Din nou cu treburi dar și de plăcere la Istanbul

TIPĂREȘTE

În cronologia mea urmează Spania dar dacă tot am rămas așa în urmă mă gândesc să zic despre Turcia, că-i mai proaspătă și s-o scrie mai ușor.

Că mergem anual la Istanbul am mai spus pe aici. Treburile nu durează mai mult de o jumătate de oră, dar ne bucurăm de fiecare dată când drumul trebuie musai făcut. De obicei, ne duceam mai târziu puțin, dar anul acesta am avut întâlnirea tradițională a grupului la Duni și dacă tot am fost atât de aproape de granița cu Turcia, am făcut drumul de acolo.

De la Duni la Istanbul au fost 345 de km, 95 prin Bulgaria și restul prin Turcia. Am plecat din Duni după bălăceala de dimineață și prânz, undeva între 14 și 15. Am mers câțiva km pe lângă râul Ropotamo și apoi vreo 40 de km pe o șosea proastă și o zonă sărăcăcioasă și urâtă, până am ieșit în DN9, la un drum principal.

Am ieșit, în premieră, prin vama de la Malko Târnovo și am trecut nesperat de bine. Nu am avut nici o mașină în față, la ghișeul bulgăresc, am plătit taxa de dezinfecție, 25 de lire și ne-am așezat la o coadă de vreo 12 mașini la singurul ghișeu turcesc. Altă dată, la o coadă de 10 mașini am stat și 2 ore, dar acum am trecut în 30 de minute. Este adevărat că am intrat marțea, ceea ce nu s-a mai întâmplat altădată și poate că și orele la care am ajuns în vamă au contat. La dus eram în vamă undeva între 16 și 17, iar la întors am plecat din Edirne aproape de 18, record absolut pentru noi.

La dus, am arătat certificatele de vaccinare, nu am avut cu cine să ne lămurim despre codul HES, despre care citisem, pentru că cel de la sănătate nu știa engleză, iar cei de la control nu sunt birou de informații. Ne-au pus ștampila pe pașaport, ne-am considerat în regulă și ne-am văzut de drum.

Până am intrat în autostrada O3, pe drumul cunoscut, am mers aproape o oră pe o șosea cu 2 benzi, gen autostradă, dar am trecut și prin localități cu limitare de viteză și semafoare. Aproape că am fost singuri pe autostradă până cu vreo 40-50 de km înainte de intrarea în Istanbul. Pe lângă vamă, am avut cea mai bună intrare și ieșire din oraș, din toate timpurile. La intrare a fost un pic de îngușturare înainte de fostele porți de intrare în Istanbul, zonă unde se încetinește, dar la plecare, am făcut doar 20 de minute de la hotelul din Sultanahmet până la Mall Istanbul. Nesperat, pentru că pe bucata asta am făcut și 2 ore. Și pe intrare, dar și la ieșire când am prins manifestații.

Dar să revin la organizatoricele dinainte de plecare. Nu ne-am făcut prea multe planuri pentru că, vedem bine, că, oriunde am merge în perioada asta, avem condiții diferite de la o zi la alta. Și am considerat că nu merită să mai citim și răscitim informații care sunt valabile azi, dar nu și mâine. Am luat în calcul chiar și să renunțăm, dacă va fi cazul. Rezervări nu aveam, drumul era cu mașina... nu aveam nimic de pierdut. Avantajul era că scurtam puțin drumul, plecând de la Duni, dar ne puteam lipsi și de asta.

Înainte de sejurul la Duni știam că Turcia este țară roșie, că primește vaccinați fără alte condiții, doar că trebuia completat formularul de intrare în țară, pe portalul register.health.gov.tr, cu câteva date de identificare, cu maxim 72 de ore înainte, unde trebuia să anunțăm și adresa la care urma să stăm.

Ne-am văzut de vacanță liniștiți fără să ne mai gândim la nimic. Marți, 31 august, trebuia să plecăm de la Duni la Istanbul și luni seară, acolo, la Duni, am rezervat telefonic la un hotel care era pe o listă a mea pentru sejururile scurte de la Istanbul și apoi am completat formularul, foarte simplu de altfel. Puțin mai multe date decât ne-a cerut Spania sau Slovacia în vara asta, dar nimic complicat.

Fac o precizare importantă și anume că față de alte țări, Turcia nu ne-a dat nici un mesaj de confirmare la formularul completat. Am dat „save” , s-a învârtit rotița, dar nu am avut nici un feedback.

Asta era în contradicție majoră cu un articol citit pe net, chiar și pe MAE, care ne spunea că la momentul completării formularului, va fi emis codul HES, necesar pentru cazare și transport prin Turcia. Prin urmare, am revenit la formular și când ne-am uitat mai cu atenție am văzut că telefonul și mailul sunt opționale. Dacă era așa, ne-a fost clar că nu aveam cum să primim mesaje de confirmare, prin urmare nici codul HES.

Obținerea codului HES nu ne condiționa intrarea în Turcia, dar am fi avut nevoie de el acolo. Ce era cel mai important și bine că nu ne-am mai bătut capul în țară, era că HES se poate obține doar de pe un telefon din rețeaua turcă. Cum n-aveam așa ceva nu aveam nici o șansă să-l obținem din țară.

La fața locului am constatat că nu ne trebuie HES la cazare, așa cum citisem, dar gazdele noastre ne-au spus că va fi necesar pentru procurarea cardului de călătorie și pentru accesul în marile magazine și mall-uri. Cred că oficial este și pentru obiective turistice sau restaurante, dar băieții de la hotel ne-au spus că, practic, doar la mall se cere și așa a fost. În Istanbul sau împrejurimi nu ne-a trebuit codul HES nicăieri, dar ne-a fost de folos la Outletul Margy din Edirne, unde n-am fi putut intra fără.

Problema codului HES s-a rezolvat la hotel, știut fiind că turcii sunt de-o amabilitate excesivă la primirea musafirilor. Unul din băieții care ne-a primit a presupus, înainte să zicem noi ceva, că nu avem noul card de transport și ne-a cumpărat pe telefonul lui 2 carduri, pe care ni le-a și activat. Fiecare card a costat 20 de lire, 13 lire cartonul și 7 lire o minimă alimentare pentru călătorii. La data vizitei noastre o călătorie cu tramvaiul era 4 lire, față de 2,5 lire, anul trecut în noiembrie.

Cardul de transport pe care îl aveam de ani de zile nu mai era bun și nici nu mai puteam intra amândoi pe același card. O dată cu această pandemie cardul de transport vechi s-a dus pe apa sâmbetei, cu tot cu bănuții pe care îi mai aveam pe el și n-am încercat să-i transferăm că nu erau prea mulți și nu merita bătaia de cap.

Tot băieții de la hotel ne-au obținut codul HES pe telefonul lor, dar cu datele din pașaportul nostru, ne-au fotografiat imaginea cu codul, cu telefonul nostru, urmând să îl folosim unde am fi avut nevoie. Cum spuneam, în Istanbul nu ne-a trebuit deloc dar l-am folosit la outletul de la Edirne.

Referitor la timbrul HGS, îl aveam alimentat suficient de anul trecut, dar pentru că am oprit la o benzinărie să alimentăm mașina, am întrebat dacă se poate verifica cât mai aveam pe card. De fapt, voiam să verificăm și cât mai este o trecere. Anul trecut nu le mergea sistemul dar acum ne-au spus că nu mai găsim acest serviciu la benzinării, ci doar la oficiile poștale, DPP. Unul pe care îl știm noi și unde am mai rezolvat treburi de-a lungul timpului este DPP Karaköy, exact la piciorul Podului Galata, spre Turnul Galata, acolo unde este piața de pește și străduțele cu magazinele tehnice. Noi ne oprim de fiecare dată însă, la întoarcere, la postul de la Edirne, pentru că este pe sensul de mers și putem să verificăm liniștiți sau să alimentăm portofelul electronic HGS. De data aceasta nu ne-am mai oprit deloc pentru că știam că avem acoperitor, așa că am rămas nedumeriți și dacă s-o fi scumpit trecerea față de anul trecut, când era 15 lire pe segmentul Edirne-Istanbul.

Schimbul valutar a variat între 945 și 975 lire de lire la suta de EUR. În zona bazarului și pe străduțele dintre Marele Bazar și Bazarul de Mirodenii, ca de obicei un curs mai bun, 965-970 lire la suta de EUR, iar noi am schimbat în zona hotelului (Sirkeci) cu 977, cel mai bun schimb pe care l-am văzut în acest sejur. Ca idee, ca să afli prețul în EUR împarți la 10, iar pentru lei împarți la 2. Schimbul a fost o idee mai bun decât anul trecut în noiembrie, dar prețurile mai mari.

Prețurile erau și ele altele față de anul trecut. Unele au rămas aproape pe loc sau au crescut ușor, altele au crescut mai mult... de ex, călătoria cu tramvaiul de la 2,5 lire la 4, sucurile naturale de pe stradă, pe care le beam cu 5-7-10 lire, acum au fost de la 20 la 50 de lire în funcție de pahar, cel de rodii fiind cel mai scump. Porumbul 5 lire, castanele 15 lire, de la 10 anul trecut, scoicile umplute pe care le mâncam pe stradă cu 1 liră, acum erau între 1,5 și 2,5 lire, ceaiul turcesc 4 lire, covrigul 2 lire, o masă cu câte un fel de mâncare, o rachie, o bere și un ayran între 250 și 280 lire (adică aprox 25-28 de EUR). În continuare băutura se vinde neoficial la cele mai multe terase și este scumpă, dar parcă sunt mai multe magazinele de unde poți lua o sticlă de bere EFES, cu 15 lire (1,5 EUR) și mai multe terase care pot oferi ceva de băut, chiar dacă în pahare de suc. Balik-ul de la Podul Galata s-a făcut 20 de lire plus 5 lire paharul de murături, măslinele erau între 18 și 50 de lire iar pentru că a trebuit să cumpăr niște lucrușoare de copil mic, am constatat că sunt mult mai ieftine decât la noi și, în general, la supermarket, de ex, cam toate sunt mai ieftine decât la noi. Toată această înșiruire a fost în scop de comparație sau orientare cât de cât.

Dintre chestiunile generale benzina/motorina erau mai ieftine decât la noi sau la bulgari și anul acesta. Am alimentat la un BP pe autostradă, cu 7,28 lire/l (aprox 0,7 EUR sau 3,64 lei) și apoi am văzut că ăsta este prețul cam peste tot. O singură dată am văzut un preț sub 7 lire, dar era într-o localitate din afara Istanbulului, prin care am trecut cu ocazia unei excursii.

Măsurile referitoare la COVID mai subțirel față de anul trecut. În noiembrie trecut toată lumea purta mască oriunde, restaurantele/terasele erau goale-goale, în T1 dezinfectanți la toate ușile de acces, filtre de poliție peste tot, la hotel mască peste tot, nu intrai la micul dejun dacă nu aveai mască și nu îți puneai mănuși pe care le găseai la intrare, cutii cu măști peste tot... Acum, străzile erau pline, la fel restaurantele-terasele, mască pe afară purtau prea puțini, la hotel nimeni și ni s-a spus să o purtăm doar dacă vrem, nu mai erau dezinfectanți în T1, dar măcar la interior intrai doar cu mască. Aglomerația pe care o știam a fost la locul ei în Istanbul. Cei mai mulți oameni care purtau mască și la exterior i-am văzut pe bulevardul pietonal Istiklal.

Ce a mai fost absolut diferit față de toate drumurile noastre anterioare a fost că nu am auzit muezinul în prima parte a zilei. Deloc. Cred că doar începând cu ora 18. Eram curioși și am vrut să întrebăm dar ni s-a părut prea sensibilă problema.

Ce am văzut de data asta

Cum spuneam și cu altă ocazie, la fiecare drum ne facem griji că n-o să mai avem ce să vedem, dar cred că o să ne ducem toată viața la Istanbulul ăsta și nu terminăm de văzut. Dar mai ales nu ne săturăm să revedem locuri.

De data asta am luat o excursie de o zi într-o zonă despre care nu am avut habar până acum, iar acum ne-a sărit în ochi din toate pliantele, la concurență cu Cappadoccia sau Pamukale. A fost o zi plină, intensă, am avut multe experiențe și sper să scriu separat despre ea.

În restul timpului am făcut o plimbare pe linia tramvaiului din Sirkeci-ul nostru până la Marele Bazar ca să revedem locurile arhicunoscute și să mâncăm/bem stradale.

O jumătate de zi am vrut să mergem pe Bulevardul Istiklal și în Piața Taksim unde nu mai fusesem de mult. Aceea este o zonă care ne place pentru că este mult, mult mai aerisită, bulevardul este larg și lung, pietonal, cu magazine de toate felurile pe o parte și alta, unde poți face shopping de calitate, fără negocierea obositoare din orașul vechi. Iar prețurile, contrar multor păreri, sunt normale.

Am mers pe jos de la Sirkeci până la Podul Galata, drum de câteva minute, am traversat podul și am urcat scările pictate spre Turnul Galata, un loc de ședință foto și pentru a admira din nou cafeneaua Amelie Galata.

De la turn a mai fost puțin până am intrat pe Bulevardul Istiklal, chiar în zona stației tramvaiului roșu, nostalgic. Cu toate că voiam să ne mai plimbăm și noi cu el, venisem pentru o plimbare pe jos, așa că, doar am făcut câteva poze. Tramvaiul nostalgic, care circulă pe bulevardul pietonal Istiklal, merge cu cardul de transport.

În afară de magazine și restaurante, pe bulevardul Istiklal sunt multe pasaje în clădiri foarte vechi, cu arhitecturi absolut deosebite. În ele sunt acum restaurante, bazare de toate felurile, bijuterii, piețe de pește, de fructe/legume... Mănânc peste tot, pe stradă, scoici umplute, acelea de o liră, două, dar aici, în unul din pasaje, le-am mâncat pe cele mai bune, ever. Vă recomand să intrați în câteva pasaje să admirați arhitectura clădirilor.

Pasajul Street Food unde se află și Muzeul Iluziilor este un loc foarte frumos, unde te poți opri doar să bei sau să mănânci ceva. Noi am mâncat un dulce la Cafe Viyana. O vizită merită și pasajele Hazzopulo, Avrupa, Surîye dar neapărat în Çiçek Pasaji să vă opriți pentru arhitectura spectaculoasă.

O oprire a fost la Biserica Catolică Sf Anton (Sent Antuan Katolik Kilisesi), care avea la intrare o expoziție denumită Francisc și Sultanul. Se spune că Francisc de Assisi a participat la o cruciadă (ca preot) și acolo s-a întâlnit cu Sultanul Egiptului (încă nu exista Imperiul Otoman), întâlnire menționată în mai multe documente. Nu se știe ce dicuții au avut loc, cert este că cei doi s-au despărțit cordial iar sultanul i-a dăruit un corn, onoare nemaintâlnită, corn care se află în biserica din Asissi, unde este îngropat Francisc din Assisi.

Cu toate că ținta finală era Piața Taksim, cu 2-300 de metri înainte am dat de o mare de oameni, multe autocare și multă poliție. N-am mai putut să înaintăm și nici n-am vrut să ne amestecăm cu manifestanții așa că ne-am întors.

Aproape de Turnul Galata ne-am abătut 30 de m după indicatorul care ne trimitea la Tünel, al doilea cel mai vechi metrou din lume. Acolo funcționează o cremalieră subterană care face legătura între Beyoğlu și Karaköy. Pasajul subteran a fost făcut pentru oamenii care urcau zilnic din Pera, unde era inima zonei comerciale și a băncilor, în zona Galata, unde le erau locuințele. Un inginer francez l-a vizitat pe sultanul de la vremea aceea și i-a cerut permisiunea să facă un funicular pentru oamenii care urcau zilnic panta de la Pera la Galata. Proiectul s-a aprobat și finalizat, iar funicularul funcționează din ianuarie 1875, cu întreruperi de doar câteva luni în timpul celui de-al doilea război mondial și în perioada în care a fost renovat de o firmă franțuzească.

În cealaltă jumătate de zi am mers pe străduțele dintre Marele Bazar și bazarul de Mirodenii pentru lucrușoare de bebe iar seara la Galata pentru spectacolul vapoarelor, al Podului Bosfor și al Turnului de televiziune Küçük Çamlıca, de pe colina din zona Üsküdar, spectaculos luminate.

Lângă hotelul nostru se află stația de metrou Marmaray și vis-a-vis vechea gară, unde oprea trenul Orient Expres, astăzi devenită obiectiv turistic. Găzduiește un muzeu, sala de așteptare, o sală de evenimente, unde au loc spectacole cu derviși (era unul și în prima seară după plecarea noastră) și un restaurant foarte frumos decorat, care a păstrat mult de pe vremea când faimosul tren trăgea aici. Toți pereții erau decorați cu afișele filmului, portretele actorilor care au jucat, traseul trenului, obiecte... chiar și muzica în surdină era de epocă. În ultima seara am petrecut puțin timp acolo, am băut o bere și un digestiv la recomandarea ospătarului, care nu mi-a plăcut însă. Nu mi-a mai plăcut ceva. Pe harta traseului de pe pereți nu lipsea București-ul, ca parte a traseului trenului Orient Expres, dar la intrare au un meniu, iar pe fundal erau trecute stațiile trenului, dar București-ul lipsea. Bandiți!

Am făcut și un pic de shopping pe bulevardul Istiklal și în zona Turnului Galata, la magazinul Los Banditos, unde sunt niște rochii/fuste cu modele fistichii. Dar, preferăm de departe shopping-ul de la Edirne, în drumul spre casă.

Ce am mâncat/băut

Istanbulul este singurul loc dintre cele prin care ajung eu, unde mănânc după nici o regulă. Ronțăiala stradală reprezintă cea mai mare parte din mesele mele. Ba îmi iau castane, ba porumb, beau sucuri, de rodii, în special, vreau un gozleme de la vitrină, mănânc măcar o scoică-două, la toate colțurile de stradă unde dau de ele, în zona Podului Galata, neapărat un balîk, chiar dacă a ajuns să fie mai mult pâine, la Bazarul de Mirodenii gust din toate alea... și uite așa, burta mea forfotează permanent la Istanbul și o masă ca lumea avem mai greu.

În acest sejur am avut micul dejun la hotel, un prânz l-am avut în excursia de o zi, un prânz a fost la Edirne, o cină a fost balîk-ul de la Galata, iar în prima seară am mâncat în capul străzii noastre, plină de terase și ne-am așezat și noi la cea mai plină. Am mâncat o doradă cu legume, foccacia și salată, un pide al casei, un ayran, o rachie și o bere și ne-a costat 265 de lire (27 de EUR sau 135 lei), dintre care băutura mai avea puțin și era jumătate din notă. Am mai băut o bere și un digestiv la Restaurantul Orient Expres din fosta gară, cu același nume, devenită obiectiv turistic și cum am spus, am mâncat un dulce bun la Vyana, un loc drăguț pe Bulevardul Istiklal.

Ultima zi plecăm din Istanbul imediat după micul dejun, pentru escala de la Edirne. Aici facem shopping și mâncăm tava ciğer sau pește în piețișoara de pe bulevardul pietonal, Saraçlar. Astea două le alternăm la fiecare drum, cu toate că dacă am putea, noi le-am mânca pe amândouă o dată. Puțin înainte de ora 12 am parcat la Outletul Margy unde am stat două ore, o oră am mâncat și alte aproape trei ne-am învârtit pe Saraçlar, prin bazarul de sub bulevard, pe la Sivrikaya noastră, pe străduțele cunoscute...

Era puțin trecut de 18 când am ajuns în vamă, unde am găsit 3 ghișee deschise, cu câte 5 mașini fiecare. Am trecut în 10 minute de turci, am plătit 3 EUR dezinfecția la bulgari și am regăsit la singurul ghișeu bulgăresc cele 15 mașini care erau în fața noastră, pe cele 3 culoare deschise la turci, dar am trecut nesperat de repede. O jumătate de oră a durat toată vama de la turci și bulgari. La Ruse am trecut în cinci minute, cu toate că erau primele zile când erau noi restricții la venirea din Bulgaria. Dar cozile fuseseră cu 2 zile înainte și mai mult pe timpul zilei. La 11 noaptea noi i-am găsit foarte organizați.

650 de km au fost de la hotelul nostru până acasă, cu escala la Edirne. Am ajuns la 12 noaptea dar am hotărât că este ultima dată când plecăm atât de târziu din Edirne, pentru că nu ne-a plăcut să traversăm toată Bulgaria noaptea, singuri-cuci prin munți. Și ca să fie tacâmul complet, între Omurtag și Târgoviște erau lucrări la șosea și abia am înaintat. Numai niște zuzi pleacă din Turcia la 6 seara, cu pretenția să ajungă și acasă în aceeași zi, după ce trec și 2 vămi grele.

Ca o recapitulare, dacă ești vaccinat intri fără probleme în Turcia, chiar și acum, fiind țară roșie. Se completează formularul pentru înregistrarea în sistem, dar noi n-am primit mesaj de confirmare, la vamă am arătat certificatele și pașapoartele, codul HES l-am obținut la fața locului cu ajutorul hotelierilor, pentru că instrucțiunile de pe MAE despre obținerea codului HES nu sunt pentru ceva de făcut în România, atâta vreme cât nu ai telefon turcesc. Că n-ai HES-ul nu este o problemă legală sau o condiție de intrare. Pur și simplu nu intri în mall-urile care îl cer. Trei zile în Istanbul, nouă nu ne-a trebuit nicăieri. Sunt noi carduri de transport, care sunt individuale, nu mai poți alimenta un card și intra oricâte persoane și un curs de schimb foarte bun la acest moment. Am regăsit Istanbulul exact ca în vremurile bune, așa că, mergeți, dacă vă place, fără probleme.

După cum am mai spus, Istanbul-ul e cu dus și întors. Ori îți place, ori îl tai de pe listă. Nu există cale de mijloc.

---

VIZUALIZĂRI: 5108 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI