Restaurant “Muerde la pasta” sau lasa-ti corpul sa vorbeasca, bre!

TIPĂREȘTE

Din doi in doi ani ma duc la Zaragoza la un mare targ din domeniul in care lucrez. Are caracter bianual, si tragem mereu la hotelul Rey Fernando de Aragón, despre care v-am povestit acum doi ani. Asa cum e logic, nu am timp de plimbari, targurile fiind foarte obositoare, cum sigur stiti multi dintre voi/dvs. Ce ne permitem, totusi, este cate o iesire seara, de obicei in ultima seara de dinaintea plecarii, si nici aia pana tarziu, ca suntem mortaciuni de obositi. Oricum, fetele lungi si cu cearcane de la micul dejun sunt o adevarata odisee. Ba, colac peste pupaza, anul asta am avut o gramada de munca si-n afara targului, asa incat n-aveam chef nici de cina cea de taina cu colegii. Socializarea este, insa, foarte importanta, spune colegul meu Javi, asa incat ramane sa trimit mailurile restante la unspe doispe noaptea, si iesim la masa.

Acum doi ani am papat seara in barul/restaurantul hotelului. Acum n-au mai vrut baietii. Hotelul e la mama naibii de centru. In parcul industrial (despre care se zice c-ar fi cel mai mare din Europa) unde se tine targul. Iar in apropiere un super centru comercial, La Plaza, unde hotarasc colegii mei sa mergem sa luam cina. Eu nu am putere nici sa-mi dau cu pararea, asa ca ma las dusa. Nici macar nu ne mai schimbam hainele, cand sa mai fac dus, las’ ca fac inainte sa m-apuc de lucru in camera.

La Plaza nu fusesem acum doi ani. Are un pod inguuuust si inalt (nu mi-a iesit bine in poze), pe care trece un trenulet colorat, zici ca e de jucarie. Face legatura intre centrul comercial si targ cred. Mi-ar fi placut sa-l vada princhindelul meu. Nu vi se intampla sa va aflati undeva, sa vedeti ceva interesant/frumos si sa va doriti sa fie cineva anume acolo in momentul ala? Mie mi s-a intamplat mult timp cu parintii, sora, etc. Acum mi se intampla cu cel mic.

Dupa o scurta trecere in revista a restaurantelor de la intrare, ne oprim la “Muerde la pasta”. Nu are televizor unde sa poata vedea Alfonso meciul cu Barcelona, dar nu-l deranjeaza prea tare. Oricum el tine cu Realul. Aflu ca face parte dintr-un lant de restaurante cu localuri in Madrid, Barcelona, Cádiz, Coruña, Badajoz, Murcia, Alicante, Valencia si Castellón. La intrare se afla casa, unde platesti inainte sa intri: cu 9,95 euro de persoana meniul este bufet, deci mananci cat vrei. Avem probleme la plata, asa incat suntem invitati sa ne asezam la masa, si vom plati la plecare (adica invers decat procedeul normal).

Imi place localul. Are mese si banci/scaune de lemn si decoratiuni originale. Ne asezam aproape de bufet, mai la intrare. Mai sunt cateva mese ocupate, si observam cu coada ochiului ca si altii au antete pe camasa ca noi. In saptamana respectiva, Zaragoza se umple de angajati din toata Spania, ba si vizitatori din lumea intreaga, pe care subsemnata ii asteapta cu zambetul pe buze si bratele deschise, si cateva zeci de masini pregatite sa-si ia zborul catre tarile calde. Sau mai reci, dupa caz.

Intre timp, Javi hotaraste ca nu mananca. De obicei la targuri luam pranzul la stand, din/cu ce cumpara unul din colegi inainte. Si ce poti sa mananci acolo? Mezeluri afumate, cascaval si chestii care nu se strica usor. Avem noi un frigider in care tinem bauturi reci, etc., asa ca a doua zi am luat si niste pungi cu salata, sa alunece mai bine chorizo. Va spuneam deci ca virgula colegul nostru, care traieste intr-un ying-yang perfect cu natura si propriul corp, ne comunica (virgula iar) ca si-a pedepsit destul corpul pe ziua respectiva, si ca-l lasa sa se odihneasca. Aceeasi idee o am si eu despre al meu corp. Da’ mi-e foame, nene, oricati carnati afumati as fi mancat la pranz. Alfon zice ca el mananca doua salate. Ma tin dupa el si imi compun si eu o salata ad-hoc, cu cateva feluri de salata verde si rosie (ma rog, grena inchis), ceva castrevete si rosioare cherry, nuci, doua masline, branzica de vaca, si mai adaug si o lingura dintr-una gata pregatita. Infasc in mers o chifla integrala cu seminte si ne punem pe treaba. Am adus pe masa si cateva pahare cu apa, ca sa nu ne sculam de cinci ori;). Javi se uita la noi fara pic de jind, dupa spusele lui. Zice ca bine facem mancand doar salata. Numai ca salata se termina. Si matul meu inca mai cere ceva. Alfon se duce sa-si mai faca una. Eu trec disimuland pe langa platourile cu verdeturi si ma duc sa vad ce altceva mai e. “Ie” de toate, nene. Cateva feluri de pizza, de paste, ca doar restaurantul e italienesc, ceva carnuri cu sos si garnituri, peste, ai de unde alege. Imi fac cu ochiul doua bucati de pizza, una cuatro fromaggi si alta nu mai stiu de care. Nu ma pot hotari, asa ca le iau pe amandoua, incercand sa iau bucatile cele mai mici de pe platou. Nu banuiam eu ce ma asteapta la masa. Sau cel putin, nu chiar asa. Ma vede Javi si-ncep s-aud: “Ce comuniune e asta cu corpul tau? Lasa-ti corpul sa vorbeasca, Alina. Corpul tau nu cere pizza la ora asta, nu simti asta? ” Mai mai sa-mi stea in gat pizza. Am mancat cu noduri. Glumesc. Javi e asa, mai flower power de felul lui, un om extrordinar, cu care ne amuzam teribil cand e vorba de ying yangul personal. Pe mine ma binedispun la culme discursurile lui. El ne povesteste de simbioza lui, si noi radem si ne vedem de simbioza noastra. In fine, un lucru e clar: corpul meu nu stiu daca cerea sau nu pizza la ora respectiva, insa stiu sigur ca doar cu salata nu s-a multumit. Cine sunt eu sa ma impotrivesc celui care-mi adaposteste sufletul? Da’ uite nene ca renunt la desert, pe care de obicei il mananc atunci cand sunt in deplasare. Mi-aduce Alfon o mandarina, pe care o mananc mai tarziu, in timp ce trimit oferte de preturi din camera. Tot timpul asta, Javi se uita la noi, iar fara jind, si nu vorbim prea mult, ca la targurile astea ne doare in gat de cat vorbim ziua. Iar ceilalti doi suntem prea ocupati cu salatele. Sau ce-or fi ele.

Ne hotaram sa plecam si eu abia astept sa fac un dus, sa termin ce mai am de facut si sa ma culc. In acea prima zi, ma trezisem la patru si-un sfert, ca sa fim la targ la zece dimineata. Deci oboseala la greu. Da’ stai, crezi ca pleci tu asa repede? Baietii (a se citi Javi) hotarasc ca, dupa ce mi-am pedepsit corpul cu bucatile alea de pizza, trebuie sa ne miscam putin, ca daca nu, n-o sa pot dormi. Abia ma mai tin pe picioare, dar asta e, da-i si plimba-te prin centrul comercial. Noroc ca magazinele sunt deja inchise, ca altfel imi trecea oboseala instantaneu.

Revenim a doua zi. Ce sa mai cautam alt loc? Ne declarasem multumiti de “Muerde la pasta” si baietii zic ca atata varietate de salate nu gasim in alta parte. Deci din noua cina acolo. De data asta mananca si Javi, bineinteles ca doar o salata, sa care cumva sa-l urasca propriul corp, cu care el se afla in comuniune perfecta. Eu mananc si o bucatica de peste cu doi cartofi la cuptor, uitandu-ma si sperand la aprobarea colegului care te sfatuieste sa “lucrezi iertarea”. Glumesc again. Dar, cum de data asta ne asezasem mai in fund, si nu la intrare ca in prima zi, descoperim si deserturile pe care nici nu le vazusem… Nu rezist, ce sa facem, recunosc: dupa felul sanatos, peste si salata, ma ridic fara sa zic nimic si ma intorc cu o prajitura cu glazura de ciocolata. Ghiciti? Javi face ochii mari, da sa zica ceva, dar renunta. Nu stiu de ce. O fi vazut, oare, ceva in ochii mei?

Erau vreo trei feluri de prajituri, si inghetata, si fructe bineinteles. Cafea si ceaiuri, iar ca bauturi iar aveai de unde alege: racoritoare, bere, vin, apa minerala…

Imi place restaurantul. Baia este curatica si ea. Doar cateva banchete au pielea jupuita, si a trebuit sa alegem o masa fara aceasta problema, ca sa nu-mi agat strampii;). Fac si ceva poze, nu multe, desi cu colegii mei imi permit.

Gasiti info despre acest lant de restaurante pe muerdelapasta.com In Zaragoza mai are un local in afara de cel din La Plaza. Un copil cu inaltime sub 1,05 m poate manca gratis daca este insotit de un adult. Pentru cei care depasesc aceasta inaltime, meniul costa 6,95 euro. Pentru adult, asa cum am platit noi, de luni pana vineri la pranz si de luni pana joi la cina, meniul costa 9,95 euro. Iar in weekend si zile festive 13,95 euro. Preturi foarte bune pentru bufetul pe care il au. Conceptul e bun dupa parerea mea si localul merita.

Daca dati de un “Muerde la pasta” in excursiile/plimbarile voastre, nu ezitati sa intrati. Sunt convinsa ca veti pleca satui si multumiti, si fara gaura mare in buzunare. Si gasiti ceva si pentru copilasi, ca doar pastele si pizza sunt la ele acasa. Buen provecho!

---

VIZUALIZĂRI: 2116 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI