca banii i-au intrat si sa ne intalnim sa facem schimbul cheii-bani. Zis si facut, ne-am intalnit, ne-am scris si semnat care un contract si am primit banii inapoi, 1067 de lire in total. Ultimul val de emotii l-am avut cand, Seda numarand banii, i-au zburat toti din mana si au inceput sa fie dusi de vant. Am sarit ca arsi si i-am adunat repede, apoi am luat banii si ne-am luat un “la revedere” rece. Acum, incepeam deja sa ma gandesc la lucruri pozitive. Aveam cazare, aveam banii si pierdusem doar 2 zile din concediu, deci concediul nu era pierdut.

Fiind oarecum la inceput de drum in ale calatoritului, la 21 de ani fiind al 2 lea an in care “plec in lume”, am trait foarte intens aceasta experienta neplacuta, insa ma gandesc, ca nu o sa fie ultima, de-a lungul vietii se pot intample multe, mai ales cand calatoresti mult. Probabil putea fi mult mai rau de atat, probabil altii au patit-o mai rau, insa a fost o experienta pe care nu o doresc nimanui.

Concediul meu abia acum incepea, zilele urmatoare aveam de gand sa incepem sa “ne traim vacanta”, asa ca am facut niste planuri pentru saptamana urmatoare, care sunau cam asa: cateva zile la mare, Turnul Galata, Hagia Sofia, Palatul Topkapi, Istanbul Saphirre (o cladire foarte inalta din Istanbul, prima sau a doua ca inaltime, care oferea o priveliste unica asupra orasului, de la peste 150 de metri), insulele printilor si cam atat deocamdata. Desi unele le vazusem (Turnul Galata), asteptam sa ma intorc cu drag, si de data asta la apus.

O sa urmeze articole separate despre cele de mai sus, cat si despre hotelul la care am fost cazati, La Casa Suites, insa deocamdata, pot spune ca “dulcea revedere” a Istanbulului nu a fost chiar asa de dulce, dar cu toate astea iubesc orasul asta.

---

VIZUALIZĂRI: 2523 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI