O cină (neromantică dar săţioasă) sub clar de lună la Taverna Perdikis

TIPĂREȘTE

Aşa după cum v-am povestit în reviewul anterior vezi impresii, după sejurul la mare la Paralia Dionysiou am decis să ne prelungim vacanţa cu două zile. Iar prima am petrecut-o la Kavala.

Bun, vorba vine că am petrecut o zi în Kavala, căci mai corect ar fi să spun o după-amiază. Şi asta pentru că, deşi am străbătut rapid drumul de la Paralia Dionysiou la Kavala, mergând pe şoseaua expres către Salonic iar mai apoi pe autostrada Egnatia Odos (cu două scurte opriri pentru încercări – nereuşite din pricina vremii potrivnice :( – de a face o ultimă baie în Marea Egee), bâjbâiala după Blue View Apartments ne-a costat, aşa că de „ieşit în oraş” am reuşit abia pe la ora 4 după-amiaza.

Am luat un taxi (6 euro), care ne-a depozitat în apropiere de Panagia, dealul pe care se află centrul vechi al Kavalei, şi am urcat uşor-uşor către cetate, povestindu-le între timp finilor noştri câte ceva despre istoria oraşului. Cum itinerariul a fost identic cu cel pe care l-am prezentat în urmă cu doi ani într-un review vezi impresii, nu voi mai insista asupra celor văzute. Mă voi mărgini la a ataşa câteva poze (drept dovadă că AmFostAcolo) şi a spune că panoramele rămăseseră la fel de superbe, că ne-au încântat şi acum casele de piatră şi pisicile care dormitau pe terase, că la apeduct (Kamares) indicatorul rutier arăta tot către Konstantinoupolis, nu Istanbul :D, şi că pe zidul medieval dinspre port am regăsit pancarta enormă care ne atenţiona „Remember Cyprus”. Grecii sunt foarte naţionalişti, dar ştiţi deja asta cu siguranţă.

În fine, ca să nu mă mai lungesc cu vorba, după ce ne-am tras sufletul pe o bancă din port, admirând vasele pescăreşti şi cele câteva iahturi, am constatat că se făcuse ora 7 şi noi nu mâncaserăm nimic toată ziua în afară de o omletă îngurgitată în grabă la Dionisos Palms Apartments înaintea plecării.

Stomacurile ne chiorăiau de foame şi cum ştiam din experienţele anterioare că în cârciumile din faţa portului se mănâncă bine şi la preţuri rezonabile, am hotărât să ne încercăm norocul. Am dat mai întâi un tur celor 5-6 restaurante înşirate între hotelurile Galaxy şi Oceanis, studiind meniurile, şi într-un final ne-am oprit la Taverna Perdikis.

Adresa este strada Erithrou Stavrou nr. 16. Restaurantul se află chiar în port şi dacă n-ar fi palmierii plantaţi pe faleză, care obturează imaginea, de la masă ai putea vedea vapoarele şi marea.

Hei, dar să nu fiu prea cârcotaşă; briza mării tot o simţeai.:D

Pe terasă erau opt mese, dacă am numărat eu bine, şi mai aveau câteva şi înăuntru, dar nu ştiu câte pentru că n-am intrat. Spaţiu de manevră nu foarte mare dar suficient pentru noi patru, muzică grecească în surdină, atmosferă plăcută, tavernă fără pretenţii şi fiţe, exact cum ne place nouă.

Iar serviciul a fost impecabil, lucru care contează enorm. Era mult prea devreme pentru o cină în stil autentic grecesc: aşa cum bine ştiţi, localnicii nu catadicsesc să iasă seara la plimbare şi la o terasă pentru un frappé, o Cola ori o bere (căci nu sunt mari băutori de alcool) decât după ora 9 seara. Prin urmare, deşi eram într-o zi de vineri, deci început de weekend, taverna era aproape goală, cu excepţia a doi asiatici şi a unei mămici cu doi copii (ce căuta acolo singură n-aş şti să vă spun :-??).

Drept urmare, am fost prompt serviţi cu câte un meniu în limbile greacă şi engleză pe care l-am fotografiat (toate cele 4 pagini), ca să rămână pentru posteritatea AFA. Am avut onoarea ca însuşi proprietarul, pe numele său Perdikis (evident!), un tânăr blonzuliu şi cu ochi albaştri, specie rarissimă la greci, să ne ia sub aripa sa ocrotitoare. Mai trist era că omul nu vorbea o boabă englezeşte, fapt curios având în vedere poziţia restaurantului său, chiar pe ţărm, adică drept în calea turiştilor străini. O fi suferind de dislexie sau este pur şi simplu incapabil să înveţe o limbă străină?!! :-?? Dar s-a repliat rapid, semn că mai avusese astfel de experienţe: a chemat o tânără de la cafeneaua alăturată, cu care ne-am înţeles bine în limba de cea mai mare circulaţie internaţională. Iar mai târziu, când la o altă masă a poposit un grup de ruşi, a apelat la altcineva, de data asta de la el de la bucătărie. Descurcăreţ băiatul! :D

Cum vă ziceam, meniul nu era nemaipomenit de stufos, fapt care nu ne-a deranjat defel. Mai greu a fost pentru fina noastră, care are interdicţie la prăjeli, să găsească ceva potrivit.

Până la urmă comanda finală a fost următoarea:

- 1 porţie de peştişori gavros

- 1 porţie de cartofi prăjiţi

- 1 porţie de dovlecei prăjiţi stil chiftele, care ne-au fost serviţi cu tzatziki (bună treabă!)

- 2 porţii de inele de calamar prăjite (eu şi finul; nici unul din noi nu rezistă tentaţiei)

- 1 porţie de sardine la grătar

- 1 porţie de peşte neidentificat, denumit în meniu „silaki”, preparat la aburi; oricât m-am străduit să caut pe net semnificaţia cuvântului, n-am găsit decât o trimitere la câini?!! :-?? =))

- 2 halbe mari de bere Mythos (băieţii)

- 2 păhărele de tsipouro (tot băieţii)

- 1 litru de vin alb sec la carafă, la dovedirea căruia mărturisesc că am contribuit şi eu

- 1 litru de apă gazoasă

- 1 fresh de portocale

Am primit „on the house” la început pâine prăjită frecată cu usturoi şi oregano iar la final nişte prăjiturele cu scorţişoară şi nişte struguri.

Pozele cred că vorbesc de la sine, aşa că vă dau voie să salivaţi.:P Nu vă ruşinaţi, aşa am făcut şi eu revăzându-le acum în vederea postării.

Total consumaţie pentru patru persoane: 57,80 euro. Vă las pe voi să apreciaţi dacă a costat mult au puţin. Eu zic că a fost absolut rezonabil.

Rezultatul? Ne-am ridicat de la masă ghiftuiţi şi bine dispuşi exact când răsărise luna şi kavalezii (sau poate kavalienii =)) ) începuseră să dea năvală în local cu căţel şi purcel – recte bunici şi copii în cărucioare... Dar aşa suntem noi: ne culcăm devreme ca să ne sculăm devreme. Dar asta numai în vacanţe...

Oricum, a doua zi ne aştepta un drum ceva mai lung şi o destinaţie interesantă: Veliko Târnovo.

***

Recitind şi corectând articolul, m-a cuprins o stare de blegeală – haide mai bine să-i zicem „imensă nostalgie”. Mi-e dor deja de Grecia şi abia aştept să vină vara viitoare şi un alt sejur (nici nu mai ştiu al câtelea, că le-am pierdut şirul) în ţara asta binecuvântată de Dumnezeu.

Şi ce se potriveşte mai bine cu starea mea de spirit actuală decât „You should come with me to the end of the world”, o melodie de pe la finele anilor ’60 sau începutul anilor ’70, nu ştiu exact, a formaţiei Aphrodite’s Child? Pentru cine nu a auzit de această formaţie, poate că numele Vangelis şi Demis Roussos le sunt mai familiare. Asta chiar dacă Grecia nu-i nicicum la capătul pământului iar afirmaţia din cântec – „I know you dont’t want to come” – n-are nicio legătură cu dorinţa mea eternă de a revedea mereu şi mereu la fel de eterna Eladă. :*

Aşadar, webmaster, rog ataşaţi următoarea ilustraţie muzicală: youtube

Parakaló!

---

VIZUALIZĂRI: 4316 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI