„La ville unique au monde”. Partea I. Lung preambul: Ce este Istanbulul şi ce vrea el

TIPĂREȘTE

Webmaster, rog ataşaţi următorul fond muzical: https://www.youtube.com/watch?v=Wcze7EGorOk

Scurt istoric al unei relaţii «pasionale»

Există câteva locuri, în România şi Europa, pentru care – vorba consortului –, dacă mă scoli din somn la 2 noaptea şi-mi spui „Hai să mergem”, în două minute sunt gata să ies pe uşă, chiar şi îmbrăcată în pijama.

Istanbulul e unul din ele. Ne era dor de Istanbul. Nu-l mai văzuserăm din 2008 şi acum ne pregăteam pentru a cincea vizită. Pe primele două, din 1992, respectiv 1996, le-am cam ratat. Eram într-un grup de mai mulţi adulţi, fiecare cu propriile idei despre ceea ce trebuia şi nu trebuia să facem, plus copiii, care aveau şi ei pretenţiile lor. Rezultatul: documentare aproape egală cu zero, bifat totuşi câteva obiective „clasice”: Moscheea Abastră, Sfânta Sofia, Dolmabahce, Beylerbeyi, Marele Bazar, Piaţa de Mirodenii, Topkapı etc., din care mi-au rămas în minte mai degrabă nişte frânturi de imagini şi senzaţii.

Câte ceva am înţeles totuşi din acele experienţe semi (ne) reuşite, din care m-am ales cu o mare pasiune pentru acest oraş fascinant. Primo, că avusesem prejudecăţi cu privire la Istanbul şi mai ales la turci, în general: Istanbulul nu e un oraş murdar, ci doar cu zone murdare; turcii nu sunt nişte şmecheri leneşi şi puşi pe căpătuială, ci oameni foarte muncitori şi serioşi, mulţi dintre ei câştigându-şi realmente existenţa cu sudoarea frunţii. Concluzie la care am ajuns văzându-i pe negustorii ambulanţi cărând în spinare saci cu ciorapi, piepteni, mărgele şi parfumuri „originale”, pe „cărăuşi” împingând cărucioarele pline ochi cu mărfuri ori pe vânzători şi animatori stând câte 14 ore pe zi în faţa magazinelor şi restaurantelor, îmbiind potenţialii clienţi să intre.

Secundo, am înţeles că Istanbului e un oraş prea complicat, prea „altfel” pentru a fi „expediat” superficial, în câteva zile. Că pentru a începe (doar pentru a începe) să-i iei pulsul, cum se zice, trebuie să fii cu mintea deschisă şi mai ales să ai răbdare. Răbdare să stai mai mult într-un loc, să priveşti, să asculţi, să adulmeci. Da, să adulmeci, fiindcă în Istanbul, ca în oricare alt oraş oriental, simţul mirosului este greu pus la încercare.

Cu alte cuvinte, era musai să revenim. Ceea ce am făcut, în 2003 şi 2008, de data aceasta numai noi doi – soţul şi cu mine. În 2003 ne-am făcut pentru prima oară un „plan de bătaie” de acasă, de care ne-am ţinut cu dinţii. Am cumpărat un ghid turistic bun şi o hartă a oraşului şi uşor-uşor am început să pricepem „cu ce se mănâncă Istanbulul”. Am repetat experienţa în 2008, propunându-ne de fiecare dată câteva „premiere”, adică vizitarea unor locuri unde nu fuseserăm. Şi aşa am făcut şi în a cincea noastră vizită, de la sfârşitul lui august-începutul lui septembrie 2014.

Dar haide să o luăm pe îndelete.

Drumul

Sejurul nostru de cinci zile la Istanbul a urmat celor opt petrecute la Keramoti, în Grecia (vezi impresii). De la Keramoti la Istanbul sunt circa 450 km, jumătate din ei parcurşi fără nicio problemă în Grecia, pe autostrada Egnatia Odos (A2). Ne-am informat înainte şi am aflat că preţul benzinei e mai mare în Turcia (în jur de 5 lire, adică circa 1,76 €) faţă de Grecia (1,65 €), aşa că am făcut plinul la ieşirea din Keramoti. Am trecut punctul de frontieră (Kipi la greci, Ipsala la turci) după o aşteptare de vreo 50 de minute la vamă, pentru controlul bagajelor şi aplicarea vizei de intrare în Turcia. Pe sensul opus aşteptarea a fost însă, cu certitudine, mult mai lungă. Aici se înşirau sute de maşini cu numere de înmatriculare din Germania, Franţa, Belgia, Italia, Austria, evident toate aparţinând turcilor care se întorceau la muncă după vacanţa petrecută în familie. Traseul Istanbul-Salonic-Belgrad şi aşa mai departe este cel mai scurt către vestul Europei. Şi presupun că din acest motiv drumul, de tip „expres”, în general oricum bun, era blocat din loc în loc pentru lucrări de reparaţii şi lărgire.

Ne-am continuat drumul pe E90 şi E84 până la Istanbul. Nu am ieşit de pe această şosea pentru a intra pe autostrada care leagă Edirne de Istanbul nici după ce am trecut de Silivri, preferând drumul pitoresc de pe malul Mării Marmara, mărginit de complexe cu vile tip, de vacanţă („sitesi”), unele mai urâte decât altele.

Ne facem intrarea triumfală

Practic, nici nu ştii când ajungi la Istanbul, căci după Körfez cartierele de blocuri de apartamente (trase la indigo) se succed unul după altul, pe ambele părţi ale şoselei. Câţiva zgârie-nori cu arhitectură avangardistă anunţă totuşi intrarea în oraş. Ele şi valurile de oameni ce se revarsă din gurile de metrou pe peroane şi pasarele. Şi nebunia începe.

Oraşul acesta vibrează, freamătă, pulsează, geme, icneşte, horcăie de atâta puhoi de lume, de atâtea autobuze şi maşini şi prăvălii încărcate până la refuz cu mărfuri ce dau să se prevale de pe rafturi, se sufocă de la gazele de eşapament, de la gunoaie, de la mirosurile umane şi de la aromele îmbietoare ale mâncărurilor, şi chiar când îţi zici că gata! , se îneacă, îşi dă obştescul sfârşit, odată îl vezi cum se scutură şi se înalţă iar, la fel de semeţ ca întotdeauna.

Cu chiu, cu vai ne târâm bară la bară până în cartierul Aksaray, de unde cotim la dreapta şi ajungem pe Kennedy Caddesi, bulevardul ce „se prelinge” pe malul Mării Marmara până la Eminonü. Trecem Podul Atatürk spre Piaţa Taksim, zona în care am rezervat camera. Ne rătăcim niţel (cum altfel?) şi tragem în faţă la Hotel Intercontinental pentru a consulta mai în amănunt harta. Imediat apare portarul, nu ca să ne alunge, ci ca să ne îndrume. Sună de pe telefonul lui mobil pentru a se asigura că adresa indicată pe rezervarea noastră de pe booking.com e corectă, şi vorbeşte – aşa cum aveam să aflăm – cu viitorul nostru amic Eyüp. Se scarpină în cap, discută cu un băgător de seamă, apoi ne arată cum să întoarcem pe contrasens. Noroc chior: cu ochii mei de vultur, ajutaţi de perechea de ochelari din dotare, zăresc un indicator (mare raritate): e chiar strada pe care trebuie să cotim la dreapta şi încă o dată la dreapta pentru a ajunge la „domiciliul” temporar. Deja Eyüp, prevenit, ne aşteaptă pe trotuar şi, fără să se sinchisească de taxiurile blocate de Loganul nostru, ne ajută să scoatem valiza şi celelalte bulendre din portbagaj, apoi fluieră după „garajist”. Individul apare, cere cheile maşinii şi dispare cu ele. Nu ne facem griji, cunoaştem „reţeta”, am mai încercat-o cu alte două ocazii. Pe undeva, prin apropiere, există un loc viran transformat– în mod licit sau ilicit – în parcare, nu ne interesează, ştim că ne vom recupera maşina „vie şi nevătămată” la plecare, tot ce vrem pe moment este să aflăm cât ne costă. Eyüp ne informează că preţul „normal” e de 15 euro/noapte, dar că „a negociat” el pentru noi şi l-a scăzut la 7. Aferim! Deci, 40 euro camera, plus 7 euro parcarea. Nu-i rău.

Ne cazăm rapid şi facem un duş. Stăm într-un bloc de apartamente transformat parţial în camere de închiriat, cu tot ce-i trebuie omului: baie cu duş şi consumabile puse la dispoziţie gratuit; pat matrimonial foarte mare; o masă cu un scaun; un şifonier încăpător; un ditamai frigiderul; TV cu ecran plat; aer condiţionat; internet de mare viteză; curăţenie zilnică. Răsuflu uşurată; avusesem, ce-i drept, ceva emoţii: preţul mi se păruse dubios de mic având în vedere facilităţile. Dar nu, totul concordă cu descrierea şi e OK. Camera noastră este situată la parter şi peretele dinspre stradă e de fapt o fereastră acoperită cu două rânduri de perdele groase, aşa că nu ne deranjează. Aerisirea se face printr-un oberliht care se deschide înspre holul clădirii. Ieşim şi ne prezentăm alături, la subsolul cu intrare separată, pentru a regla conturile cu Eyüp şi a obţine câteva informaţii utile. Omul vorbeşte binişor englezeşte şi primul lucru pe care îl face e să ne ofere o hartă şi un Istanbul Kart (pe care urmează să i-l returnăm la plecare) şi apoi să ne explice cum să-l alimentăm şi cu ce autobuze să ajungem în diverse părţi ale oraşului. Transportul costă diferit, în funcţie de numărul de călătorii de pe card, cam între 1,3 şi 2 lire (sinceră să fiu, n-am reuşit să înţeleg foarte bine sistemul), faţă de 4 lire pe jeton. Îi mulţumim şi ieşim în superaglomerata Piaţa Taksim şi pe Istiklal Caddesi, petru o primă luare de contact cu oraşul.

Două-trei „curiozităţi” pe care poate că le ştiţi deja despre Istanbul şi turci

Cunosc destulă lume care detestă, pur şi simplu, Istanbulul. Îi deranjează aglomeraţia, gunoaiele, zgomotul. Cei care urăsc străduţele în pantă, pietruite şi alunecoase, care strâmbă din nas la mireasma puternică a mirodeniilor, kebaburilor şi peştilor, la comerţul cu mărfuri oferite direct pe trotuar, cei care preferă mediul aseptic ar trebui să se gândească de două ori înainte de a porni spre Istanbul; poate că Viena, de pildă, va fi mai pe placul lor. Pentru că la Istanbul totul este în exces, începând cu numărul de locuitori (şi de turişti), şi continuând cu cel al maşinilor, al tarabelor, al gropilor din asfalt, al pisicilor. Totul e prea mult şi totodată prea puţin pentru acest oraş imens, şi poate că tocmai aici stă tot secretul farmecului său. Istanbulul nu poate fi comparat cu nici un alt oraş; el nu seamănă decât cu sine însuşi. Este „la ville unique au monde”, cum l-a descris Pierre Loti.

Detractorii lui pierd mult. Pierd în primul rând spectacolul confluenţei Bosforului cu Cornul de Aur şi cu Marea Marmara, văzut cel mai bine de pe terasa de la Topkapı. Pierd traversările cu feribotul de pe un continent pe altul. Pierd vestigiile a sute de ani de istorie, în care creştinismul şi islamismul se întrepătrund – indestructibil, iată. Pierd muzee, moschee, biserici cum altele nu sunt. Pierd bazarurile, plăcerea tocmelii şi peştele prăjit şi vândut direct de pe bărcuţe în Eminonü. Şi pierd o mie şi una de alte „curiozităţi”.

Istanbul este oraşul unde:

– şoferii au prioritate absolută, inclusiv la trecerile pentru pietoni; nu opresc decât la semafor (evident, cu excepţia motocicliştilor); principiul pe care funcţionează traficul în Istanbul este „fiecare se descurcă aşa cum poate”;

– în pofida circulaţiei infernale din oraş, am văzut prea puţine maşini „şifonate”, semn că locuitorii săi sunt mari meşteri în mânuirea volanului; spre oroarea ecologiştilor, aici, la fel ca peste tot în Orient, toată lumea se deplasează cu maşina şi dacă n-ai maşină se cheamă că nu exişti;

– pasiunea pentru automobile a „istanbulezilor” sau „istanbulienilor” (glumesc, nici una din aceste forme nu este atestată în DEX) este probabil întrecută doar de cea pentru telefoanele mobile; am remarcat acest lucru încă din 1996, când celularele de-abia ajunseseră la noi, în timp ce la Istanbul până şi cel mai „amărât” vânzător cu pantofii stâlciaţi poseda un asemenea aparat, la care nu contenea să vorbească; între timp, lucrurile au evoluat, desigur, şi astăzi nici nu se pune problema ca orice istanbul... (alegeţi voi sufixul) să nu-şi poată permite să trăncăne non-stop la telefonul lui „deştept” (chiar, oare cât or costa minutele la ei?);

– autobuzele opresc dacă le faci cu mâna sau fluieri după ele; din momentul când şoferul te zăreşte şi semnalizează, înseamnă că va trage sigur pe dreapta şi te va aştepta, chiar dacă tu te opreşti între timp la o mică şuetă cu vecinul în mijlocul străzii;

– „misiunea” turiştilor de a se descurca prin furnicarul de nedescris al oraşului este substanţial îngreunată de lipsa indicatoarelor stradale; rareori vei găsi la intersecţie plăcuţa cu numele străzii, aşa că, şi dacă eşti înarmat cu hărţi detaliate, poţi avea surpriza să orbecăi la nesfârşit la 50 de metri de destinaţie;

– bisericile sunt prea puţin cunoscute localnicilor (în covârşitoare majoritate musulmani); mai multe şanse de a găsi Chora (Biserica Mântuitorului) vei avea dacă te referi la acest obiectiv folosind denumirea turcă – Kariye Camii;

– dacă ceri cuiva indicaţii cum să ajungi într-un anumit loc, e în stare să te conducă până acolo, câteodată mergând cu tine chiar şi sute de metri; atenţie însă la aceşti „binevoitori”, unii încearcă să tragă şi niscai foloase. Iată o mică „păţanie” de-a noastră, întâmplată chiar în această ultima excursie: în căutarea Patriarhiei Ortodoxe Greceşti, am avut neinspiraţia să-l întrebăm pe un lustragiu care trecea pe lângă noi; omul a zis că merge el cu noi să ne arate, dar că mai întâi să-i facă pantofii soţului (care era, de fapt, încălţat în sandale!); soţul scoate din portofel o hârtie de o sută de lire, explicându-i că nu are mărunt, omul insistă că schimbă el banii, soţul cedează şi se alege cu nişte umblători curaţi lună, după care omul înşfacă suta, lăsându-şi cutia în chip de „garanţie”. Eram în faţă la Biserica Bulgară, în jur niciun magazin, şi după vreo cinci minute am început să ne gândim că ne-a dat ţeapă şi a fugit cu banii; ei bine, ne înşelaserăm, individul apare cu banii schimbaţi, şi anume în cinci bancnote de câte 20 de lire, revendicând una din ele; măi să fie, dar lucrativă mai e îndeletnicirea asta! Soţul îl ia de o aripă şi pleacă de data asta amândoi să schimbe o bancnotă de 20 de lire în patru bancnote de cinci lire, din care una îi revine lustragiului. Omul mârâie niţel, nemulţumit de ciubuc (cuvânt turcesc de origine, ca de altfel mai toate cele conţinând în română grupurile de litere „ci”, „gi”, „chi”, „ghi”, „ce”, „che”, „ge”, „ghe”; întotdeauna limba turcă mi s-a părut că sună oarecum caraghios – hait, alt cuvânt de origine turcă). Resemnat, ne conduce spre Patriarhie (era, evident, la vreo 50 de metri de locul unde ne aflam). Până la urmă, treaba cu ciubucul (am comis-o din nou!) nu a ţinut;

– contrar opiniei generale, la Istanbul (şi în toată Turcia) băutura cea mai consumată nu e cafeaua, ci ceaiul, făcut fie din planta ceai, fie – mult mai ieftin – din fructe (de preferinţă mere). Chestionat în legătură cu această pasiune, un turc ne-a declarat că bea vreo 15 ceaiuri pe zi (de mere, bănuiesc, căci dacă ar fi ceai din ceai, inima i-ar lua-o razna mintenaş). Ceaiul se bea din mici păhărele în formă de lalea, lucru deloc întâmplător, căci această floare are valoare de simbol pentru turci. O veche legendă spune că un tânăr prinţ s-a îndrăgostit de o fecioară, care fusese însă promisă unui alt bărbat. Tânărul pleacă la luptă şi în munţi primeşte vestea (falsă) că iubita lui a murit. Mistuit de durere, se aruncă sau se prăbuşeşte de pe stânci şi moare iar pe locurile unde au căzut stropii de sânge au răsărit nişte flori roşii, cu corole în formă de turban, tulpen sau lale, de unde şi denumirea actuală – tulipă ori lalea. Florile roşii ca focul au un punct negru la baza petalelor care simbolizează inima tânărului, arsă de pasiune. Deşi cunoscută de mult în Orient, laleaua capătă o importanţă naţională în vremea sultanului Suleiman Magnificul, care le cultivă cu asiduitate la curtea sa pentru a-şi exprima iubirea faţă de frumoasa lui soţie. Pasiunea pentru lalea este transmisă urmaşilor, devenind o adevărată obsesie la începutul anulor 1700, în timpul domniei lui Ahmet al III-lea. Perioada cuprinsă între 1718-1730 este cunoscută sub numele de „Era lalelelor” (Lale Devri). Ahmet a impus legi severe cu privire la această floare. Cultivarea ei ori vânzarea lalelei în afara Istanbulului era considerată o crimă şi se pedepsea cu exilul. La sfârşitul sec. al XVI-lea laleaua ajunge în Europa, mai întâi la Praga, apoi, prin intermediul unui grădinar, în Olanda. În câteva zeci de ani, olandezii dezvoltă o adevărată manie pentru aceste flori, a căror greutate era măsurată în aur, câţiva bulbi de lalele fiind suficienţi pentru a cumpăra o casă. Prăbuşirea preţului lor mai târziu i-a adus la sapă de lemn pe mulţi olandezi. În 1700 la Istanbul a avut loc primul Festival al Lalelelor, care se organizează şi acum, între 10 şi 20 aprilie, şi atrage milioane de vizitatori. Începând cu anul 2006, guvernul turc, în cinstea acestui simbol naţional, subvenţionează plantarea în Istanbul, anual, a milioane de bulbi de lalele. Laleaua este un motiv des întâlnit în pictură, ceramică, ţesături, covoare, în decorarea moscheilor, întruchipând ideea de nobleţe şi prestigiu. De remarcat şi că un cartier al Istanbulului – Laleli – poartă numele îndrăgitei flori;

– inexplicabil pentru mine numărul uriaş de pisici din oraş, în timp ce câini în lesă nu am văzut decât vreo 2-3; poate cineva să-mi explice? ;

– la fel de inexplicabilă mi se pare şi abundenţa magazinelor care vând rochii de mireasă sau a celor care comercializează exclusiv peruci („perük”). Nunta este, desigur, un eveniment important în viaţa unei femei (la Istanbul multe cupluri aleg să vină în Piaţa Sultanahmet pentru a imortaliza clipa – vezi foto), dar nunţile turceşti nu seamănă nici pe departe cu chefurile noastre straşnice; la ei se serveşte o felie de tort, se bea un pahar cu apă (nu mai e cazul să subliniez că religia le interzice musulmanilor să consume alcool), şi cu asta, basta! Cam mare deranj cu rochia de mireasă pentru o „petrecere” de o jumătate de oră. Cât despre peruci, sunt total în ceaţă;

– şi dacă tot am ajuns la capitolul modă feminină, haideţi să-l detaliem un pic. Mai întâi câteva vorbe despre hijab, sau acel tip de văl islamic care, spre deosebire de niqab, acoperă capul, nu şi faţa. Încă din 1923 Turcia s-a declarat prin constituţie stat secular, îngrădind amestecul Islamului în activitatea statală şi rezervând religiei un rol secundar în societate. Însă ultimele decenii au marcat şi în Turcia un reviriment al islamismului, în care femeile au jucat un rol de primă mână: au dus o luptă lungă cu instituţiile statului turc pentru purtarea liberă a hijabului, luptă cunoscută drept „the headscarf controversy”, controversa eşarfelor. Iniţial hijabul a fost interzis oficial tuturor femeilor cu activitate în sectorul public din Turcia, fiind văzut ca un semn de înapoiere socială şi o sfidare la adresa statului secular instituit de Atatürk; din aceleaşi motive a fost împiedicată sistematic şi purtarea sa în universităţi, de către studente. A urmat o bătălie de mulţi ani, în care au existat episoade cu femei excluse din sectorul public sau din universităţi pentru purtarea baticurilor, culminând cu o confruntare juridică decisivă, până la urmă pierdută de adeptele hijabului. Autorităţile au acceptat totuşi să închidă ochii la purtarea hijabului. Astăzi la Istanbulul veţi vedea femei îmbrăcate în toate stilurile: în haine occidentale lipsite de orice influenţă a Islamului ori în haine musulmane, cum ar fi chadorul, larg, lung şi negru; iar cel mai des poţi vedea că femeile au adoptat un stil local, de compromis între Occident şi Islam, în care hainelor occidentale le este adăugat baticul hijab. Se mai poartă mult şi jilbabul, un soi de mantou sau pardesiu, nu lipsit de ceva eleganţă dar conceput special ca să nu pună în evidenţă formele. Ei, şi acum vine, după părerea mea, partea cea mai interesantă: dacă la primele noastre vizite la Istanbul am remarcat multe femei tinere care purtau pardesie dintr-acestea gri sau negre, acum am observat „invazia” culorilor pastel la jilbaburi, asortate cu sandalele/pantofii, cu genţile şi cu hijaburile. În vitrinele magazinelor specializate tronează manechine elegante şi şic, îmbrăcate în stil musulman modern, semn că şi în acest domeniu influenţele occidentale se simt din plin;

– apropo de magazine: practic, toată zona cuprinsă între cartierele Aksaray şi Eminonü, trecând prin Laleli şi Sultanahmet, este un imens spaţiu comercial, în care celebrul Marele Bazar (Kapalı Çarşı) a rămas, în special din cauza preţurilor mari practicate, un simplu obiectiv pentru turiştii străini. Străzile din Laleli care coboară spre Marea Marmara sunt înţesate de prăvălii care fac comerţ en-gros, majoritatea fiind în prezent deţinute de ruşi. Un fapt amuzant: în 2008 am stat în cartierul Laleli şi zilnic treceam pe lângă un mic magazin absolut insolit: nu vindea decât role scotch!!! N-am mai văzut nicăieri pe unde am umblat aşa ceva, dar explicaţia e, în fapt, cât se poate de simplă: scotchul e accesoriul indispensabil legării baloturilor cu marfă cărate cu spinarea sau căruciorul între depozite-magazine-portbagajele dubiţelor de către oameni plătiţi în acest scop. Nu înseamnă că nu există bazaruri şi în alte zone ale oraşului: de exemplu, bazarul Arasta de lângă Muzeul Mozaicurilor, specializat în covoare şi obiecte decorative artizanale, sau Balık Pazarı, de pe Istiklal Caddesi, o piaţă de peşte, carne, legume şi fructe proaspete. Să nu uităm nici Bazarul Egiptean (Mısır Çarşisı) sau Piaţa de mirodenii, o încântare pentru ochi, nas şi... suflet, căci condimentele, seminţele de toate felurile şi neamurile, baclavalele, rahatul şi câte şi mai câte îţi rămân pentru totdeauna la inimă;

– şi, dacă tot am adus vorba de mâncare, aşa cum cantitatea de textile, pielărie, covoare, bijuterii etc. vehiculată în Istanbul este colosală, şi cea care constituie hrana zilnică a celor peste 14 milioane de locuitori (înregistraţi oficial), la care se adaugă câteva zeci de mii de turişti care vizitează simultan oraşul, depăşeşte orice închipuire. Pentru a le „închide gura”, există mii de tarabe cu covrigi cu susan (1 liră), tot mii de fast-fooduri cu nelipsitul kebab, şi multe, foarte multe autoserviri unde, la „împinge tava”, te poţi înfrupta din porţii generoase de ciorbă, supă de linte, ciosvărte de oaie cu fasole boabe, pulpă de oaie la cuptor, dovlecei şi vinete umplute, pilafuri aurii, mâncare de bame, tocăniţe şi alte minunăţii gastronomice. Printre aceste localuri populare se mai rătăceşte câte un restaurant propriu-zis, cu mese ferchezuite, chelneri, şi unele şi cu bere şi raki, ceea ce înseamnă că posedă licenţă pentru comercializarea băuturilor alcoolice. Înainte le vedeai de departe, fiind marcate cu firma producătorului de bere Efes, dar acum am văzut că s-a renunţat la acest sistem de semnalizare, aşa că înainte de a vă aşeza la o masă, întrebaţi dacă servesc alcool. Mai reţineţi că la cafenele se poate savura, în afara cafelei turceşti sau ceai şi o narghilea – e o experienţă interesantă –, dar nu şi bere. Cât despre vin – cu mare greutate veţi găsi aşa ceva. Vă recomand totuşi localurile scumpe de sub Podul Galata sau zona Kumkapı, de la Laleli în jos spre Marea Marmara, unde pe câteva străzi pietonale se înşiră restaurante pescăreşti „cu dichis” (şi preţuri pe măsură), frecventate şi de localnicii cu dare de mână, veniţi după apusul soarelui (când nu îi vede Allah) să bea şi ei. Ce să-i faci, ispita e mare...

Cam atât deocamdată. Şi pentru că cei care au avut răbdare să parcurgă tot acest articol lung au făcut-o, probabil, în speranţa descoperirii unor informaţii despre obiectivele turistice din Istanbul, mă voi conforma şi următorul review îl voi dedica unei zone poate mai puţin „bătute”: malul vestic al Cornului de Aur.

---

VIZUALIZĂRI: 5014 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI