O scurtă plimbare prin Santa Maria

TIPĂREȘTE

Santa Maria este un mic orășel din sudul extrem al insulei Sal, cu o populație de circa 8000 locuitori. La circa 16 km de Aeroportul Internațional Amilcar Cabral și la 20 km de capitala insulei, Espargos, mie îmi pare a fi principala localitate turistică a insulei. Internetul îmi spune că orășelul nostru a fost fondat în 1830, pentru a sprijini exploatarea și exportul de sare, principala bogăție a insulei. Hotelul nostru, Riu Palace Santa Maria se află la limita sud-vestică a orășelului.

Înainte de a începe scurta serie de articole despre sejurul nostru din Insula Sal, simt nevoia unei scurte prezentări a arhipelagului, destul de puțin prezent pe saitul nostru. Arhipelagul, compus din 10 insule, cu o suprafață totală puțin peste 8000 km², se află la o distanță de 600 – 850 km de cel mai vestic punct al Africii, de pe coasta Senegalului. Până în secolul al XV-lea, la descoperirea lor de către portughezi, insulele nu au fost locuite. Colonizarea lor de către aceștia și implicarea în comerțul cu sclavi, au dus la o dezvoltare economică importantă a arhipelagului. Situația economică intră în declin în secolul al XIX-lea, după abolirea comerțului cu sclavi. În 1975, arhipelagul își câștigă independența față de Portugalia și, astăzi, este considerat cel mai democratic stat din Africa. Totuși, limba oficială este limba portugheză, însă, localnicii, între ei, continuă să vorbească „Capeverdean Creole” , sau „Kriolu” , limbă ce se pare că are la bază tot portugheza. Capitala țării este orașul Praia din insula Santiago. Șapte dintre insule dispun de câte un aeroport, din care patru sunt internaționale, ceea ce înseamnă că turismul este un factor important în economia țării. Traficul cel mai mare se înregistrează pe Aeroportul Internațional Amilcar Cabral din insula Sal.

Dar, să revenim la sejurul nostru. Înt-una din zile, imediat după micul dejun, unul din membrii grupului nostru ne informează că a aflat de existența unui loc cu „scoici fosile” :-?? , undeva dincolo, mai la est de Santa Maria. Acesta, bineînțeles, pare un obiectiv ce nu trebuie ratat. La poarta hotelului ne așteaptă o mulțime de taxiuri. Noi, 6 persoane, luăm două dintre ele.

Tariful, până în Santa Maria, mai puțin de 2.5 km, este de 5 euro. Ca o paranteză, deși moneda locală este „caboverdian escudo” , cu un simbol identic cu al dolarului american, în tot sejurul nu am întâlnit nici un exemplar al acestuia. Peste tot se negociază, se plătește și se primește restul în euro. Dar noi depășim orașul cu circa 500 m, și trebuie să plătim 7 euro. Ajungem la destinație și am o surpriză. „Scoicile fosile” nu sunt chiar fosile. Probabil, traducerea a fost făcută de Google. Acasă aveam sa aflu că locul se numește „plaja cimitirului de scoici” . Iar scoicile nu sunt chiar scoici, ci cochiliile unor melci, mai mari decât cunoscutul de noi „rapane” , sparte, sfărâmate. Cineva, pare-se în cunoștință de cauză, ne explică faptul că în acest loc vin pescarii cu melcii prinși în larg și îi sparg, pentru a vinde carnea la restaurante. S-ar putea, dar parcă nu cred. Prea sunt albe și curate, fără nici o urmă pe ele. Dacă s-a întâmplat așa ceva, a fost cu mai mult timp în urmă.

Culegem și noi câteva asemenea spărturi, pentru amintire, urmărim amatorii de „kitesurfing” și încercăm să identificăm, în depărtare, hotelul nostru. Apoi decidem să ne întoarcem pe jos la hotel, prilej de a cunoaște, cât de cât, micuțul orășel.

Santa Maria a fost fondat în 1830, pentru muncitorii de la „salina” din vecinătate. (Voi reveni la aceasta într-un articol viitor.) Capătă repede o oarecare amploare, când exploatarea de sare ajunge la circa 30000 tone pe an, iar cea mai mare parte merge la export. Prosperitatea localității are variații multiple, funcție de cererea de sare, până în a doua jumătate a secolului trecut, când Insula Sal începe să fie interesantă din punct de vedere turistic. Crescând numărul de turiști, implicit crește și numărul locurilor de cazare, se construiesc vile și hoteluri, care de care mai luxoase. O statistică găsită pe internet îmi spune că 47% din locurile de cazare din arhipelag se găsesc în Insula Sal, iar Santa Maria este zona în jurul căreia sunt concentrate majoritatea acestora. A fost declarat oraș în 2010.

Plimbându-ne pe străzile orașului, am încercat să găsesc un echivalent de pe la noi. Destul de greu! Poate un fel de Eforie Nord, cu puțini localnici și mulți turiști, dar parcă un pic mai rural. Ne pregătisem încă de la hotel, cu un plan fotografiat al orașului, care să ne ajute să ne întoarcem la hotel. Nu a fost nevoie. Sistematizarea localității este simplă, rectangulară, noi având se parcurs o cale destul de directă.

După o primă porțiune pe un drum de pământ, paralel cu țărmul, timp în care zeul Budha, în dublu exemplar, ne tratează cu spatele, admirând hotelul care îi poartă numele, intrăm pe Rua (strada) 15 de Agosto. Pentru început, un lung sir de vile, cu două etaje, dintre care unele seamănă între ele, îmi ridică un semn de întrebare. Sunt locuințe sau spații de închiriat? Eu înclin spre a doua variantă.

Apoi, pe partea dreaptă, clădire lângă clădire, sunt numai spații de cazare. Chiar dacă sunt hoteluri, sau apart – hoteluri, sau vile simple, toate arată foarte bine, curate, îngrijite, cu multe flori. Nici una nu depășește 3 etaje și, spre mirarea mea, probabil sub influența portugheză, toate au o arhitectură europeană. Pe partea stângă sunt spații, să la zicem tehnice: centre de închiriat material sportiv pentru diverse discipline, baruri și restaurante, mici magazine și chiar un centru de practicat yoga. Din loc în loc, un spațiu liber permite o privire spre ocean.

La un moment dat, remarc pe trotuarul din dreapta o piatră ciudată, un fel de monument, protejat de un mic gard. Pe una din laturi, în piatra neagră este săpat un text, dar, în bătaia puternică a soarelui, nu reușesc să-l descifrez. Rămân nelămurit despre ceea ce înseamnă.

Ar mai fi de menționat că, aici, ca și în celelalte localități ale insulei, carosabilul străzilor este pavat cu piatră cubică. În afara localităților, șoselele sunt asfaltate, iar asfaltul, pe alocuri, seamănă cu cel de pe la noi, după dezgheț.

La un moment dat, părăsim strada 15 August spre stânga, cu intenția de a ajunge pe plajă. Dar, până în plajă, ne iese în cale o clădire cu o pictură imensă la partea superioară și un nume: „Porto Antico” . Înțeleg ce înseamnă, dar bariera de la poartă și omul de pază mă lămuresc că este un „resort” cu acces restricționat. Dacă am fi putut trece, probabil am fi văzut farul „Ponta de Vera Cruz” și locul pe unde, se pare, se exporta sarea în perioada de glorie. Nu ne rămâne decât să admirăm vilele din zonă, îmbrăcate în flori de sus până jos.

Apoi, Doina își exprimă intenția să facă niște cumpărături. Ne separăm de restul grupului și revenim în strada 15 August. Pe partea stângă a străzii se întinde o piațetă, pe care o aproximez cam la jumătate de hectar. Câțiva copaci încearcă să creeze impresia unui parc. Cred că reprezintă centrul orașului.

Aproape imediat, pe partea stângă a străzii, descoperim Bazarul. Nu e foarte mare, de formă rectangulară, cu o rețea de alei perpendiculare, adăpostește câteva zeci de comercianți. Câțiva încearcă să demonstreze că produc articole de artizanat la fața locului. Nu sunt foarte convins. Fusesem avertizați, cu câteva zile în urmă, că produsele vândute în Santa Maria sunt fabricate în Senegal. Dar, cine știe unde este adevărul. Pierdem aici aproximativ o jumătate de oră și cheltuim cam 50 euro. Dar, cu negociere la sânge. Dacă te ții tare în negociere, așa cum face Doina, poți scoate lucrurile la jumătate de preț. Și apoi obții și un cadou de la vânzător. Verificând la magazinul din incinta hotelului, am găsit produse din cele cumpărate de noi la preț dublu față de cel plătit în bazar.

În cele din urmă, reușim să ajungem pe plajă. Știam că această plajă este una din cele mai frumoase de pe insulă. În zona în care ajungem noi, este o plajă publică, fără umbrele, fără șezlonguri. Ceva umbră asigură câțiva palmieri imenși. Nisipul este fin și foarte curat. Deși în zona de lângă apă panta terenului este destul de accentuată, intrarea în apă pare destul de lină. Aici valurile sunt mai mici decât în zona hotelului, așa că, am văzut câteva persoane în apă.

Scopul nostru pe plajă este să vedem „pontonul” . Nu știu dacă este cea mai corectă traducere a termenului „pier” din engleză, dar îmi pare ceva mai aproape decât traducerea oficială. Este o construcție din lemn, sub forma unei pasarele, perpendiculară pe mal, care avansează în ocean vreo 60 – 70 m.

Prezentat ca un obiectiv de neratat pentru cei ce vizitează Santa Maria, pe mine mă dezamăgește. Deși accesul pe el dă impresia unui obiectiv turistic, când ajungi deasupra apei te trezești practic într-o piață de pește. Câteva zeci de persoane, pe tarabe improvizate, sau pur și simplu pe niște lăzi, curăță pești, îi eviscerează, vând și își fac reclamă strigând. Peștii sunt mari, frumoși, destul de mulți, dar nu pentru asta venisem noi acolo. Din loc în loc, sunt întinse la uscat plasele de pescuit. Remarc și ceva mai puțin văzut, probabil tot o unealtă de pescuit, de o formă cilindrică, de vreo 2 m în diametru și cam 1.5 m înălțime. Nu am idee la ce folosește, dar, după o perioadă de gândire, presupun că ar putea fi o capcană pentru homari. Aceștia sunt o delicatesă gastronomică, recomandată celor ce vizitează insula. Construcția pontonului nu are balustrade, iar capătul dinspre ocean pare neterminat.

Părăsind locul, remarc în capătul acestuia, la limita plajei, o construcție cu un magazin la parter și două etaje tip vilă, deasupra. Nu am idee de ce Google o numește pérola de sal (perla de sare) . Nu cumva pe aici, folosind pontonul, se făcea exportul de sare?

Alături este un restaurant pe care îl găsisem în perioada de documentare ca de neratat. Se numește LobStar. Vrea să zică faptul că este un „Star” în servirea de lobster (homar). Noi, cu all-inclusive la hotel, și oarecum presați de timp, l-am privit numai pe dinafară.

Părăsind plaja și revenind în oraș, remarc un indicator amuzant. Câteva săgeți divers colorate indică distanța și direcția către mai multe locuri și orașe de pe mai multe continente. Este posibil ca datele prezentate să fie destul de aproape de realitate. Însă, cârcotașul din mine ridică câteva semne de întrebare. Când dai o distanță foarte exactă, de exemplu 1493 km până în Insulele Canare, la care insulă și loc al ei se referă? Apoi, direcția către Insulele Canare este identică cu cea către Portugalia, și nu către Senegal.

Intrăm apoi pe Rua 1 de Juhno, care este o stradă pietonală. Și aici clădirile sunt la fel de frumoase ca în zonele parcurse până acum. În plus, ne iese în cale și o biserică, prima (oare și singura?) de până acum. Google îmi spune că este Paróquia de Nossa Senhora das Dores. Din nefericire, este închisă și nu o putem vizita.

Reluăm drumul către hotelul nostru. La un sens giratoriu intrăm pe Avenida dos Hotéis. Aceasta este un adevărat bulevard, cu spațiu verde pe mijloc și două benzi pe sens. Remarc faptul că piatra cubică de pe carosabil se schimbă în asfalt, dar se mută pe trotuar, unde, în două culori, este aranjată sub forma unor desene. Remarc însă faptul că, încălțat cu pantofi tip sport, mersul nu este chiar plăcut.

Așa cum îi spune numele, am părăsit zona locuințelor și am intrat în zona hotelurilor. Și nu a oricăror hoteluri, ci a unora imense, cu multe stele, care își zic „resorturi” . Nu bag mâna în foc, dar am ajuns la concluzia că „resortul” este un hotel cu multe corpuri de clădiri și cu multiple facilități (restaurante, piscine, locuri de distracție și îngrijire, magazine, etc.), în care, dacă vrei, poți să stai tot sejurul, fără să-l părăsești, dar să nu îți lipsească nimic.

Pe partea dreaptă a bulevardului sunt, încă, locuri virane ce așteaptă să fie ocupate de noi hoteluri, sau diverse clădiri mai mici, care pot fi și locuințe. Pe partea stângă sunt numai hoteluri, unul lângă altul, de nu poți să vezi în nici un fel oceanul.

Primul este „Oásis Atlântico – Salinas Sea Resort” . Mi se pare un nume cel puțin curios. Dar are 5 stele și o clădire, la stradă, spectaculoasă. Google Earth îmi arată că nu ocupă o suprafață foarte mare, maxim 1.5 ha.

De vreo patru ori mai mare este următorul, „Oásis Belorizonte” . Tot Oásis? Poate sunt din aceeași rețea hotelieră. Acasă aveam să aflu că așa este, și sunt 6 astfel de resorturi în Cabo Verde. Fațada la bulevard măsoară vreo 350 m.

Un loc care, pe Google Earth, apare ca viran, în teren este ocupat de un „Centru de scufundări” . Este o construcție urâtă, fără ferestre, în total contrast cu hotelurile din jur. O singură deschidere, ca o ușă, ce poate fi închisă cu un grilaj metalic și o pictură tematică imensă, atrag atenția.

Urmează un hotel ditr-o rețea cunoscută în toată lumea, „Hilton” . Este hotelul cu clădirea cea mai spectaculoasă, cu rampe de acces la intrarea amplasată la circa un metru peste cota trotuarului. Lipit de hotel este și un „Casino” . La fațadă, este destul de mic, dar nu știm cum este în interior, fiind deschis numai între orele 6 pm și 4 am. Arhitectura lui se apropie de cea a hotelului.

După Hilton este „Robinson Club Cabo Verde” . Deși se cheamă „club” este tot un resort hotelier, dar „adult only” . Totuși, în urmă cu câteva zile, în timpul unei plimbări pe plajă, am observat în dreptul lui o mai intensă activitate se „windsurfing” și „kitesurfing” decât în alte părți. Nu știu dacă acestea au legătură cu hotelul, sau nu.

Ultimul hotel înainte de al nostru are și el un nume ciudat: „VOI Vila Do Farol Resort” . O încercare de traducere pe Google îmi spune că are o legătură cu „satul farului” , dar numele întreg nu este traductibil. Ce îmi atrage atenția este zona de fațadă la stradă, care seamănă cu un vapor, deasupra căreia pare a fi un far. Este ceea ce m-a îndemnat să caut o traducere a numelui. Mai este un detaliu interesant, o mică cascadă, ca decor, lângă fațadă.

Ajungem la Riu Palace pe la ora 13:30, la timp pentru masa de prânz. Ceilalți membri ai grupului nostru au ajuns înainte și sunt deja la masă. După amiază avem program comun lângă una din piscinele hotelului.

Ca o concluzie, pot să spun că plimbarea noastră prin Santa Maria a fost interesantă, de succes. Pe lângă obținerea unei oarecare imagini asupra orașului, am avut posibilitatea de a interacționa cu câțiva localnici și vânzători din bazar. Cu toții au fost cu zâmbetul pe buze, săritori când le-am cerut ajutorul. Unul din ei a mers cu noi mai bine de 50 m numai să ne arate unde este o farmacie.

Despre oraș, nu am decât cuvinte de laudă. În toată plimbarea noastră nu am întâlnit nici cel mai mic gunoi, nici pe străzi, nici pe plajă, nici chiar pe pontonul – piață de pește. În plus, toate clădirile sunt îngrijite, par a fi recent zugrăvire în culori frumoase și bogat împodobite cu flori. Oare câte orașe europene se pot mândri cu un asemenea aspect?

---

VIZUALIZĂRI: 1200 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI